Răzvan Mihai Clipici, directorul componentei Cultură din cadrul Sectorului cultură, pictură și restaurare al Administrației Patriarhale, a susţinut joi la Sinaxa monahală a Arhiepiscopiei Bucureştilor un referat pe tema „Filiația duhovnicească paisiană”.
La întâlnirea prezidată de Patriarhul Daniel, Răzvan Mihai Clipici a subliniat că „Mișcarea de înnoire duhovnicească paisiană deși a fost amenințată de diferite curente ideologice străine de învățătura creștină, prin lucrarea lui Dumnezeu ea s-a menținut până în zilele noastre, ucenicii direcți sau indirecți ai Sfântului Paisie fiind faruri călăuzitoare către Hristos, dascăli ai rugăciunii și mari rugători pentru noi înaintea tronului Preasfintei Treimi”.
Textul integral:
Tradiția paisiană în Țările Române
În secolul al XVIII-lea, prin Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, în mănăstirile din Țările Române se dezvoltă o mișcare de renaștere duhovnicească bazată pe cultivarea liniștii prin practicarea rugăciunii lui Iisus și pe studiul textelor scripturistice și patristice.
Sfântul Paisie a fost un înnoitor al principiilor viețuirii monahale pe fundamentele sale tradiționale, preluând exemplul povățuitorului său duhovnicesc Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului.
Prin ucenicii pe care i-a format Sfântul Paisie, acest curent duhovnicesc se dezvoltă nu doar în Țările Române, ci și în Sfântul Munte Athos, Ierusalim sau Rusia.
Locurile în care au viețuit ucenicii Sfântului Paisie
Mișcarea isihastă paisiană s-a dezvoltat în mănăstirile și schiturile din Moldova în care au viețuit ucenicii direcți și indirecți ai Sfântului Paisie.
Între aceste așezăminte de viețuire isihastă amintim obștile de la Vorona, Durău, Agapia, Văratec, Horaița, Slatina, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov și Tarcău.
În Țara Românească ucenicii Sfântului Paisie au format obști isihaste la mănăstirile: Cernica, Căldărușani, Pasărea, Cheia, Sinaia, Ciorogârla, Țigănești, Curtea de Argeș, Robaia, Frăsinei, Lainici, Tismana, Bistrița din județul Vâlcea, Sadova și Găiseni.
Aceste așezăminte monahale amintite sunt doar o parte din cele în care au viețuit călugării după rânduielile învățate de la Sfântul Paisie, influența binefăcătoare a acestui cuvios extinzându-se și în alte mănăstiri.
Tradiția isihastă paisiană a pătruns și în Sfântul Munte Athos, în locurile în care a viețuit Sfântul Paisie, la Chilia Kyparis[1] de pe teritoriul Mănăstirii Iviru, la Chilia Sfântul Constantin[2] și la Schitul Sfântul Ilie[3] de pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator, iar în final la Mănăstirea Simonos Petras[4].
În decursul timpului mulți dintre ucenicii direcți și indirecți ai Sfântului Paisie au ales să viețuiască o perioadă sau până la sfârșitul vieții la Sfântul Munte Athos.
Între așezămintele monahale prin care au trecut aceștia amintim Mănăstirea Vatoped în care a viețuit Sfântul Gheorghe de la Cernica[5]; Sfântul Grigorie Dascălul s-a nevoit împreună cu Monahul Gherontie Dascălul în pustia Calimița de pe teritoriul aceleiași mănăstiri; tot pe moșia Vatopedului este rectitorită Chilia Sfântul Ipatie de către Arhimandritul Orest Baldovin[6], ucenic al Sfântului Calinic de la Cernica.
La Schitul Sfânta Ana de pe teritoriul Mănăstirii Marea Lavră au viețuit mai mulți ucenici indirecți ai Sfântului Paisie între care amintim pe Schimonahul Policarp Dimitriu-Lupu și Ieroschimonahul Silvestru Rădulescu[7], viitori stareți ai Schitului Frăsinei, Ieroschimonahul Nifon Ionescu[8], starețul Schitului Prodromu, Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești[9] sau Schimonahul Nectarie Protopsaltul și fratele său Schimonahul Atanasie Crețu[10].
La Nea Skiti, pe teritoriul Mănăstirii Sfântul Pavel, a viețuit Ieroschimonahul Pimen de la Cernica[11], duhovnicul Sfântului Calinic.
Cel mai important așezământ monahal organizat după rânduiala paisiană este Schitul românesc Prodromu care a fost întemeiat de Cuviosul Iustin Vlahul, ucenic al Sfântului Paisie de la Neamț. Această muncă de zidire a schitului a fost preluată de Ieroschimonahul Nifon Ionescu, ucenic al Arhimandritului Irinarh Rosetti.
