Sfânta Cruce și semnificațiile ei

Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului, are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale/misiune de urmat. În cele ce urmează prezentăm o cateheză despre importanța și semnificațiile Sfintei Cruci, material concis, care trebuie neapărat întregit în prezentarea orală din cadrul comunităților parohiale cu temeiuri biblice, dar și cu alte elemente semnificative, ușor de obținut din sursele bibliografice indicate, mai ales cu privire la răspunsurile ortodoxe vizavi de atitudinile neoprotestante, în funcție de situația concretă din fiecare parohie.

I. Sfânta Cruce – semn creștin, distinct și distinctiv

Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască. Părinții Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau ‘ușa tainelor’ – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință. Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: ‘Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu pu-terea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască…’. Înțelegem, astfel, că Hristos ne mântuiește și cu puterea Crucii.

II. Tema catehezei noastre are ca obiectiv prezentarea unei sinteze a învățăturii ortodoxe despre Sfânta Cruce, cu evidențierea importanței pentru mântuirea noastră.

III. Tratarea va parcurge următoarele puncte: cele trei semnificații (obiect, semn, cale); locul Crucii în cultul ortodox; rătăcirile neoprotestanților.

1.a. Crucea ca obiect. Toate locurile și obiectele care au intrat în legătură cu viața pământească a Mântuitorului au fost consacrate prin harul izvorât asupra lor din Ființa Lui Dumnezeiască. Evenimentele deosebite ale vieții și activității Sale au dat naștere la biserici și mănăstiri vestite, în locuri ca: Betleem, Iordan, Tabor, Ierusalim, Golgota, Ghetsimani etc. Slujitori ai Bisericii, demnitari politici de bună credință și credincioși de rând, au prețuit întotdeauna locurile și obiectele despre care vorbim. Între acestea, grija împărătesei Elena (c. 248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit de zidirea unei biserici pe acel loc (odată cu alte 17 în Țara Sfântă!). La sfințirea bisericii (335), episcopul Macarie a înălțat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.). Împărăteasa Elena era trecută la cele veșnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit și ei bucuria vederii din ceruri a minunatei priveliști… De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creștine și casele credincioșilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioșilor și chiar purtată la gât de creștinii evlavioși. În anumite țări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forțată la islam. Această practică, admirabilă prin scopul ei, poate fi înțeleasă în anumite locuri, dar în țara noastră nu este nevoie să fie încurajată. În schimb, bine este ca fiecare creștin să poarte o cruciuliță la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru și discret, nu ca pe o podoabă oarecare și nu la un loc cu amulete ori bijuterii extravagante. Tot la capitolul ‘obiect’ intră și troițele, de mare frumusețe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curțile bisericilor și ale oamenilor, în munți și pe dealuri etc. Trebuie cultivată și această tradiție, cu grija ca troițele să fie confecționate cu același bun gust ca și celelalte cruci și cruciulițe.

1.b. Crucea ca semn de închinare. Însemnarea cu Sfânta Cruce este un gest liturgic cunoscut chiar din vremea Sfinților Apostoli, la început într-o formă mai simplă. Iudeii și păgânii care intrau în creștinism prin Taina Botezului și a Mirungerii erau însemnați/pecetluiți cruciș pe frunte, cu degetul arătător. Cu timpul, semnul a primit forma de astăzi, folosind toate degetele mâinii drepte: inelarul și cel mic, lipite de podul palmei (simbolizând faptul că Hristos este Dumnezeu și Om), iar primele trei degete împreunate (închipuind Sfânta Treime). Rostim ‘În numele Tatălui’ și ne însemnăm la frunte; ‘și al Fiului’ și ne însemnăm la piept; ‘și al Sfântului Duh’, însemnând, de la dreapta la stânga, cei doi umeri; ‘Amin’ – lăsând mâna jos. Semnul Crucii trebuie făcut corect, fără grabă, cu evlavia cuvenită. Când ne închinăm? În toate împrejurările potrivite: la sfintele slujbe, la rostirea rugăciunilor, la culcare și când ne sculăm, înainte și după masă, când trecem pe lângă o biserică sau o troiță, când suntem ispitiți sau speriați de un duh rău etc. Pe scurt, ‘la fiecare pas și la fiecare faptă’ – cum spune Tertulian, un scriitor creștin din secolul al III-lea (De corona militis). Este ‘semnul prin care ne despărțim cei credincioși de necredincioși și ne recunoaștem’ (Sf. I. Damaschin, Dogmatica). Întâlnim adesea întrebarea: de ce ortodocșii se închină de la dreapta la stânga și catolicii invers? Tot pe scurt: sunt tradiții diferite, datorită schismei. Practic, semnul Crucii se făcea la fel până prin secolul al XIII-lea (vezi explicații detaliate la ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin; www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci). Fără să criticăm practica romano-catolică, vom respecta, desigur, tradiția noastră. Detaliile închinării au importanța lor, fără îndoială, dar mai importantă decât forma este atitudinea închinării/însemnării: cu credință, nădejde, evlavie, smerenie etc.

1.c. Crucea – cale/misiune. Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: ‘Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie’ (Mc 8, 34). La modul general, știm că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creștină a desăvârșirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. ‘Crucea vieții’ nu înseamnă doar necaz și suferință, ci și ‘misiunea vieții personale’, împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credință, hărnicie și conștiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârșit al Mântuitorului.

