Învierea lui Hristos este cel mai important lucru petrecut în istoria umanității. Ea este biruința vieții asupra morții și cea mai mare bucurie pe care a primit-o omul ca dar de la Dumnezeu după căderea protopărinților noștri Adam și Eva. Realitatea Învierii este afirmată de îngerul care vestește femeilor mironosițe venite la mormânt că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înviat. Îngerul, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Matei în capitolul XXVIII, 2-4, a coborât din cer, arătând mormântul gol și mărturisind femeilor mironosițe: „Nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel Răstignit Îl căutați. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut. (Matei XXVIII, 5).
Femeile mironosițe venite în prima zi a săptămânii pentru a împlini ritualul iudaic legat de înmormântare, pe care nu l-au putut face la moartea Mântuitorului din cauza Sabatului și Paștelui iudaic, descoperă mormântul gol, primind vestea Învierii Domnului de la înger, după cum aflăm din relatările celor patru Evanghelii din Canonul Noului Testament (Matei XXVIII, 1-10; Marcu XVI, 1-11; Luca XXIV, 1-12; Ioan XX, 1-10) și vin la Apostoli să le vestească cea mai mare minune a tuturor timpurilor, Învierea lui Hristos. Doi dintre aceștia, Petru și Ioan (Luca XXIV, 12; Ioan XX, 3-8), vin la mormânt pentru a se încredința de cele mărturisite de femeile mironosițe.
Acești martori ai mormântului gol ca semn văzut al Învierii lui Hristos sunt sărbătoriți în cursul anului bisericesc în calendarul ortodox prin zile speciale de prăznuire. Mergând pe sinaxarul Bisericii Ortodoxe vom surprinde pe scurt cine au fost cei care s-au învrednicit să fie martori ai Învierii lui Hristos prin primii pelerini la cel mai sfânt loc al creștinismului, mormântul gol al Domnului de la Ierusalim, care este până astăzi mărturie a Învierii lui Hristos. Femeile mironosițe sunt sărbătorite împreună în Duminica a treia după Paști.
Maria din Magdala, mironosița care l-a văzut prima pe Domnul vieții
În prim-plan între femeile mironosițe o avem pe Sfânta Maria Magdalena, sărbătorită de Biserica noastră în data de 22 iulie. Sfânta Maria Magdalena era din seminția lui Neftalim. S-a numit Magdalena după localitatea Magdala, din Galileea de Sus, unde s-a născut sau a trăit mai mult, oraș așezat cam la 5 km spre nord de Marea Galileii. Este femeia din care Mântuitorul Iisus Hristos a scos șapte demoni (Luca VIII, 2) și care împreună cu altele I-au urmat și I-au slujit apoi (Luca VIII, 2-3). Ea face parte apoi din grupul mironosițelor care au stat lângă crucea Lui (Ioan XIX, 25) și au mers dis-de-dimineață la mormântul lui Iisus să ungă Trupul Lui cu miresme (Marcu XVI, 1-2). Și tot ea este aceea căreia i S-a arătat Iisus întâi după Înviere (Marcu XVI, 9; Ioan XX, 11) și a fost cea dintâi vestitoare a Învierii Lui (Marcu XVI, 10; Ioan XX, 18).
După Înălțarea Domnului la cer, o aflăm împreună cu sfinții Apostoli. După Duminica Cincizecimii, a plecat și Maria Magdalena la propovăduire ca una ce era „întocmai cu Apostolii”. Străbătând multe țări, a propovăduit Evanghelia Domnului prin cetăți și sate, aducând mulți păgâni la Dumnezeu. Și ajungând la Roma, „a stat înaintea cezarului Tiberius, care fiind bolnav de un ochi, Sfânta Maria Magdalena l-a tămăduit”. Ea a istorisit împăratului Tiberius (14-37) toate cele despre Mântuitorul Hristos, nedreapta pătimire, răstignirea, moartea și Învierea Sa.
Din Roma, Sfânta Maria Magdalena s-a dus la Efes unde se afla Sfântul Ioan Evanghelistul, ajutându-l în apostolie. Acolo a și murit. Sfântul Ioan a înmormântat-o la intrarea peșterii din muntele Ohlon de lângă Efes, unde mai târziu, adică în anul 250, au adormit și cei șapte tineri. Moaștele ei au fost mutate de împăratul Leon Înțeleptul (457-474) în Mănăstirea „Sfântul Lazăr” din Constantinopol, zidită de el.
