La capătul unui drum anevoios al Iașilor, pitită în miez de codru, departe de lumea dezlănțuită se află bisericuța de lemn a Brădiceștilor, o bijuterie arhitecturală. Lăcașul, aflat în stare avansată de degradare, necesită restaurare urgentă.
Situat la hotarul dintre județele Iași și Vaslui, într-o curățitură croită în pădure în urmă cu mai bine de trei veacuri, schitul Brădicești pare că-i pune la încercare pe cei care se încumetă să meargă până acolo. De la Iași, ținând drumul Vasluiului, calea te îmbie, în dreptul Coropcenilor, să cotești la stânga, peste dealurile ce duc la Huși. Un drum greu, colbăit de arșițele verii și încleiat de glodul primăverilor nehotărâte și al toamnelor ploioase, e și acum, ca și odinioară, singura cale de acces. Urcând spre Ciortești, pe o pantă abruptă și zdrențuită de șanțurile săpate nemilos de apa ce mușcă fără sfială din versant, devine primejdios de-a dreptul. Prin codrul ce se înfățișează dinainte, drumul se mai îndulcește, cât să-ți poți trage sufletul. Apoi, ca o panglică firavă, agățată fix pe o coamă de deal, coboară spre Dolhești. Câmpurile etalează parcele colorate în zeci de tonuri, așezate cu grijă, precum covoarele bunicii în zi de sărbătoare. Splendidă zugrăveală a naturii, contrastând, în cel mai românesc chip, cu drumul parcă desprins din descrierile cronicarilor.
Încă un sfert de ceas și traversăm Dolheștii. De-aici, doar patru kilometri, spre codrii Brădiceștilor, mai trebuie cuceriți. Dar pe un drum la fel de greu, îngust, cu pante abrupte și zgrunțuri amenințători la tot pasul.
Odată ajuns în mijlocul pădurii, acolo unde bisericuța de lemn își așteaptă, de veacuri, oaspeții, tot efortul venirii până aici piere ca șters cu buretele. Turlele grațioase se zăresc proiectate în mijlocul întinderii verzi. Împrejur, copacii bătrâni veghează ca niște oșteni atenți. Totul e împresurat de o liniște și o taină pe care nu știi cum să le descrii, dar care te învăluie pe nesimțite.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
