Pustniceasca chilie a Cuviosului Ioan de la Prislop

Am ajuns în luna aprilie a acestui an la chilia dăltuită în piatră de sfintele sale mâini. Ocrotitor al Mănăstirii Prislop (aflată la vreo 500 de metri depărtare de locul în care cuviosul s-a nevoit) și a toată Țara Hațegului, ucenicul peste veacuri al Evanghelistului Ioan a primit pelerinii care au coborât pe o cărăruie strâmtă, abruptă și alunecoasă, mărginită de o parte de malul prăpăstios al râului Slivuț și de cealaltă parte de un perete masiv de stâncă.

Chilia sau Casa sfântului, cum este cunoscută până astăzi, stă de sute de ani ca un turn de pavăză al Mănăstirii Prislop, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana.

Aici, și-a petrecut zilele în neîncetate rugăciuni și posturi Cuviosul Ioan, după ce, o vreme, a dus viață aleasă în obștea călugărilor de la Prislop. Numai dorul de veșnicele bunătăți l-a putut răpi din cuibul casei părintești pentru a-l purta pe calea călugăriei și mai apoi pe cea a pustniciei, ale căror nevoințe le-a îmbrățișat întru rugăciune, răbdare, smerenie până la secera morții.

Despre Ioan Sihastrul, care nu trebuie confundat cu Ioan, egumen al Mănăstirii Prislop în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (ales în anul 1585 mitropolit al Transilvaniei cu scaunul la Alba Iulia), aflăm detalii și din cronica în versuri „Plângerea Mănăstirii Silvașului”, scrisă după anul 1762: „Și atunci, un tânăr oarecare din sat / Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a urmat; Din lume și rudenii cu totul au ieșit / De aici la mine au venit. / Într-o stâncă chilie și-au făcut / În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut / Și pe el după sfârșit Dumnezeu l-a proslăvit; / Peștera și acum se găsește / Și «Chilia Sfântului» se numește. / Iară după oarecare întâmplare, / Cu a lui Dumnezeu înainte apărare, / Rudele sfântului cele din sat / Moaștele cu totul le-au ridicat/ Și în Țara Românească le-au adus / La oarecare mănăstire le-au pus. / Însă la neamul lui pururea se pomenește / Fiindcă și o părticică din moaștele lui se găsește”.

Candelă nestinsă în rugăciune

Acest monah îmbunătățit, care a trăit în perioada sec. al XV-lea – al XVI-lea, a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în luna iunie a anului 1992. De atunci și până astăzi, numărul credincioșilor care îl cercetează cu inima pe Cuviosul Ioan, pentru a le mijloci rugăciunile la tronul Sfintei Treimi, crește vizibil, iar chilia sfântului de la Prislop este popas duhovnicesc în care găsesc duh de pace. Sfântul – candelă nestinsă în rugăciune – îi priveghează din cer, altfel nu se explică împrietenirea pe loc a pelerinilor cu răceala pietrei, mută și surdă, dar atât de pilduitoare, asemenea vieții Cuviosului Ioan – moștenire spirituală neprețuită pe care ne-a lăsat-o nouă, fiecăruia în parte și ca neam.

Carolina Bigu, pelerină la Prislop, cum singură își spune, mărturisește: „Săpată în stâncile din apropierea Mănăstirii Prislop, la câțiva metri de aceasta, chilia Sfântului Ioan de la Prislop povestește încă de la prima vedere despre stăpânul ei. Deși întâmpini oarecare dificultate până escaladezi intrarea în grotă, odată ajuns aici te învăluie pacea și calmul interior. Poți foarte ușor să spui o rugăciune sau să-l rogi pe sfânt să mijlocească pentru tine. Împrejur nu vezi nici pat, nici scaun, iar intrarea nu are ușă. Pereții nu sunt pictați sau decorați cu icoane. Numai jocul de lumini și umbre din interior creează o stare enigmatică, dar simplă, sobră, dar nu întunecată, răcoroasă, dar nu de gheață. Așa a fost și sfântul în viața lui.”

Lumină și tăcere

Tot aici, în casa sfântului, dreptcredincioșii creștini învață lecția tăcerii, după modelul ocrotitorului lor, care a iubit mult tăcerea în timpul viețuirii pe pământ. Dar nu pot deprinde neglăsuirea, bucuria, pacea, înainte de a străbate, la înălțime, un drum anevoios, care coboară prin pădurea satului Silvașul de Sus, de-a lungul unui râu năvalnic, Slivuț. Atenți la pașii care se sprijină din când în când pe câte un colț de piatră, ei nu-și pot reține uimirea când dau de frumusețea naturii: aer ozonat, pădure tânără, păsări vesele care nu se mai opresc din cântat. Cu răbdare și atenție ajung la gura peșterii. La chilia săpată în piatră a Cuviosului Ioan. Credincioșii își dau repede seama că și urcușul este anevoios, nu doar coborâșul, dar îndemnul Cuviosului Ioan care răzbate dintr-una din icoanele în care este înfățișat – „La munți, suflete, să ne ridicăm” – îi mobilizează. Cei pe care puterile îi ajută se încumetă să se cațere, să își înfigă picioarele în grumazul stâncii dure. Alții renunță și cedează florile sau lumânările – prinos al bucuriei lor pentru întâlnirea cu sfântul – temerarilor. Înăuntru e lumină. „Paradoxal”, ar spune cei care nu au văzut locul, și n-ar mai înceta cu interogațiile: „Lumină într-o peșteră?”

Da. „E lumina unui lăcaș prea înfrumusețat al Sfântului Duh”, după cum se arată în Acatistul închinat Cuviosului Ioan de la Prislop, care se propagă și peste locul în care sfântul a trăit în ultima parte a vieții sale pământești, ca o mărturie a milostivirii Cerului față de noi toți. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 13 septembrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente

Biserica Icoanei a fost sfințită | FOTO

Biserica Icoanei a fost resfințită duminică, 22 mai 2022, după ample lucrări de restaurare. Slujba de târnosire și Sfânta Liturghie au fost oficiate de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal. La finalul slujbei, Preafericitul…