Salomeea și Suzana merg la mormânt pentru a unge trupul Domnului cu miresme
O altă femeie mironosiță este Maria lui Cleopa, numită și mama lui Iacov, pomenită de Biserică la 23 mai. A fost soția lui Cleopa, unul dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, verișoară cu Maria, și L-a urmat pe Mântuitorul încă de la începutul activității Sale mesianice din Galileea. A fost prezentă la Patima și îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos. Ea a fost martoră la Patimi alături de celelalte femei mironosițe. În prima zi a săptămânii a venit la mormântul gol și a mărturisit Apostolilor Învierea Domnului.
Ioana, femeia lui Huza, administratorul palatului lui Irod, este una dintre femeile mironosițe care împreună cu Suzana „slujeau din avutul lor” (Luca VIII, 3) lui Iisus Hristos și Apostolilor. Ea este amintită alături de celelalte femei mironosițe în ziua Învierii când Domnul Hristos li se arată lor (Luca XXIV, 10).
Între femeile mironosițe le regăsim pe Salomeea și Suzana. Salomeea a fost una dintre femeile mironosițe care slujeau lui Iisus și care au mers la mormântul Domnului în ziua duminicii pentru a-L unge cu miresme. Suzana a fost una dintre femeile mironosițe care au slujit Domnului și Apostolilor (Luca VIII, 3). E prezentă între celelalte femei cărora li S-a arătat Domnul după Înviere.
Femeile mironosițe vestesc Apostolilor Învierea Domnului
Doi dintre ucenicii Domnului, Petru și Ioan, vin și văd mormântul gol: „Deci au ieșit Petru și celălalt ucenic și veneau la mormânt. Și cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Și, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit și Simon-Petru, urmând după el, și a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile puse jos, Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt ucenic, care sosise întâi la mormânt, și a văzut și a crezut” (Ioan XX, 3-8).
Primul dintre aceștia este Sfântul Apostol Petru pe care îl sărbătorim la 29 iunie (împreună cu Sfântul Apostol Pavel) și 16 ianuarie (Cinstirea Sfântului lanț). Era iudeu de neam din seminția lui Simeon din cetatea Betsaida (Galileea – Palestinei). Era fiul lui Iona și frate mai mare al Sfântului Apostol Andrei, celui întâi chemat. Căsătorindu-se cu fiica lui Aristobul (fratele Sfântului Apostol Varnava) s-a mutat în Capernaum, oraș așezat pe malul lacului Ghenisaret, bogat în pește. Numele său iudeu era Simon, dar Iisus Hristos îi dă numele simbolic de Petru sau „Chifa” (piatră). După o pescuire minunată în lacul Ghenisaret este chemat de Mântuitorul Hristos să devină „pescar de oameni” (Luca V, 8-11). Este ales de Mântuitorul ca unul dintre cei doisprezece Apostoli ai Săi și mărturisește despre Iisus la Cezareea lui Filip că este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (Matei XVI, 16), ca un răspuns colectiv în numele tuturor Apostolilor. Petru participă la Schimbarea la Față a Mântuitorului Iisus Hristos pe Muntele Tabor (Matei XVII, 1-5; II Petru I, 16). Se leapădă de Mântuitorul când acesta este arestat la cântatul cocoșilor, se căiește plângând cu amar (Matei XXVI, 75). După Învierea Sa, Domnul îl restabilește în apostolat (Ioan XXI, 15-17).
După Pogorârea Duhului Sfânt la cuvântul său înflăcărat, alături de ceilalți Apostoli convertesc primii trei mii de creștini care alcătuiesc prima comunitate în Ierusalim. Convertește pe sutașul păgân Corneliu și îl botează împreună cu toată casa lui. Este prezent la Sinodul Apostolic unde susține universalitatea mântuirii. Propovăduiește Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria, apoi în Asia Mică și în ultima parte a vieții la Roma. Aici este martirizat prin răstignire pe Cruce la 29 iunie 67. În Canonul Noului Testament sunt două epistole care îi aparțin.