În Patriarhia Ierusalimului a fost întemeiată cu mari eforturi Mănăstirea Schimbării la Față a Domnului de pe Muntele Tabor, de către Arhimandritul Irinarh Rosetti, care avea darul rugăciunii și al facerii de minuni. Acest cuvios era ucenic al Sfântului Paisie de la Neamț și al Sfântului Iosif de la Văratec,
În Rusia paisianismul a pătruns prin faimoasa sihăstrie de la Optina, în care predania isihastă a fost transmisă din generație în generație până la începutul secolului al XX-lea, când în urma prigoanei bolșevicilor Părintele Ioan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, se retrage în România, transmițând mai departe această tradiție isihastă membrilor mișcării Rugului Aprins din care au făcut parte mari duhovnici ai secolului trecut precum: Arhimandritul Sofian Boghiu, Arhimandritul Petroniu Tănase, Arhimandritul Benedict Ghiuș, Arhimandritul Arsenie Papacioc sau Părintele Dumitru Stăniloae.
Sfinții din tradiția paisiană
Curentul isihast paisian a presupus în primul rând un stil de viață duhovnicească foarte înaltă, ținta nevoințelor duhovnicești a monahilor paisieni fiind sfințirea vieții și dobândirea harului Sfântului Duh.
Acest curent duhovnicesc a presupus și o înflorire culturală a vetrelor monahale prin pictură, sculptură, muzică psaltică, copierea de manuscrise, traducerea de texte patristice și tipărirea cărților, însă acestea nu constituiau un scop în sine, ci un mijloc prin care ei urmăreau să ajungă la măsura desăvârșirii.
Sfântul Paisie a statornicit în obștile pe care le îndruma duhovnicește spovedania zilnică, lecturile zilnice din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți, ascultarea desăvârșită, sărăcia de bună voie și înfrânarea de la cele lumești care luptă viața călugărească.
În curentul paisian legătura dintre duhovnic și ucenic a fost deosebit de importantă, astfel predându-se tradiția duhovnicească de la o generație la alta.
Pe linia filiației duhovnicești paisiene s-au preaslăvit ca Sfinți de către Biserică: Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Tării Românești, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului, Sfântul Antipa de la Calapodești, ucenicul Ieroschimonahului Nifon Ionescu de la Prodromu și Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, ucenic și duhovnic al Sfântului Calinic.
Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, povățuitorul Sfântului Paisie, a fost îndrumător în viața duhovnicească și pentru Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, prieten al Sfântului Paisie, cercetări mai recente indicând faptul că și Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla s-a aflat sub povățuirea duhovnicească a Sfântului Vasile, în perioada în care s-a aflat la Schitul Vărzărești[12].
Totodată, Sfântul Paisie de la Neamț păstra legături duhovnicești prin corespondență cu Sfântul Cuvios Sofronie de la Cioara, cel care se retrăsese la Schitul Robaia în urma presiunilor Imperiului Habsburgic asupra ortodocșilor din Ardeal.[13]
Alți ucenici ai Sfântului Paisie care au ajuns la mari măsuri duhovnicești
În cele ce urmează ne propunem să prezentăm câțiva din ucenicii direcți sau indirecți ai Sfântului Paisie, care s-au remarcat prin viețuirea lor sfântă, dar care nu sunt atât de cunoscuți ca cei amintiți mai sus, care deja au fost trecuți în rândul Sfinților de către Biserică. Între acești cuvioși părinți de Dumnezeu purtători, se află la loc de cinste Cuviosul Iustin Vlahul, întemeietorul Schitului Prodromu.
Acesta s-a retras în Sfântul Munte înainte de anul 1800 fiind însoțit de ucenicii săi, Patapie și Grigorie.[14] Se stabilește la Chilia Sfântul Ioan Botezătorul din pustia Viglei, de pe teritoriul Marii Lavre.
Auzind de viețuirea pilduitoare a Părintelui Iustin și de harismele sale duhovnicești, mulți monahi români s-au adunat în obștea sa pusă sub ocrotirea Înaintemergătorului Domnului. Mai multe izvoare documentare athonite relatează o minune care a fost săvârșită de Cuviosul Iustin atunci când încerca să construiască un apeduct pentru nevoile chiliei iar părinții de la Marea Lavră nu îi îngăduiau.
Despre acest eveniment Schimonahul Irinarh Șișman nota: trimețind Dumnezeu lăcuste multe împrejurul Monasterei Lavra; prăpădea cu totul grădinile și viele de la Monastire și chir Isaia. Aceasta văzându-o călugări(i) după obiceiu au scos sfîntul cap al Sfântului Mihail Sinadon, pe care îl au, și făcând sfințirea apei, și cu litanie încunjurând acele locuri pe unde erau lăcustele, cu sfântul cap, care are darul de a goni astfel de gângănii stricătoare; și nevrând Sfântul să(-)i ascu(l)te, zisseră unii din trânșii, nu facem nimic de nu vom chema pe Duhovnicul Iustin Vlahul; <că așa zic ei românilor>, ca să facă el sfințirea apei, fiindcă îl știa că e om sporit în cele duhovnicești; deci chemându(-)l, și făcând la numitul loc sfințirea apei, când a ridicat sfânta cruce și a început a cânta „Mântuiește Doamne poporul Tău…”, deodată o minune! S-a ridicat acea mulțime de lăcuste ca un nor și s-a dus acolo unde le-au poruncit Dumnezeu, curățând definitiv acele locuri. Văzând proistoșii acea minune, și cunoscând voința lui Dumnezeu care e întrânsul i-au dat voie ca să aducă apa ce ceruse…[15]
Un alt ucenic al Sfântului Paisie care s-a remarcat printr-o viețuire sfântă este Cuviosul Irinarh Rosetti, care a ucenicit și pe lângă Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec.
