Mănăstirea Valea Mare, din Episcopia Covasnei și Harghitei, este locul unde tricolorul a îmbrăcat chip de cruce. Această inimă ortodoxă din pieptul României a început să pulseze, încă din clipa așezării primei cărămide în temelie, cu crucea și cu drapelul național pe frunte. De la Valea Mare, nu poți ieși din timp decât urcând spre veșnicie, simțindu-te mult mai român și mult mai aproape de cetățenia cerului. Și pentru asta merită să îngenunchezi, cel puțin o dată în viață, în fața altarului ei, cu gândul la Rai.
De cum ieși din Întorsura Buzăului, pe drumul ce duce prin satul Saramaș spre Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, de la Valea Mare, câmpul se-mbracă în veșmânt de flori. Și, dintr-odată, lumea ți se înfățișează altfel, cu chipul ei liniștit, curat, lipsit de încordarea grijilor și întrebărilor, cum a fost zămislită de Creator la început de timp. Și nici nu te miri zărind, răsărind din verde și galben și roșu și albastru și alb – culorile clipei pe care tocmai o traversezi -, la poalele codrului, biserica luminând de departe, cu cruce și tricolor pe frunte. Toate aici sunt așezate firesc, la locul lor, ca să mărturisească, să limpezească, și mai mult, să fixeze smerit, demn și roditor, trecerea din timp în veșnicie.
Așezământ înălțat cu jertfă peste jertfă
Cam așa se înfățișează ochiului și inimii mănăstirea de la Valea Mare, cu cele trei altare ale ei – biserica mare, paraclisul de iarnă și bisericuța de lemn – cu hramurile „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și „Sfântul Nicolae”. Restul se adaugă pe măsură ce te apropii de ea și „o guști”.
Istoria ei se împletește cu viața și nevoirea arhimandritului Gheorghe Avram, starețul sfântului lăcaș, om al locului care, chemat la Domnul mai devreme, s-a grăbit să răspundă, părăsind timpul, „oprind ceasornicul și intrând în veșnicie”, cum frumos mărturisea Înaltpreasfințitul Ioan, Arhiepiscopul locului, la slujba de prohodire a acestuia.
Actul de naștere al așezământului este 25 octombrie 1998, de ziua oștirii române, când Înaltpreasfințitul Ioan a sfințit locul. Apoi, ceea ce la început a fost doar visul fraților Gheorghe și Nicolae Avram din Valea Mare, aflați într-o dimineață de vară la cosit în Mezereu, s-a întrupat în ceea ce se vede astăzi. Căci părintele Gheorghe, retras acasă, după o altă împlinită slujire ca stareț la Dervent, în Dobrogea noastră străbună, hăruit cu daruri de Sus și cu priceperi omenești de excepție, a înălțat cu jertfă casă pentru Domnul și pentru ortodocșii din zonă, cu cruce și tricolor pe turlă.
Apoi s-a adăugat obște și a venit istoria însăși să arate, să depună mărturie, că nu se poate ridica biserică oriunde, ci numai acolo unde voiește Domnul. Adică pe oase de martiri. Așa se face că, la scurt timp după începerea lucrărilor, pământul a scos la suprafață din tainițele lui osemintele și armele oștenilor lui Mihai Viteazul, care și-a avut oștirea instalată pe Dealul Taberii, spre Întorsura Buzăului, la vreo șase kilometri de mănăstire, iar pe platoul de deasupra sfântului așezământ, grănicerii români au apărat cu trupurile lor, în 1940-1944, granița vremelnică a pământului strămoșesc, retezat de Diktat. „Poate osemintele oștenilor căzuți pe aceste meleaguri au implorat puterii cerești înălțarea lăcașului sfânt”, spune celălalt Gheorghe Avram, vărul arhimandritului plecat la ceruri.
Tricolorul de acasă și cel din Rai
Tot ce s-a înălțat aici, cu înalta binecuvântare și grija părintească a Înaltpreasfințitului Ioan, alcătuiește un ansamblu arhitectonic unic, original, care exprimă eclectic, organic, frumusețea unor stiluri românești întâlnite în Dobrogea, Moldova, Vrancea, Bucovina de Nord, Hațeg și Maramureș, care păstrează însă nealterată unitatea și coerența întregului. Frumuseții fără cusur a locului, a celor trei sfinte lăcașuri care compun ansamblul mănăstiresc, se alătură fresca bisericii mari și a paraclisului, care dă dimensiune verticală, duhovnicească, urcușului omenesc spre curățire și desăvârșire. „Mă nevoiesc aici de 12 ani, iar ca stareț de doi. Avem o obște de șapte viețuitori. După plecarea la Domnul a părintelui arhimandrit Gheorghe, starețul nostru, la 9 august 2011, am rămas aici toți frații și am încercat să ducem mai departe programul și viața mănăstirii, cu ajutorul lui Dumnezeu, așa cum și-a dorit părintele, așa cum putem, cum ne ajută Dumnezeu. Sigur, și aici sunt ispite, ca peste tot. Nimeni nu rămâne neispitit în lumea asta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne străduim să le învingem. Avem o gospodărie, câteva animale, o seră, ne descurcăm simplu și ne asigurăm strictul necesar”, a aceptat, cu smerenie, să ne spună actualul stareț, ieromonahul Ilie Bularcă.
La Valea Mare, anul acesta, de hram, românii au primit din partea episcopiei steaguri tricolore. Căci aici, în Covasna și Harghita, tricolorul poartă chip de cruce. Așa că și noi, întorcându-ne acasă, vom purta în inimile noastre acest chip, la fel cum îl poartă arhimandritul Gheorghe acolo unde veșnicește, căci la plecare a primit această ascultare de la ierarhul său: „Părinte Gheorghe, îți dau, în acest moment, cel mai înalt rang românesc: tricolorul nostru sfânt. Și de vei ajunge cu bine la Dumnezeu, în Raiul bucuriei Sale, îți dau poruncă să începi și acolo o mănăstire și să pui alături de crucea lui Hristos, pe vârful ei, și tricolorul românesc, ca să se adune la un loc toți românii din Rai”… (Reportaj realizat de Dumitru Manolache și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 1 august 2013)