Sfântul Ioan Apostolul și Evanghelistul este prăznuit de Biserică la 8 mai. Este fiul lui Zevedei și fratele lui Iacov, de loc din Galileea și de ocupație pescar din lacul Ghenizaret. Împreună cu fratele său se numeau și „Boanerghes” sau „fiii tunetului” (Marcu III, 17), pentru că erau iuți la fire (Luca IX, 54). Mai înainte de a fi chemat la apostolat, a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul, împreună cu Andrei, cu Petru și cu alții (Ioan I, 40). Se numără între cei doisprezece apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos, fiind cel mai tânăr dintre ei. Este prezent la Schimbarea la Față a Domnului și însoțește pe Mântuitorul în Grădina Ghetsimani la Cina cea de Taină. Aflat apoi lângă cruce, de pe cruce, Hristos îi dă în grijă pe Sfânta Sa Maică: „Fiule, iată mama ta” (Ioan XIX, 27) și către dânsa: „Iată fiul tău” (Ioan XIX, 26).
După Învierea Domnului, merge la mormânt și-l vede gol, asistă la Înălțarea Lui și la alegerea lui Matia și este de față la Pogorârea Duhului Sfânt. Apoi însoțește pe Petru în activitatea misionară în Iudeea, Galileea și Samaria (Fapte Apostolilor III, 1-5, 11; 4, 13. 19; 8, 14), după ce vindecaseră ologul (Fapte III, 6) și făcuseră multe minuni în Ierusalim (Fapte V, 15-16).
Ia parte la Sinodul din Ierusalim (anul 49-50) și era socotit unul din stâlpii Bisericii (Gal. II, 9). Se pare că se stabilise în Efes încă pe când era Timotei episcop acolo, de unde Ioan supraveghea Bisericile din Asia Mică, pe care le amintește în Apocalipsă (cap. II și III). Este exilat în insula Patmos, unde are revelația pe care a consemnat-o în „Apocalipsă”, scrisă acolo în anul 94-95. Revenind din exil (anul 96), ia conducerea Bisericii din Efes și a celor din Asia Mică până la adânci bătrâneți. Din Efes scrie Evanghelia a IV-a, între anii 96 și 98, iar la scurt timp după Evanghelie a scris și cele trei epistole ale sale, la o vârstă înaintată.
Astăzi primim prin femeile mironosițe și Sfinții Apostoli Petru și Ioan mărturie de la înger a bucuriei Învierii lui Hristos. Și întâmpinăm Învierea Domnului prin cuvintele imnografului spunând: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă”. (Articol semnat de pr. Ciprian Apetrei, publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din 4 aprilie 2010)
Martorii Învierii Domnului
Învierea lui Hristos este cel mai important lucru petrecut în istoria umanității. Ea este biruința vieții asupra morții și cea mai mare bucurie pe care a primit-o omul ca dar de la Dumnezeu după căderea protopărinților noștri Adam și Eva. Realitatea Învierii este afirmată de îngerul care vestește femeilor mironosițe venite la mormânt că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înviat. Îngerul, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Matei în capitolul XXVIII, 2-4, a coborât din cer, arătând mormântul gol și mărturisind femeilor mironosițe: „Nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel Răstignit Îl căutați. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut. (Matei XXVIII, 5).
Femeile mironosițe venite în prima zi a săptămânii pentru a împlini ritualul iudaic legat de înmormântare, pe care nu l-au putut face la moartea Mântuitorului din cauza Sabatului și Paștelui iudaic, descoperă mormântul gol, primind vestea Învierii Domnului de la înger, după cum aflăm din relatările celor patru Evanghelii din Canonul Noului Testament (Matei XXVIII, 1-10; Marcu XVI, 1-11; Luca XXIV, 1-12; Ioan XX, 1-10) și vin la Apostoli să le vestească cea mai mare minune a tuturor timpurilor, Învierea lui Hristos. Doi dintre aceștia, Petru și Ioan (Luca XXIV, 12; Ioan XX, 3-8), vin la mormânt pentru a se încredința de cele mărturisite de femeile mironosițe.
Acești martori ai mormântului gol ca semn văzut al Învierii lui Hristos sunt sărbătoriți în cursul anului bisericesc în calendarul ortodox prin zile speciale de prăznuire. Mergând pe sinaxarul Bisericii Ortodoxe vom surprinde pe scurt cine au fost cei care s-au învrednicit să fie martori ai Învierii lui Hristos prin primii pelerini la cel mai sfânt loc al creștinismului, mormântul gol al Domnului de la Ierusalim, care este până astăzi mărturie a Învierii lui Hristos. Femeile mironosițe sunt sărbătorite împreună în Duminica a treia după Paști.