2. Locul Crucii în cultul ortodox este marcat de sărbătorile închinate ei (două ‘cu ținere’ – cruce roșie: Înălțarea – 14 sept. și Duminica a III-a din Postul Mare; una cu cruce neagră: Scoaterea Sfintei Cruci – 1 aug.). Marcat, de asemenea, prin faptul că nici o slujbă nu se face fără prezența Crucii, ca obiect și ca semn de închinare, mai ales atunci când se invocă Sfânta Treime, Maica Domnului, sfinții. Vorbind de ‘cult’, trebuie să-l avem în vedere și pe cel particular: închinarea și însemnarea cu Sfânta Cruce, însoțește toate rugăciunile creștinului, din pruncie până la mormânt.

3. Neoprotestanții (și protestanții, în general) nu aduc cinstire Sfintei Cruci, după cuviință, după cum nu cinstesc nici sfinții, icoanele, moaștele. Motivația lor și răspunsul ortodox ar necesita un spațiu pe care nu-l avem acum, dar îndemnăm a se citi amănunte în cartea părintelui Cleopa, Despre credința ortodoxă, accesibilă și ‘online’ (www.resurse-ortodoxe.ro/carti-ortodoxe/despre-credinta-ortodoxa). Interesant (și interesat, credem) este faptul că în ultimele decenii se observă și la ei semnul Crucii zugrăvit sau lipit pe casele lor de adunare… Socotim gestul ca pe o recunoaștere publică a importanței Sfintei Cruci, chiar dacă neoficială încă, din punctul lor doctrinar de vedere.

IV. Recapitulăm (sintetizăm) noțiunile ‘cheie’: altar de jertfă, ușa tainelor, obiect sfânt, semn creștin, cale și putere de mântuire.

V. Asociem cinstirea Crucii cu cinstirea sfinților, a icoanelor, a Sfintelor moaște, pe care, din păcate, neoprotestanții le ignoră acum, în pofida Tradiției Bisericii nedespărțite și a unor hotărâri sinodale din vremea când creștinii erau una.

(Ex., Sinodul al VII-lea, 787: ‘Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostolești și proorocești, prin care am învățat să cinstim și să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngerești, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriți, pe sfinții părinți purtători de Dumnezeu și pe toți bărbații cei sfinți și să cerem mijlocirea lor… Cine nu mărturisește că toți sfinții cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât și cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup și după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinți, să fie anatema!’. Iar când spunem ‘sfinți’, cinstim și ceea ce este legat de ei: icoane, moaște etc.

VI. Generalizând binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, evocăm fragmente din Acatistul ei:

(Bucură-te) ridicarea celor căzuți, îndreptarea celor robiți de patimi, sprijinirea sărmanilor, apărătoarea deznădăjduiților, doctorul celor ce bolesc, veselia sufletului… În același timp, crâmpeie din mărturisirea inspirată a Sf. Ioan Damaschin: Crucea este pavăza, arma și trofeul împotriva diavolului… Este scularea celor căzuți, sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriți, călăuza celor convertiți, desăvârșirea celor înaintați, mântuirea trupului și a sufletului, izgonitorul răutăților, pricinuitorul bunătăților, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieții veșnice (Dogmatica, IV, 11).

VII. Aplicarea învățăturilor despre Sfânta Cruce înseamnă recunoștință față de jertfa Mântuitorului de pe Golgota, printr-o închinare corectă, prin credință în puterea ei de mântuire și prin mărturisire liturgică, dimpreună cu întreaga suflare creștină: ‘Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim!’ (Înălțarea Sfintei Cruci, Laude).

Repere bibliografice: ****Învățătura de credință ortodoxă, București, 2008.

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, București, 1993.

Arhim. Ilie Cleopa, Despre credința ortodoxă, București, 1981.

Prof. T. M. Popescu, Meditații teologice, București, 1997.

Ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin, www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci

Nou program catehetic misionar în Arhiepiscopia Bucureștilor

Începând cu 8 septembrie 2012, ‘Ziarul Lumina’ al Patriarhiei Române va publica în fiecare sâmbătă câte o cateheză în cadrul unui nou program catehetic misionar coordonat de Sectorul Învățământ și activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Catehezele prezentate în ediția de sâmbătă a ‘Ziarului Lumina’ sunt susținute în următoarea săptămână după publicare, în cadrul parohiilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor. Cele 15 cateheze-model publicate în ‘Ziarul Lumina’ sunt alcătuite de cadre didactice de specialitate de la Facultatea de Teologie Ortodoxă ‘Justinian Patriarhul’ din București și vor fi îmbogățite în prezentarea orală din cadrul parohiilor cu temeiuri din Sfânta Scriptură și teologia Sfinților Părinți. Deoarece catehezele au un caracter misionar, de clarificare a învățăturilor de credință ortodoxă și de combatere a unor răstălmăciri și rătăciri pentru alcătuirea și îmbogățirea acestor cateheze, autorii vor apela la folosirea ‘Mărturisirii de Credință Ortodoxă’ sau a ‘Catehismului’, a ‘Călăuzei ortodoxe’ și a manualelor de sectologie și îndrumări misionare. Prima cateheză publicată astăzi, 8 septembrie, are ca temă Sfânta Cruce și este alcătuită de părintele profesor Vasile Gordon, de la Departamentul de Teologie Sistematică, Practică și Artă Sacră al Facultății de Teologie Ortodoxă ‘Justinian Patriarhul’ din București.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 8 septembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente