De ce se numește iubirea de argint, adică de bani, de plăceri și de averi, închinare la idoli?
Se numește închinare la idoli, pentru că cei ce iubesc banii, plăcerile trupului și averile se închină acestor patimi ca unor dumnezei și le pun pe acestea mai presus decât pe Ziditor. Adică, cel ce se iubește pe sine mai mult decât pe Dumnezeu este un închinător la idoli. La fel este și cel ce se îngrijește de mâncare, de bani, de haine, de avere, mai mult decât de suflet, de biserică, de rugăciune, de spovedanie, de milostenie. Iubirea de sine are măsură iubirea de aproapele (Matei 19, 9). Iubirea de Dumnezeu nu are limită, adică este nelimitată, după porunca: Să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot cugetul tău și din toată puterea ta (Deuteronom 6, 44-5).
Cel iubitor de bani se închină banilor, în loc lui Dumnezeu. Cel lacom de mâncare își face pântecele său un Dumnezeu, adică idol, după mărturia Sfântului Apostol Pavel (Coloseni 33, 5). Iar cel ce face păcatul este rob al păcatului (Ioan 8, 34; Romani 3, 9, 16; Efeseni 2, 3; I Tesaloniceni 4, 5; Tit 3, 3; II Petru 2, 19). Deci, cine este rob al păcatului nu mai poate fi rob și fiu al lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea, Mântuitorul a pus prima condiție celui ce vrea să-i urmeze Lui (Matei 16, 24). Și aceasta, pentru că, după cum spune Sfântul Efrem Sirul, cel ce are patima iubirii de sine are, împreună cu ea, și toate patimile și păcatele, deoarece „iubirea de sine este maică, rădăcină și izvor a tot păcatul”.
(Ne vorbește părintele Cleopa, vol. 5 – Articol publicat în Ziarul Lumina din 19 noiembrie 2009)