Cuviosul Irinarh este ctitorul Mănăstirii Horaița și al Mănăstirii Schimbării la Față a Domnului, de pe Muntele Tabor.
Despre acest cuvios isihast însemnările de epocă ne istorisesc faptul că se nevoia aspru, în post și rugăciune, mâncând o dată pe zi pâine și apă la apusul soarelui, iar sâmbăta și duminica gusta bucate cu untdelemn.[16]
Mărturie despre viața sfântă a Cuviosului Irinarh și despre harisma rugăciunii pe care o avea, ne oferă Monahul Gherasim, care a viețuit o perioadă în pustie alături de marele cuvios. Acesta îi mărturisește Părintelui Nectarie Banul, ucenicul Părintelui Irinarh: Să știi părințele că starițul tău iaste cu viață sfîntă și are rugăciunea minții; dar nu spune nimănui, că fuge de slava o(a)menilor, ca să nu cadă în mândrie.[17]
Întrebat fiind de ucenicul său dacă a dobândit lucrarea rugăciunii, Cuviosul Irinarh a răspuns: Fiule, cu adevărat am avut-o puțină vreme, dar am lăsat-o. Căci pe când ședeam în pustie, acei 12 ani, mă rugam lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui ca să-mi dăruiască și mie acel sfânt dar. Șezând eu într-o noapte la rugăciune, la miezul nopții, de năprasnă s-a luminat chilia unde ședeam și m-a împresurat împrejur cu o văpaie de foc, dar nu mă ardea; și am început în inima mea a striga tare: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Iar eu m-am înspăimântat și m-am temut ca nu cumva să fie înșelăciune drăcească. A doua zi m-am dus la duhovnicul meu, Părintele Iosif, care avea rugăciunea minții și a făcut și câteva minuni, și m-am mărturisit. Iar el mi-a dat canon să nu dorm culcat pe pat, ci, șezând în scaun, să dorm numai un ceas în 24 de ceasuri. Întorcându-mă la chilia mea, m-am ispitit ca să urmez după porunca duhovnicului, dar nu am putut. Atunci, văzând că nu pot, m-am lăsat de rugăciune.[18]
Despre lucrarea rugăciunii, ucenicul său Arhimandritul Nectarie Banul avea să completeze: Îl vedeam de multe ori cu ochii plini de lacrimi, dar se stăpânea ca să nu curgă din ochi și să nu-l înțeleagă oamenii. Alteori îl vedeam mișcându-și buzele, iar dacă simțea că mă uit la el, îndată înceta din buze. Însă din cuvântul lui și din vederea mea am cunoscut că el avea rugăciunea și o lucra. Dar mi-a spus mie așa acoperit, ca să rămân eu la îndoială și să nu mai spun și la alți oameni.[19]
În perioada în care Părintele Irinarh a viețuit pe Muntele Tabor, el a ajuns să fie un duhovnic prețuit și căutat de credincioși, prin smerenia și nevoințele sale dobândind darul înainte vederii și al facerii de minuni.
Cuviosul a vindecat pruncul unei femei musulmane care era bolnav și în pericol de moarte, apoi tatăl acestui prunc, care venise să-l omoare de mânie că un preot ortodox i-a vindecat copilul, a fost orbit de Dumnezeu pentru nelegiuirea pe care voia să o săvârșească, iar prin rugăciunile Cuviosului Irinarh și-a recăpătat vederea.[20]
Altă dată un arab care tăia lemne prin munte, a găsit un vas cu untdelemn lângă chilia cuviosului și l-a furat. Ajungând acasă a turnat untdelemnul în vasul său, iar la puțin timp s-a crăpat vasul, păgubindu-se și de ceea ce avea și de ceea ce a furat.[21]
Într-o altă împrejurare au venit mai mulți țărani arabi să taie lemne și au vrut să taie un copac la umbra căruia Cuviosul Irinarh obișnuia să citească. El i-a rugat să aleagă alți arbori și să i-l lase pe acesta, dar în final nu l-au ascultat și deși au fost avertizați de părintele că nu se vor bucura de el, ei tot au tăiat copacul. Pe drumul spre casă, atunci când îl cărau, au alunecat cu bușteanul fiind cât pe ce să moară.
