Nepătimirea sau starea nepătimașă

Cuvânt al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a V din Postul Mare (a Cuvioasei Maria Egipteanca):

Nepătimirea e culmea spre care duc tot efortul nevoințelor și urcarea treptelor tuturor virtuților, dacă întreaga asceză are ca scop direct purificarea trupului și a sufletului de patimi.

Nepătimirea nu este o stare negativă, căci absența răului nu poate fi socotită ca o stare negativă. Nepătimirea este „o stare de pace a sufletului” 1. Cel ce a atins nepătimirea nu mai păcătuiește ușor nici cu fapta, nici cu gândul și nici mânia și pofta nu i se mai mișcă ușor spre păcat. Acela a stins aproape cu totul patimile din facultățile sufletești ale mâniei și poftei și nu mai poate fi stârnit ușor nici de lucruri, nici de gândurile sau amintirile faptelor păcătoase2. N-am putea spune că patimile au devenit pentru el o imposibilitate ontologică, ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morală, așa cum, de pildă, pe un om care zeci de ani s-a ferit de furat îți este imposibil să ți-l închipui dedându-se la o asemenea faptă. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simți patimile, ci a nu le mai primi. Căci prin multele și variatele virtuți, arătate și ascunse, pe care le-a dobândit cel ce a ajuns la ea, s-au slăbit patimile în el și nu se mai pot ridica ușor în el împotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie să fie mereu atentă la ele. Pentru că în toată vremea e scufundată în cugetările ei ” 3. Iar Diadoh al Foticeii spune: „Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiți de draci, căci atunci ar trebui să ieșim, după Apostol, din lume (I Cor. 5, 10), ci, războiți fiind de ei, să rămânem nebiruiți. Căci și luptătorii îmbrăcați în fier sunt ținta săgeților de la vrăjmași și aud sunetul săgeților și văd săgețile trimise, dar nu sunt răniți de ele pentru tăria îmbrăcăminții de război. Pentru că fiind acoperiți de fier, ei rămân nebiruiți când sunt războiți „4.

Deci, nepătimirea ar fi acea stare a sufletului în care acesta biruiește orice ispită. Dacă a primit ispita, fie din lăuntru, fie din afară, a căzut din starea de nepătimire. Desigur, această stare, deși a devenit o obișnuință, nu a devenit o însușire inalienabilă a firii, cum a devenit la îngeri, sau cum vom deveni noi în viața viitoare; deși e înlesnită în mare parte și de obișnuința pătrunsă în fire, ea are nevoie totuși de o susținere din partea voinței. Deci se poate oricând pierde, deși lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morală. De obicei nu ne consolidăm dintr-odată în starea de nepătimire, ci prin repetate înălțări la ea, după tot mai scurte căderi, rămânând de fiecare dată tot mai mult timp în ea. De aceea Ioan Scărarul, declarând nepătimirea „cerul din inima minții, care privește la uneltirile dracilor ca la niște jucării „, cunoaște mai multe grade de nepătimire. După el „există om nepătimaș, dar există altul mai nepătimitor ca cel nepătimaș. Cel dintâi urăște cu tărie cele rele, al doilea se îmbogățește fără sfârșit în virtuți „.