Maria din Magdala, mironosița care l-a văzut prima pe Domnul vieții
În prim-plan între femeile mironosițe o avem pe Sfânta Maria Magdalena, sărbătorită de Biserica noastră în data de 22 iulie. Sfânta Maria Magdalena era din seminția lui Neftalim. S-a numit Magdalena după localitatea Magdala, din Galileea de Sus, unde s-a născut sau a trăit mai mult, oraș așezat cam la 5 km spre nord de Marea Galileii. Este femeia din care Mântuitorul Iisus Hristos a scos șapte demoni (Luca VIII, 2) și care împreună cu altele I-au urmat și I-au slujit apoi (Luca VIII, 2-3). Ea face parte apoi din grupul mironosițelor care au stat lângă crucea Lui (Ioan XIX, 25) și au mers dis-de-dimineață la mormântul lui Iisus să ungă Trupul Lui cu miresme (Marcu XVI, 1-2). Și tot ea este aceea căreia i S-a arătat Iisus întâi după Înviere (Marcu XVI, 9; Ioan XX, 11) și a fost cea dintâi vestitoare a Învierii Lui (Marcu XVI, 10; Ioan XX, 18).
După Înălțarea Domnului la cer, o aflăm împreună cu sfinții Apostoli. După Duminica Cincizecimii, a plecat și Maria Magdalena la propovăduire ca una ce era „întocmai cu Apostolii”. Străbătând multe țări, a propovăduit Evanghelia Domnului prin cetăți și sate, aducând mulți păgâni la Dumnezeu. Și ajungând la Roma, „a stat înaintea cezarului Tiberius, care fiind bolnav de un ochi, Sfânta Maria Magdalena l-a tămăduit”. Ea a istorisit împăratului Tiberius (14-37) toate cele despre Mântuitorul Hristos, nedreapta pătimire, răstignirea, moartea și Învierea Sa.
Din Roma, Sfânta Maria Magdalena s-a dus la Efes unde se afla Sfântul Ioan Evanghelistul, ajutându-l în apostolie. Acolo a și murit. Sfântul Ioan a înmormântat-o la intrarea peșterii din muntele Ohlon de lângă Efes, unde mai târziu, adică în anul 250, au adormit și cei șapte tineri. Moaștele ei au fost mutate de împăratul Leon Înțeleptul (457-474) în Mănăstirea „Sfântul Lazăr” din Constantinopol, zidită de el.
Salomeea și Suzana merg la mormânt pentru a unge trupul Domnului cu miresme
O altă femeie mironosiță este Maria lui Cleopa, numită și mama lui Iacov, pomenită de Biserică la 23 mai. A fost soția lui Cleopa, unul dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, verișoară cu Maria, și L-a urmat pe Mântuitorul încă de la începutul activității Sale mesianice din Galileea. A fost prezentă la Patima și îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos. Ea a fost martoră la Patimi alături de celelalte femei mironosițe. În prima zi a săptămânii a venit la mormântul gol și a mărturisit Apostolilor Învierea Domnului.
Ioana, femeia lui Huza, administratorul palatului lui Irod, este una dintre femeile mironosițe care împreună cu Suzana „slujeau din avutul lor” (Luca VIII, 3) lui Iisus Hristos și Apostolilor. Ea este amintită alături de celelalte femei mironosițe în ziua Învierii când Domnul Hristos li se arată lor (Luca XXIV, 10).
Între femeile mironosițe le regăsim pe Salomeea și Suzana. Salomeea a fost una dintre femeile mironosițe care slujeau lui Iisus și care au mers la mormântul Domnului în ziua duminicii pentru a-L unge cu miresme. Suzana a fost una dintre femeile mironosițe care au slujit Domnului și Apostolilor (Luca VIII, 3). E prezentă între celelalte femei cărora li S-a arătat Domnul după Înviere.
Femeile mironosițe vestesc Apostolilor Învierea Domnului
Doi dintre ucenicii Domnului, Petru și Ioan, vin și văd mormântul gol: „Deci au ieșit Petru și celălalt ucenic și veneau la mormânt. Și cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Și, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit și Simon-Petru, urmând după el, și a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile puse jos, Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt ucenic, care sosise întâi la mormânt, și a văzut și a crezut” (Ioan XX, 3-8).