Apoi au încercat să îl folosească ca grindă la casă și casa li s-a prăbușit, dându-și astfel seama că au greșit față de Cuviosul Irinarh.[22] Altă dată a tămăduit un tâlhar care fusese cuprins de friguri după ce furase pâinile din chilia sa și îl amenințase pe unul din monahii care uceniceau pe lângă el.[23]
Dintre ucenicele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț le amintim și pe Cuvioasele Nazaria și Olimpiada de la Văratec. Cuvioasa Nazaria și-a început viețuirea monahală sub ascultarea și îndrumarea Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, de la care a învățat răbdarea, smerenia, dragostea și rostirea neîncetată a rugăciunii.
Sfântul Paisie de la Neamț a așezat-o pe Schimonahia Nazaria stareță a Schitului Văratec, ascultare în care a petrecut vreme de 26 de ani. Din mărturiile ucenicelor sale aflăm că Schimonahia Nazaria citea Psaltirea neîncetat și cugeta la Sfintele Scripturi pe care le știa pe de rost.[24]
Cuvioasa Olimpiada de la Varatec a fost cinstită de contemporani pentru sfințenia vieții sale. Ea era cunoscută pentru credința și dragostea ei puternică fiind gata să își dea viața pentru orice om aflat în suferință. Cuvioasa Olimpiada s-a făcut pildă de viețuire pentru monahiile din Schitul Văratec, dobândind prin nevoință și smerenie darul rugăciunii și al povățuirii duhovnicești.
Între ucenicii indirecți ai Sfântului Paisie de la Neamț, a rămas în memoria credincioșilor Cuviosul Pimen de la Cernica, ucenicul Sfântului Gheorghe Cernicanul și duhovnicul Sfântului Calinic. Cuviosul Pimen avea darul rugăciunii și al povățuirii duhovnicești.
Despre el, Monahul Casian Cernicanul spunea că: era un bătrân iscusit în călugărie și cel întîiu ucenic al starețului Gheorghie, om cu viață înaltă, dupe cum mai mulți ucenici ai lui mărturisesc.[25]
El a fost un isihast și, datorită smereniei sale, a fost învrednicit de Dumnezeu să fie cercetat în două rânduri de Sfinți și de Maica Domnului.
În luna iulie a anului 1829, Cuviosului Pimen și Sfântului Calinic i s-au arătat Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Cuvios Gheorghe Cernicanul, care i-au povățuit pe cei doi părinți să zidească biserica Sfântului Gheorghe din ostrovul cel mic pentru ca să nu mai fie călugării amestecați cu mirenii și să își piardă liniștea.[26]
A doua descoperire dumnezeiască a avut loc în anul 1831, la prăznuirea Sfântului Proroc Iezechiel după ce a slujit Sfânta Liturghie, când Cuviosului Pimen i s-a arătat Maica Domnului, Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Gheorghe de la Cernica, care i-au vestit că va pleca la Domnul după 40 de zile alături de alți monahi din mănăstire.
Ultimul dintre călugării care aveau să treacă la cele veșnice era Sfântul Calinic, în privința căruia, pentru rugăciunile Cuviosului Pimen, Maica Domnului a schimbat această hotărâre, lăsându-l să mai trăiască pentru a termina biserica Sfântului Gheorghe și pentru a fi de folos credincioșilor.[27]
După adormirea Cuviosului Pimen, Sfântul Calinic a scris câteva rânduri în Condica Mănăstirii Cernica despre părintele său duhovnicesc: 1831, august 30. A răposat Părintele Pimen, ieroschimonah, duhovnic, om cuvios, de vârsta ca la 55 de ani sau 60, de patruzeci de ani în obște, cu neamul pământean, la statul trupului de mijloc, cam oacheș, barba înspicată, mai mult albă și scurtă. Sfârșitul i-a fost foarte minunat, că după ce și-a săpat groapa singur cu 40 de zile înainte nefiind cu nimic bolnav, sâmbătă, august 29, a slujit Sfântă Liturghie. Duminică, 30 a început slujba mânecării și ieșind din biserică, a trimis ucenicul de m-a chemat și venind la sfinția sa, mi-a spus câte ceva de-ale duhovniciei și-mi zice că i-a sosit și sfârșitul. Eu n-am crezut și așa stând de vorbă amândoi, stând în pat rezemat de păretele chiliei, mi-a zis acest cuvânt de pe urmă: „Să nu te mâhnești!” și și-a plecat capul și și-a dat duhul. Dumnezeu să-l odihnească și pe noi să ne ierte și să ne miluiască.[28]
Potrivit unei vechi tradiții cernicane cunoaștem faptul că Sfântul Ierarh Calinic îi socotea Sfinți pe primi șapte stareți ai Mănăstirii Cernica, începând cu reactivarea așezământului monahal din secolul al XVIII-lea.[29]
Această remarcă fiind făcută cu multă responsabilitate de Sfântul Calinic întrucât pe cinci dintre aceștia i-a cunoscut personal, despre primii doi primind mărturii de la ucenicii lor direcți care încă viețuiau în Mănăstirea Cernica în timpul Sfântului Calinic.
Astfel, tradiția viețuirii isihaste a fost transmisă în obștea de la Cernica de Sfântul Cuvios Gheorghe, apoi de Ieroschimonahul Iachint, ucenic al Sfântului Gheorghe, care era aspru nevoitor și fusese pentru doi ani stareț al Mănăstirii Simonos Petras din Sfântul Munte Athos.
Acest părinte a fost pus stareț al Mănăstirii Cernica prin hotărârea Sfântului Gheorghe care îi cunoștea discernământul duhovnicesc. A condus obștea doar un an, retrăgându-se la Sfântul Munte Athos, întrucât părinții din mănăstire nu au acceptat rânduiala aspră de viețuire inspirată din modelul athonit, pe care acesta voia să o introducă și la Cernica.
Apoi a păstorit Arhimandritul Timotei, ctitorul bisericii Sfântul Nicolae din ostrovul mare și întemeietorul Mănăstirii Pasărea. Au urmat în scaunul stăreției Cuvioșii Dorotei, Sfântul Calinic, care din smerenie s-a exclus din această numărătoare, Nicandru, Diomid și Ștefan al II-lea.
Despre Părintele Nicandru se cunoaște faptul că dobândise rugăciunea văzătoare. El obișnuia să comunice în duh de rugăciune cu Sfântul Calinic. În fiecare seară, aflându-se la Cernica, cerea binecuvântarea pentru odihnă de la Sfântul Calinic care se afla la Râmnic, în eparhia sa. Sfântul Calinic îl binecuvânta de la distanță spre uimirea celor care se întâmplau să fie în preajma lui.[30]
Între Cuvioșii cernicani care s-au nevoit în Sfântul Munte Athos îl regăsim și pe Arhimandritul Orest Baldovin, ucenic de chilie al Sfântului Calinic. El s-a făcut cunoscut între monahii athoniți prin dragostea sa și prin sfințenia vieții.
Acest Cuvios Părinte a cumpărat de la Mănăstirea Vatoped Chilia Sfântul Ipatie, un vechi așezământ monahal athonit construit ca monidriu în secolul al XI-lea. Aici a găsit o biserică veche, îngropată în pământ, ca o catacombă, peste care a construit o altă biserică de dimensiuni mai mari.
A zidit împreună cu monahii care se aflau sub povățuirea sa și un corp de chili în prelungirea bisericii, pentru nevoile obștii. Cuviosul Orest era un om blând, plin de iubire și smerenie, primind cu multă bucurie la chilia sa monahii și pelerinii care veneau să ceară cuvânt de suflet folositor.
Mulți monahi români și greci l-au ales ca duhovnic și povățuitor. Întrucât Părintele Orest era un monah iubitor de osteneală și îmbunătățit[31], el alege să își construiască o colibă pustnicească în pădurea din apropierea chiliei pentru a se retrage la liniște și a spori rugăciunea. Pentru smerenia și nevoințele sale Cuviosul Orest a dobândit de la Dumnezeu darul facerii de minuni.
Odată, le-a spus ucenicilor: „Binecuvântați, părinților, să mă duc la colibă!” Ajungând aproape de colibă, deodată s-a repezit asupra lui o viperă ca să-l omoare. Iar el a pus metaniile în fața șarpelui și a zis: Nu-ți fac nici un rău, nici tu să nu-mi faci mie! Apoi, cerând ajutorul Sfântului Ipatie, îndată s-a îmblânzit șarpele și, rușinându-se, s-a retras în pădure.[32]
Pe linia tradiției isihaste Cernicane îl descoperim și pe Cuviosul Policarp Dimitriu-Lupu, întâiul ucenic al Sfântului Ierarh Calinic. Acest cuvios, după ce viețuiește o vreme în Sfântul Munte Athos, se întoarce în țară împreună cu cei doi ucenici, Ieroschimonahii Silvestru și Lavrentie.
Sprijinit de Sfântul Calinic, el organizează viața de obște de la Frăsinei după modelul athonit. Pentru contribuția adusă la revigorarea vieții monahale din Mănăstirea Frăsinei, el este socotit, alături de Sfântul Ierarh Calinic, începător și ctitor al acestui așezământ monahal de tradiție isihastă.
Între viețuitorii care au ucenicit o perioadă pe lângă Cuviosul Policarp, în Schitul Frăsinei, se numără și Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici. Starețul Policarp de la Frăsinei era un om rugător, cu viață îmbunătățită, iubitor de pustie, cu dreaptă socoteală și foarte aspru.
Despre el mărturiseau ucenicii lui că era om așezat, toate lucrurile le făcea cu bună rânduială (…). Părinții (…) îl știau că are dreaptă socoteală. Cu viața era bun, cam pustnicios, ținea strict rânduiala Sfinților Părinți[33].
În timpul vieții i s-a propus să fie hirotonit, însă a refuzat socotindu-se nevrednic de marele dar al preoției.[34] Pentru smerenia și nevoințele sale, Cuviosul Policarp a primit cuvânt de întărire și îmbărbătare de la Maica Domnului atunci când diavolul îl ispitea și îi provoca supărări.
Astfel, în timpul rugăciunii, Cuviosul aude un glas din iconița Maicii Domnului, zicând către dânsul: Policarpe nu te teme, că eu am putere mare și te voi scăpa de supărarea aceasta care o ai și de altele te voi păzi. Cuvioșia sa bucuros că a auzit iconița Maicii Domnului vorbind cu dânsul, au căzut cu fața la pământ închinându-se și mulțămind Maicii Domnului, cu lacrimi de plâns, că au făcut minuni cu el, de atunci a fost în pace.[35]
Ieroschimonahul Silvestru Rădulescu, ucenicul Cuviosului Policarp, a fost stareț al Schitului Frăsinei după adormirea părintelui său duhovnicesc. El era un om al rugăciunii, care avea o rânduială de viețuire foarte aspră. Nu-i plăcea să se risipească cu vorba pentru a nu pierde harisma rugăciunii.
A condus schitul până în anul 1898 cu multă vrednicie și cu strictețe călugărească. Pentru viața sa virtuoasă, Dumnezeu l-a învrednicit să își afle dinainte sfârșitul, în ultimele zile arătându-i-se îngerul păzitor care îl străjuia, așteptând momentul în care îi va lua sufletul pentru a-l duce înaintea lui Dumnezeu.[36]
Un alt ucenic indirect al Sfântului Paisie de la Neamț a fost Ieroschimonahul Nifon Ionescu, ctitorul (ziditorul) Schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, ucenic al Arhimandritului Irinarh Rosetti.
În vremea în care era viețuitor la Mănăstirea Horaița, Cuviosul Nifon era deja cunoscut pentru viețuirea sa sfântă. Fondațiunea Kinoviului Român Prodromu din Sfântul Munte Athos ne istorisește că Domnul Nicolae Rosetti Rosnovanu, marele vistier al Moldovei, din orașul Iași, a avut un proces cu o familie pentru moșia Pașcani, pentru care l-a chemat pe Părintele Nifon să facă rugăciuni în paraclisul său, pentru a-l ajuta Dumnezeu să câștige, ceea ce s-a și întâmplat.
Iar istorisirea continuă și spune că: De atunci îl avea la mare evlavie Domnul N. Rosnovanu și toată familia sa, cinstindu-l ca pe un sfânt, căci avea caracter smerit și practica o viață înaltă monahală, în post și rugăciune și serios în cele duhovnicești, păzit de orice smintele și orice adunări necuvioase[37].
În același document este consemnată și minunea vindecării fiicei aceluiași boier, bolnavă de epilepsie. După multe încercări la doctori și biserici, boierul a chemat pe Părintele Nifon de la Horaița, care, însoțit de ucenicul său, ierodiaconul Nectarie, au făcut post și rugăciuni câteva zile și cu darul lui Hristos Dumnezeu au gonit pe dracul din fată.[38]
Nevoințele și smerenia Cuviosului Nifon au făcut din viețuirea sa un exemplu pentru contemporani. Era un mare rugător care se străduia să nu își împrăștie mintea cu lucruri nefolositoare. Dragostea, grija și rugăciunea pentru ucenici a fost o prioritate în viața Părintelui Nifon.
Despre el, Schimonahul Irinarh Șișman scria: Cuviosul părintele Nifon au fost pentru biserică rîvnitor deștept și cu punere mare întru postiri și privegheri de toată noaptea. Și păzea tipicul Sfântului Munte. Iarăși îi plăcea foarte mult ca biserica să fie împodobită cu preoți, diaconi, cântăreți și citeți buni, ca toți să citească și se cânte frumos. Înlăturând lenevirea, mustra foarte pre cei ce nu urma după tipic în timpul slujbei. Și cum era de bătrân, cânta în strană deștept toată noaptea la privegheri și nu trecea cu vederea nepăsarea nicidecum, ci iute îndrepta lucrul greșit. Nu-i plăcea să șează pe la mese străine îndelung, ba nicidecum, deși ca superior îl pofteau. Se ducea după obicei la hramul Lavrei și de acolo îndată după ieșirea de la Sfânta Liturghie, venea la schit.[39]
În ultimii ani ai vieții merge să se nevoiască alături de câțiva ucenici într-o peșteră din apropierea Schitului Prodromu, peșteră ce până astăzi îi poartă numele. Locul în care a ales să se nevoiască este unul foarte aspru, deasupra mării, fiind în bătaia deschisă a vânturilor puternice.
Ucenic al Cuviosului Nifon Prodromitul a fost și Schimonahul Nectarie Crețu, cunoscut și sub numele Nectarie Protopsaltul. Acesta a fost un monah smerit, care prin rugăciunea și asceza sa a dobândit mari daruri de la Dumnezeu.