Dar starea de nepătimire implică și o tărie pozitivă, dacă e capabilă să învingă orice patimi. Tăria aceasta nu e decât cea a virtuților. „Nepătimirea o are acel suflet care e așa de îmbibat de virtuți, cum sunt îmbibați cei pătimași de patimi”. Ea nu e decât cămașa curăției depline a sufletului, țesută din toate virtuțile. „Dacă definiția lăcomiei pântecelui este a se sili la mâncare chiar fără foame, definiția înfrânării este a ține firea în frâu chiar dacă flămânzește în chip nevinovat. Dacă marea mâniei stă în a se înfuria chiar când nu e nimeni de față, definiția îndelungii răbdări este a rămâne tot așa de senin, fie că e prezent, fie că e absent bârfitorul. Dacă semnul deplinei împătimiri este a ceda la toate momelile diavolilor, eu socotesc că semnul sfintei nepătimiri este să poți zice limpede, ca Psalmistul: «Depărtându-se de la mine vicleanul, n-am știut» nici când a venit, nici de ce, nici cum a plecat, ci sunt cu totul nesimțitor la aceasta, fiind unit acum și în viitor cu Dumnezeu. Nu se făurește comoara împăratului dintr-o singură piatră și nu se desăvârșește nepătimirea cât timp mai lăsăm nelucrată o singură virtute”5. Așadar, starea de nepătimire, exprimată negativ, înseamnă libertatea de toate patimile, iar pozitiv, posedarea tuturor virtuților. Dar nepătimirea are și alte importante aspecte pozitive.

În primul rând, ea este o stare de liniște, de pace, de odihnă a sufletului. Pe cât de agitat, de neegal și de tulburat este sufletul stăpânit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc, pe atât de stăpân pe sine, de calm și de liniștit este sufletul eliberat de patimi. Aceasta e liniștea monahilor, care nu e doar lipsa zgomotului exterior, sau un „dolce farniente”, ci o stare câștigată și menținută printr-un concentrat efort de voință. E o adunare a minții și a tuturor puterilor sufletești în Dumnezeu, o stăpânire asupra mișcărilor trupului. Omul nu mai e prada nenumăratelor mișcări și tendințe centrifugale ale minții, ale poftei și ale simțurilor 6. Mintea și voința și-au căpătat fermitatea deplină de a nu mai putea fi atrase cu ușurință spre altceva decât spre Dumnezeu.

Și încă nici prin această caracterizare nu s-a spus tot ce e pozitiv în starea de liniște nepătimașă a sufletului. Căci această liniște și concentrare se datorează faptului că mintea, pofta și voința au acum un obiect mai înalt de preocupare. Și curățirea de patimi, sau nepătimirea, tocmai de aceea se urmărește: pentru ca mintea eliberată de stăpânirea patimilor să se poată îndrepta în liniște spre înțelesurile mai înalte înrudite cu firea ei. Marcu Ascetul spune: „Mintea, sub înrâurirea harului, împlinind faptele virtuților și apropiindu-se de cunoaștere, puțin mai simte din partea cea rea și neînțelegătoare a sufletului. Căci cunoștința o răpește la înălțime și o înstrăinează de toate cele din lume. Curăția din ei, subțirimea, sprinteneala și agerimea minții lor, ca și nevoința lor, le curăță mintea și o face străvezie, fiindcă trupul li s-a uscat de preocuparea cu liniștea și de multa petrecere în ea, și mintea lor sesizează ușor și repede orice, și vederea din ei îi conduce în toate „7. Cu cât mintea s-a eliberat de patimi pentru răstimpuri mai largi, adică le-a veștejit mai mult, cu atât înaintează mai adânc în contemplarea și gustarea bunurilor dumnezeiești și, pe măsură ce înaintează în această contemplare, se veștejesc tot mai mult patimile. Aceasta e desăvârșirea care nu are sfârșit. Efrem Sirul spune: „Cei curățiți de patimi, întinzându-se fără săturare spre cel mai înalt loc, fac desăvârșirea nedesăvârșită, pentru că bunurile veșnice nu au sfârșit. Ea e desăvârșită în raport cu măsura puterii omenești, dar e nedesăvârșită, ca una ce se depășește pe sine prin adaosurile de fiecare zi și se înalță mereu în urcușurile spre Dumnezeu”8.

Astfel înțelegem cum nepătimirea este condiția prealabilă pentru contemplare, care e scopul indirect al întregii asceze purificatoare. Desigur, absența simplă a patimilor încă nu echivalează cu contemplarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie o descoperire deosebită a lui Dumnezeu. Dar această descoperire nu poate avea loc cât timp ochii sufletești ai omului sunt tulburați și cât timp preocuparea omului e atrasă de patimi. Absența patimilor îi dă omului însă capacitatea de a privi și de a-și aminti lucrurile în înțelesul lor simplu, fără să le asocieze un interes pătimaș. Evagrie spune: „Cel ce a atins nepătimirea, încă nu se și roagă cu adevărat. Căci poate să urmeze unele cugetări simple și să fie răpit de istoriile lor și va fi departe de Dumnezeu”9.

De fapt, starea de nepătimire nu înseamnă și o stare permanentă de contemplare a lui Dumnezeu. E drept că fără gândul permanent la Dumnezeu, fără pomenirea numelui Lui, ea nu se poate dobândi și cu anevoie se poate păstra. Dar pomenirea aceasta a lui Dumnezeu nu depărtează cu totul celelalte idei din mintea omului, nu le absoarbe, nu le face să dispară; ba ele nu-i sunt nici măcar permanent un transparent prin care să contemple pe Dumnezeu.

De aceea, netulburarea acestei stări nu trebuie înțeleasă, afară doar de excepția unor momente, ca o dezinteresare totală de lume. Ea exclude însă interesul egoist. În acest sens este o dezinteresare. Dar nu exclude interesul general, interesul iubirii. Dimpotrivă, iubirea în toată amploarea ei apare după dobândirea nepătimirii. De aceea, precum nepătimirea nu e ultimul scop, ci ea se urmărește pentru contemplare și îndată ce s-a pătruns în zona nepătimirii începe să se arate și contemplarea, tot așa nepătimirea se urmărește pentru iubire. Ne curățim de patimile egoismului pentru a dobândi altruismul iubirii, și iubirea curată apare îndată ce apare nepătimirea, crescând apoi pe măsură ce progresăm în nepătimire. Aceasta e marea și radicala deosebire între nepătimirea creștină și apatia budistă. Acolo, cel ajuns la apatie se dezinteresează total de oameni, din grija de a nu-și tulbura liniștea egoistă. De aceea, oricât de totală s-ar prezenta dezinteresarea, acolo ea n-a eliminat lucrul cel mai grav: egoismul.

Nepătimirea creștină, dimpotrivă, este o dezinteresare generoasă. Prin patimile pe care a reușit să le stingă se înțelege un lucru precis: manifestările învârtoșate ale egoismului, devenit atotputernic. Numai de acestea nu vrea creștinul duhovnicesc să fie tulburat. Nepătimirea pe care o caută el este tocmai condiția pentru apariția, activarea și creșterea nestingherită a dragostei dezinteresate. Strădania după nepătimire este strădania de a smulge neghina care împiedică să crească grâul iubirii; este o spargere a zidurilor egoismului din suflet, pentru ca sufletul să poată fi de un folos real altora, nu o și mai totală închidere între zidurile nepăsării totale.

De aceea, nepătimirea este considerată de Evagrie și de Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe de o parte, ca acea stare a sufletului care îi permite să primească și să cugete lucrurile în înțelesul lor „simplu”, adică neconjugat cu o patimă, iar pe de altă parte, ca o stare care nu exclude, ci implică iubirea10. Aceste două cerințe se întregesc în sensul următor: absența patimii în privirea și cugetarea lucrurilor e absența egoismului, nepătimașul nu mai privește și nu mai cugetă lucrurile prin prisma patimii ce se cere satisfăcută prin ele; nu mai face din lucruri obiecte raportate la sine, simple mijloace ale egoismului său de nesăturat. Pentru el, lucrurile nu mai apar ca gravitând în jurul său, ci îi apar ca avându-și rostul lor independent de egoismul său. Persoanele umane îi apar ca ființe care și ele sunt scopuri în sine, care solicită un ajutor din partea lui. Desigur, el nu se oprește aici. Prin înțelesurile persoanelor și ale lucrurilor va vedea pe Dumnezeu; le va vedea ca daruri și ca solicitările sau cuvintele Lui. Dar în prealabil era necesar ca să vadă că nu el e centrul tuturor, ca să se elibereze de iluzia că lucrurile gravitează spre sine, pentru ca apoi să constate că ele gravitează spre Dumnezeu. Iar privindu-L apoi pe Dumnezeu, le vede etern și pe ele în Dumnezeu și, precum îl iubește pe Dumnezeu, așa le iubește și pe ele, ca daruri ale iubirii și înțelepciunii divine11. Dar această privire a lumii în înțelesurile ei „simple”, cu dragoste dezinteresată și, implicit, cu interes pentru mântuirea sa și a semenilor, nu produce o tulburare analogă cu aceea produsă de patimile egoismului. Nepătimitorul știe că îi înrâurește mai mult pe semenii săi prin liniștea sa, ca semn al certitudinilor sale adânci, ca pildă a tăriei dăruite de încrederea în Dumnezeu și de curățirea de patimi. El lucrează pentru mântuirea oamenilor, cu încredere neclintită în planul ce-l are Dumnezeu cu fiecare suflet.

Tulburarea e proprie pătimașului, pentru că egoismul îi dă sentimentul necontenit că e singur, încredințat numai puterilor sale. Dar cel ce știe că Dumnezeu are grijă de toate nu mai e supus tulburării și grijii. Nepătimirea, departe de a fi opusă dragostei, e nepătimire tocmai pentru că e neclintire în dragoste12. De fapt, tulburările cele mai mari ne vin din bănuielile sau din știrile că alții ne fac vreun rău, ne subminează. Se ascunde aici aceeași conștiință sugrumată a singurătății proprii și a primejdiei pe care o reprezintă uneltirile altora față de tine, dată fiind singurătatea ta. Dar cel ce are încredere adâncă în Dumnezeu nu se mai teme de oameni și deci nu mai are motiv să nu-i iubească. Nepătimirea e netulburare pentru că asupra ei suflă adierea iubirii și pe măsură ce înaintează în această zonă se consolidează. E netulburare pentru că e plină, ca și iubirea, de puterea divină. Liniștea celui nepătimitor crește din conștiința și din experierea puterii divine pătrunse în toate ale lui. Tăria de a se menține curat în toate, de a viețui în plinătatea virtuților și de a nu se tulbura de nimic o are de la Hristos, Care locuiește în el, „cârmuindu-l în toate cuvintele, faptele și cugetările lui”13. „Nepătimitorul, ca să spunem mai mult, nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în el (Gal. 2, 20). Nepătimirea este palatul din ceruri al Împăratului ceresc. Iar în acest palat sunt multe încăperi. Să străpungem, prieteni, peretele din mijloc al despărțiturii, pe care l-am ridicat în chip păcătos prin neascultare”14. Nepătimirea ne duce în cel mai din lăuntru loc al minții, în inimă, unde Se află Hristos și unde nu șuieră și nu se frământă vânturile patimilor, ci unde se mișcă adierile senine și cuceritoare ale dragostei.

Ieșirea firii din zvârcolirile patimilor, fiind semnul unei întăriri și având ca urmare o întărire, e începutul experierii acelei nestricăciuni pe care a adus-o firii omenești Iisus Hristos, e arvuna învierii15.

Nepătimirea poate ajunge la înălțimi amețitoare. Prin biruința asupra patimilor, ca mișcări exagerate și contrare firii ale afectelor, se poate înălța cineva chiar și deasupra afectelor și trebuințelor naturale, măcar în mod intermitent, anticipând starea de după înviere, când trupul nu va mai avea nevoie de nimic, când vom trăi numai prin bucurii spirituale ca minți pure, când nu va mai fi întristare și durere16. E viața sfinților, care se pot lipsi multă vreme chiar și de hrana strict trebuincioasă și pe care nu-i vatămă nici mușcătura viperei17. Nepătimirea înseamnă mai întâi restabilirea firii din starea ei de boală la care au coborât-o patimile, apoi ridicarea ei mai presus de fire.