Primul dintre aceștia este Sfântul Apostol Petru pe care îl sărbătorim la 29 iunie (împreună cu Sfântul Apostol Pavel) și 16 ianuarie (Cinstirea Sfântului lanț). Era iudeu de neam din seminția lui Simeon din cetatea Betsaida (Galileea – Palestinei). Era fiul lui Iona și frate mai mare al Sfântului Apostol Andrei, celui întâi chemat. Căsătorindu-se cu fiica lui Aristobul (fratele Sfântului Apostol Varnava) s-a mutat în Capernaum, oraș așezat pe malul lacului Ghenisaret, bogat în pește. Numele său iudeu era Simon, dar Iisus Hristos îi dă numele simbolic de Petru sau „Chifa” (piatră). După o pescuire minunată în lacul Ghenisaret este chemat de Mântuitorul Hristos să devină „pescar de oameni” (Luca V, 8-11). Este ales de Mântuitorul ca unul dintre cei doisprezece Apostoli ai Săi și mărturisește despre Iisus la Cezareea lui Filip că este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (Matei XVI, 16), ca un răspuns colectiv în numele tuturor Apostolilor. Petru participă la Schimbarea la Față a Mântuitorului Iisus Hristos pe Muntele Tabor (Matei XVII, 1-5; II Petru I, 16). Se leapădă de Mântuitorul când acesta este arestat la cântatul cocoșilor, se căiește plângând cu amar (Matei XXVI, 75). După Învierea Sa, Domnul îl restabilește în apostolat (Ioan XXI, 15-17).
După Pogorârea Duhului Sfânt la cuvântul său înflăcărat, alături de ceilalți Apostoli convertesc primii trei mii de creștini care alcătuiesc prima comunitate în Ierusalim. Convertește pe sutașul păgân Corneliu și îl botează împreună cu toată casa lui. Este prezent la Sinodul Apostolic unde susține universalitatea mântuirii. Propovăduiește Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria, apoi în Asia Mică și în ultima parte a vieții la Roma. Aici este martirizat prin răstignire pe Cruce la 29 iunie 67. În Canonul Noului Testament sunt două epistole care îi aparțin.
Sfântul Ioan Apostolul și Evanghelistul este prăznuit de Biserică la 8 mai. Este fiul lui Zevedei și fratele lui Iacov, de loc din Galileea și de ocupație pescar din lacul Ghenizaret. Împreună cu fratele său se numeau și „Boanerghes” sau „fiii tunetului” (Marcu III, 17), pentru că erau iuți la fire (Luca IX, 54). Mai înainte de a fi chemat la apostolat, a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul, împreună cu Andrei, cu Petru și cu alții (Ioan I, 40). Se numără între cei doisprezece apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos, fiind cel mai tânăr dintre ei. Este prezent la Schimbarea la Față a Domnului și însoțește pe Mântuitorul în Grădina Ghetsimani la Cina cea de Taină. Aflat apoi lângă cruce, de pe cruce, Hristos îi dă în grijă pe Sfânta Sa Maică: „Fiule, iată mama ta” (Ioan XIX, 27) și către dânsa: „Iată fiul tău” (Ioan XIX, 26).
După Învierea Domnului, merge la mormânt și-l vede gol, asistă la Înălțarea Lui și la alegerea lui Matia și este de față la Pogorârea Duhului Sfânt. Apoi însoțește pe Petru în activitatea misionară în Iudeea, Galileea și Samaria (Fapte Apostolilor III, 1-5, 11; 4, 13. 19; 8, 14), după ce vindecaseră ologul (Fapte III, 6) și făcuseră multe minuni în Ierusalim (Fapte V, 15-16).
Ia parte la Sinodul din Ierusalim (anul 49-50) și era socotit unul din stâlpii Bisericii (Gal. II, 9). Se pare că se stabilise în Efes încă pe când era Timotei episcop acolo, de unde Ioan supraveghea Bisericile din Asia Mică, pe care le amintește în Apocalipsă (cap. II și III). Este exilat în insula Patmos, unde are revelația pe care a consemnat-o în „Apocalipsă”, scrisă acolo în anul 94-95. Revenind din exil (anul 96), ia conducerea Bisericii din Efes și a celor din Asia Mică până la adânci bătrâneți. Din Efes scrie Evanghelia a IV-a, între anii 96 și 98, iar la scurt timp după Evanghelie a scris și cele trei epistole ale sale, la o vârstă înaintată.
Astăzi primim prin femeile mironosițe și Sfinții Apostoli Petru și Ioan mărturie de la înger a bucuriei Învierii lui Hristos. Și întâmpinăm Învierea Domnului prin cuvintele imnografului spunând: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă”. (Articol semnat de pr. Ciprian Apetrei, publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din 4 aprilie 2010)