Despre felul în care se nevoia, Ieroschimonahul Paisie Lambru spunea: Atât s-a nevoit acest fericit Nectarie încât ziua și noaptea era ca un soare între părinții din schit, deci nu vom ascunde faptele acestui cuvios bărbat, vrednicul de fericire, Schimonahul Nectarie. Trăind cuviosul în schit nu l-am văzut niciodată râzând sau vorbind vorbe de care nu sunt plăcute la Dumnezeu. El era cel întâi la biserică și la Utrenie și la Pavecerniță, sta ca un diamant neclintit, cu toate ca avea un butuc de șederea mult în picioare. Privegherile le cânta ca un înger. (…) (La ascultare – n.n.) Părintele Nectarie el ieșea mai înainte decât toți și ridica pietre și le punea pe samar și prin tărgi, dar părinții cei mici văzându-l pe Părintele Nectarie că astfel se ostenește se întreceau care de care să se ostenească mai mult la ascultare. După multă osteneală, părinții se odihneau, iar Nectarie sta retras. Nici ochii nu-i ridica, să întrebe sau să zică ceva, de toți se ferea, nu l-am văzut glumind sau râzând sau să asculte vreo istorie de la cineva.[40]
Mărturie despre virtuțile Cuviosului Nectarie ne oferă și Schimonahul Irinarh Șișman care spune: Zic pentru părintele Psaltul Nectarie, schimonahul, că nu îi auzeai gura; tăcea, și credea și pe bun și pe rău. Niciodată în viața lui nu l-am văzut tulburat sau să mâhnească vreun suflet, nu! O vorbă spunea, alta nu mai sporea. Iar dacă cumva se întindea la vorbe deșarte, se făcea că tușește sau că a uitat ceva, se făcea că caută până ieșea afară și se ducea la chilia sa. Pentru aceasta a atras dragostea tuturor părinților și fraților.[41]
Cuviosul Nectarie Protopsaltul a fost un isihast, primind de la Dumnezeu pentru smerenia, dragostea și nevoințele sale darul rugăciunii neîncetate. Cu privire la acest fapt Părintele Paisie Lambru consemnează: Mulți din greci, oameni vestiți veneau de prin țări depărtate, din orașele vestite, bărbați vestiți și preoți și arhierei, ca să vadă pe Nectarie și să asculte cântarea lui. Cu toate acestea fericitul bărbat, Nectarie, cu cât era lăudat, cu atât el se smerea, jos privind, iar mintea sus înălțându-se ca un vultur cu aripile către cer. De multe ori la privegheri l-am văzut umil, șezând în strană, răpit către Dumnezeu cu rugăciunea minții, și ochii lui tot plini de lacrimi îi avea.[42]
Toți acești cuvioși Părinți de Dumnezeu purtători ne arată cât de roditoare și profundă a fost tradiția duhovnicească paisiană, care s-a dezvoltat în mănăstirile din spațiul românesc, dar și în afara granițelor în Sfântul Munte Athos, pe Muntele Tabor, sau în Rusia.
Sub influența binefăcătoare a curentului isihast paisian mulți monahi și-au sfințit viața, devenind mijlocitori ai noștri către Dumnezeu și pilde de viețuire creștină.
Mișcarea de înnoire duhovnicească paisiană deși a fost amenințată de diferite curente ideologice străine de învățătura creștină, prin lucrarea lui Dumnezeu ea s-a menținut până în zilele noastre, ucenicii direcți sau indirecți ai Sfântului Paisie fiind faruri călăuzitoare către Hristos, dascăli ai rugăciunii și mari rugători pentru noi înaintea tronului Preasfintei Treimi.
Note:
[1] Schim. Mitrofan, „Viața Cuviosului Stareț Paisie”, în volumul Paisie de la Neamț. Autobiografia și Viețile unui stareț urmate de Așezăminte și alte texte, Sibiu, Deisis, 2015, p. 228.
[2] Schim. Mitrofan, „Viața Cuviosului Stareț…”, p. 234.
[3] Schim. Mitrofan, „Viața Cuviosului Stareț…”, p. 237.
[4] Schim. Mitrofan, „Viața Cuviosului Stareț…”, p. 243.
[5] Ierom. Protasie, „Viața Starețului Gheorghe de la Cernica”, în volumul Sfinții stareți Gheorghe și Calinic de la Cernica, Sibiu, Deisis, 2018, p. 78.
[6] Mănăstirea Vatoped, Omologhia Chiliei Sfântul Ipatie, 22 octombrie 1868, Arhiva Chiliei Sfântul Ipatie.
[7] Episcopia Râmnicului și Argeșului, Statistica de toți călugării ce să află pe la Bisericile din județulu Vâlcea, Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Dosar nr. 12/1872-1873, f. 91.
[8] Schimonahul Irinarh Șișman, Istoria Sfântului Munte Athos, MS. 259 din Biblioteca Schitului Prodromu, tomul al II-lea, p. 302.