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuți, 10. Nepătimirea sau starea nepătimașă, pp. 206-214. (Sublinierile din text aparțin redacției)

note

1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, l, 36; P.G. 90, 968.

2 „Nepătimire are sufletul care nu numai de lucruri nu se tulbură, dar nici de amintirile lor” (Cap. pract., 39; P.G. 40, 125-213).

3 În Centuria lui Calist și Ignatie; Filoc. gr., ed. II, voI. II, p. 401.

4 Filoc. rom., I, p. 392, Filoc. gr. cit., p. 268; op. cit, p. 98.

5 Treapta XXIX, P.G. 88, II, 48-49.

6 Isaia Pustnicul: „Cât ține războiul, omul petrece în frică și cutremur, cugetând că poate birui sau poate fi biruit azi, ori poate birui sau poate fi biruit mâine. Căci lupta strânge inima. Dar nepătimirea nu e tulburată de război. Cel ajuns la nepătimire a primit răsplata și nu mai e îngrijorat de dezbinarea celor trei, căci s-a făcut pace între ei prin Dumnezeu. Iar cei trei sunt: sufletul, trupul și duhul. Deci, când cei trei s-au făcut una prin lucrarea Duhului Sfânt, nu se mai pot despărți. Așadar, nu te socoti că ai murit păcatelor câtă vreme ești supărat de vrăjmașii tăi, fie în vremea privegherii, fie în vremea somnului” (Despre paza minții, cap. 18, Filoc. rom., I, p. 398; Filoc. gr. cit., p. 33). Tot Isaia Pustnicul zice: „Când se întărește mintea și se pregătește să urmeze dragostei care stinge patimile trupului și nu mai lasă să stăpânească ceva din cele potrivnice firii asupra inimii, se împotrivește la toate cele opuse firii, până când le va despărți de cele firești” (Op. cit, cap. 19; Filoc. rom., I, p. 398; Filoc. gr., ibid.).

7 În Cent. lui Calist și Ignatie, Filoc. gr., voi. II, ed. II, p. 101. E vorba despre Evagrie.

8 În Cent., cit., p. 402.

9 Capete despre rugăciune, cap. 55 și 56, Filoc. rom., I, p. 81; Filoc. gr. cit. (sub numele lui Nil Sinaitul), p. 181.

10 Nepătimirea nu exclude iubirea, ci o naște (Cap. de car., I, 2; P.Q. 90, 961). „Precum Dumnezeu fiind prin fire bun și nepătimitor, îi iubește pe toți în mod egal, ca pe făpturile Sale…, la fel și omul bun și nepătimitor prin voință iubește pe toți oamenii în mod egal” (Cap. de car., I, 25; P.G. 90, 963. Vezi și I, 27; P.G. 90, 965).

11 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, II, 4; P.G. 90, 1125.

12 Idem, Cap. de car., I, 42; P.G. 90, 968: „Cel ce iubește pe Dumnezeu duce viață îngerească pe pământ și despre om cugetă pururea cele bune”.

13 Scara, Treapta XXIX, P.G. 88, 1149.

14 Ibid., col. 1152.

15 Ibid., col. 1148.

16 Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel ce a învins mișcările neraționale ale patimilor contrare firii, prin credință și prin dragoste de Dumnezeu, iese chiar și din legea firii, iar rațiunea lui se mută în țara celor inteligibile, scoțând din robia străină și pe toți cei de același neam după fire, împreună cu cele ce le au ei”. Quaest. ad Thalas., q. 55, sc. 5; P.G. 90, 560.

17 Evagrie, Capete despre rugăciune, cap. 109, Filoc. rom., I, p. 89; Filoc. gr., ed. III, vol. I, p. 186.

(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 21 aprilie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente