Botezul Domnului se mai numește și „Arătarea Domnului”, „Descoperirea Cuvântului Întrupat”, „Epifania” sau „Teofania”, deoarece rememorează momentul când Mântuitorul Iisus Hristos a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul în apele Iordanului, ocazie cu care s-a arătat lumii Sfânta Treime; glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat și stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh Se coboară în chip de porumbel. „Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El” (Matei 3, 16). Tot atunci, Hristos Domnul s-a descoperit tuturor ca Mesia cel mult așteptat.
Mântuitorul vine la Ioan la Iordan când avea vârsta de 30 de ani. La evrei, această vârstă era cea a maturității. Botezul lui Ioan nu este tot una cu Botezul creștin, deoarece ceea ce săvârșea Sf. Ioan Proorocul la Iordan era doar o prefigurare a botezului creștin care își are începutul în Pogorârea Duhului Sfânt la 50 de zile după Învierea Domnului și la 10 zile după Înălțarea Sa la cer.
Cele mai vechi mărturii despre existența acestei sărbători le avem din secolul al III-lea. Referiri găsim la Clement Alexandrinul, Sf. Grigorie Taumaturgul i se atribuie o predică la această sărbătoare, iar în cartea „Constituțiile Apostolice” o găsim trecută printre primele sărbători creștine, alături de Nașterea și de Învierea Domnului. Începând cu secolul al IV-lea, cuvântări dedicate acestei sărbători găsim atât la părinții răsăriteni, cât și la cei din Apus.
Inițial, în Răsărit, în primele secole creștine, până prin a doua jumătate a secolului IV, Nașterea Domnului era serbată în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23). Se consideră că cele două sărbători au fost cinstite separate, în Biserica din Antiohia în jurul anului 375 apoi la Constantinopol în anul 379.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că de marea sărbătoare a Botezului Domnului „Lumea se luminează din toate părțile. Se bucură mai întâi cerul spunând oamenilor din înălțimea cerurilor glasul lui Dumnezeu; se sfințește văzduhul cu pogorârea Duhului Sfânt; se sfințește firea apelor … numai diavolul singur plânge, văzând sfânta scăldătoare gătindu-se spre încercarea puterii lui… O minune nouă! O dar negrăit! Hristos se nevoiește și eu primesc darurile. El se botează și eu lepăd întinăciunea. Peste dânsul vine Duhul Sfânt iar mie îmi dăruiește iertarea păcatelor. El se mărturisește de Tatăl Fiul iubit, iar eu mă fac fiu al lui Dumnezeu pentru Dânsul. Lui I s-au deschis cerurile iar eu intru într-însele. Lui, celui ce s-a botezat, I s-a arătat împărăția cea de sus, pe care și eu o primesc ca și moștenire; către El a fost glasul Tatălui și dimpreună cu Dânsul eu sunt chemat; Tatăl a binevoit către Domnul și nici pe mine nu mă depărtează. Deci, și eu vreau să preaslăvesc pe Tatăl cel ce a dat din ceruri glasul Său, pe Fiul care S-a botezat pe pământ, și pe Duhul cel ce S-a pogorât ca un porumbel, pe Unul Dumnezeu în Treime”.