[9] „Fondațiunea Kinoviului Român Prodromu din Sfântul Munte Athos”, în volumul Biserica Schitului Românesc Prodromu la 150 de ani de la sfințire, București: Editura Schitului Românesc Prodromu, 2016, p. 51.
[10] „Fondațiunea Kinoviului Român…”, p. 50.
[11] Manuscris nr. 1966 biblioteca Mănăstirii Vatoped, Sfântul Munte Athos, Grecia, sec. al XIX-lea, verso fila 1.
[12] Sfântul Iosif de la Văratec, viața și scrierile duhovnicești, ediție îngrijită de Monahul Filotei Bălan, Mănăstirea Văratec, 2022, p. 2.
[13] Economul D. Furtună, Ucenicii Starețului Paisie în Mănăstirile Cernica și Căldărușani, București, Tipografia „Lupta” N, Stroilă, p. 50.
[14] Istoricul primitiv al fondațiunei Schitului, în volumul Biserica Schitului Românesc Prodromu la 150 de ani de la sfințire, București: Editura Schitului Românesc Prodromu, 2016, p. 27.
[15] Schimonahul Irinarh Șișman, Istoria Sfântului Munte…, p. 71-72.
[16] Arhim. Nectarie Banul, Viața și petrecerea Cuviosului Arhimandrit Irinarh Roset, ediție îngrijită de Constantin Erbiceanu, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1898, p. 15.
[17] Arhim. Nectarie Banul, Viața și petrecerea Cuviosului…, p. 41.
[18] Arhim. Nectarie Banul, Viața și petrecerea Cuviosului…, p. 41-42.
[19] Arhim. Nectarie Banul, Viața și petrecerea Cuviosului…, p. 42.
[20] Arhim. Nectarie Banul, Viața și petrecerea Cuviosului…, p. 44-46.
[21] Arhim. Nectarie Banul, Viața și petrecerea Cuviosului…, p. 46.
[22] Arhim. Nectarie Banul, Viața și petrecerea Cuviosului …, p. 46-48.
[23] Arhim. Nectarie Banul, Viața și petrecerea Cuviosului …, p. 48-50.
[24] Viața Maicii Nazaria, întâia stareță de Varatic (1788-1814), Iași, 1862, p. 7.
[25] Monahul Casian Cernicanul, Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica și Căldărușani, ediția a II-a, București, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1988, p. 122.
[26] Monahul Casian Cernicanul, Istoriile Sfintelor Monastiri …, p. 139-142.
[27] Monahul Casian Cernicanul, Istoriile Sfintelor Monastiri …, p. 143-144.
[28] Condica Mănăstirii Cernica. Apud: Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Vânători, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 346.
[29] Prof. dr. Daniel Rolea, Părintele Nicodim Bujor, Editura Bizantină, 2019, p. 592.
[30] Prof. dr. Daniel Rolea, Părintele Nicodim…, p. 592. Această informație este confirmată și de tradițiile care s-au păstrat prin viu grai și la Mănăstirea Lainici unde au viețuit ucenicii Sfântului Calinic.
[31] Mănăstirea Vatoped, Omologhia Chiliei Sfântul Ipatie, 22 octombrie 1868, Arhiva Chiliei Sfântul Ipatie.
[32] Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc…, p. 446.
[33] Ieroschim. Silvestru Florescu, „Istoricul vechi al Mănăstirii Frăsinei”, în volumul Istoricul Sfintei Mănăstiri Frăsinei, Muereasca, Sfânta Mănăstire Frăsinei, 2009, p. 11.
[34] Ieroschim. Silvestru Florescu, „Istoricul vechi …”, p. 11.
[35] Ieroschim. Silvestru Florescu, „Istoricul vechi …”, p. 11-12.
[36] Potrivit mărturiei oferite de Arhimandritul Porfirie Bucurescu, consemnată în scris de Ieroschim. Silvestru Florescu în: „Istoricul vechi al Mănăstirii …”, p. 13.
[37] „Fondațiunea Kinoviului Român…”, p. 49.
[38] „Fondațiunea Kinoviului Român…”, p. 49.
[39] Schimonahul Irinarh Șișman, Istoria Sfântului Munte…, p. 303.
[40] Ieroschim. Paisie Lambru, „Viaţa si petrecerea Cuviosului Părintelui nostru Fericitul Nectarie Schimonahul protopsalt în Sfântul Munte al Athonului în Chinoviul român numit Prodromu cu hramul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos”, în volumul Biserica Schitului Românesc Prodromu la 150 de ani de la sfințire, București: Editura Schitului Românesc Prodromu, 2016, p. 355-356.
[41] Schimonahul Irinarh Șișman, Istoria Sfântului Munte …, p. 310.
[42] Ieroschim. Paisie Lambru, „Viața si petrecerea Cuviosului …”, p. 357.
Foto credit: Basilica.ro / Raluca Ene
Urmăreşte-ne pe Twitter:@agentiabasilica
