La 90 de kilometri nord de Cairo, pe drumul spre anticul oraș Alexandria, se află lavra monahală întemeiată de Sfântul Macarie cel Mare. De mai bine de 1.600 de ani, aici, în deșertul Nitriei, viața călugărească s-a desfășurat neîntrerupt după aceleași reguli stricte impuse de Cuviosul Macarie. În ultima jumătate de veac, mănăstirea a înflorit material și spiritual, acum fiind locuită de 100 de monahi creștini copți.
Creștinii care vizitează Egiptul trec și pragul uneia din cele mai vechi mănăstiri creștine din lume, Mănăstirea Sfântului Macarie cel Mare sau Deir Amba Makar. După ce Sfântul Macarie a murit, monahii au făcut din chilia sa o mică biserică unde erau ținute ca o comoară moaștele lui. Cu timpul, în jurul acestei prime biserici au fost construite chilii pentru monahii care veneau la moaștele Sfântului Macarie. Documentele vremii arată că în secolul șase aici se afla o mănăstire puternică, devenită reședință pentru patriarhul creștin al copților. Deși la început mănăstirea avea aspectul unui sat deschis, din cauza pericolului invaziilor, s-a transformat cu timpul într-o adevărată cetate, cu ziduri împrejmuitoare și cu un turn de pază.
Viața monahală a înflorit din anul 1969
În ultimii cincizeci de ani mănăstirea a cunoscut o perioadă de înflorire materială și spirituală, odată cu sosirea, în 1969, a doisprezece monahi conduși de părintele lor duhovnicesc, Matta al-Meskeen. Acești monahi petrecuseră zece ani în izolare totală față de lume, în peșterile din deșertul Wadi al-Rayyan, unde au urmat o viață monastică în spiritul Părinților deșertului, în simplitate și sărăcie, cu simțământul profund al iubirii lui Dumnezeu. La insistențele și cu binecuvântarea patriarhului copt Chiril, acești călăgări au venit la Mănăstirea Sfântului Macarie și au început o lucrare dificilă, dar care a rodit în câteva decenii însutit.
În cursul anilor, întreaga incintă a mănăstirii a fost renovată și, deoarece în fiecare an au venit zeci de călugări, s-au construit noi chilii. Mănăstirea are acum 150 de chilii, fiecare având o cameră de dormit individuală, o cameră de studiu și o baie, o trapeză unde călugării se întâlnesc zilnic pentru masa în comun, o librărie cu manuscrise vechi ale Părinților și camere de găzduire pentru pelerini. Noua mănăstire ocupă o suprafață de șase ori mai mare decât cea veche.
Starețul este și părintele duhovnicesc al comunității
Regula principală a mănăstirii este ascultarea de Dumnezeu prin părintele duhovnicesc care conduce viața comunității. Călugării cercetează zi și noapte scrierile Bibliei, pentru că ei mărturisesc că voința lui Dumnezeu este exprimată în Vechiul și Noul Testament. Dincolo de reguli, dragostea este motivul și mobilul tuturor lucrărilor care se fac în această mănăstire, în special lucrări duhovnicești ascetice. Părintele spiritual, care a petrecut 35 de ani ca monah, este și starețul și conducătorul întregii comunități monahale, dar și părintele duhovnicesc al fiecărui călugăr. El ajută pe fiecare călugăr să discearnă planul lui Dumnezeu în viața sa. El este o regulă vie, adaptată la viața fiecărui monah, la vocația fiecăruia, dar care se reînnoiește constant, progresând cu fiecare monah pe calea care duce spre Dumnezeu. Monahii mănăstirii mărturisesc că viața interioară a părintelui duhovnicesc se înnoiește constant, iar această înnoire și prospețime se revarsă asupra întregii comunități care este în deplină ascultare față de el. Ei spun că, în felul acesta, nu sunt conduși de reguli prestabilite, ci de Duhul Sfânt care lucrează prin părintele duhovnicesc. Scopul părintelui spiritual este ca el să trăiască primul comform Duhului Sfânt, prin luminare interioară a inimii, purtând în același timp de grijă ca să mențină viața în acord cu tradiția Părinților deșertului. El lasă Domnului grija de a transmite această experiență personală ucenicilor prin intermediul unei harisme a Duhului. Călugării mărturisesc că starețul lor nu își impune niciodată voia sa și personalitatea sa, ci el exprimă voia lui Dumnezeu, de aceea un vizitator atent poate să vadă unitatea în duh a monahilor, precum și personalitatea distinctă a fiecăruia.
O zi din viața monahilor
Monahii de la Mănăstirea Sfântului Macarie nu au un program strict, fiecare monah își drămuiește timpul sub ascultarea părintelui duhovnicesc. Clopotul anunță la ora 3:00 începutul rugăciunii și fiecare monah în chilia lui citește slujba Miezonopticii, face metanii și alte rugăciuni din canonul zilnic. La ora 4:00 sună al doilea clopot, semn că urmează rugăciunea în comun din biserică. Monahii oficiază slujba Miezonopticii în biserică, slujbă compusă în principal din pericope biblice, apoi se săvârșește Utrenia. După aceste slujbe, începe programul obișnuit al zilei. După Utrenie, fiecare monah merge la lucrul care i-a fost rânduit de starețul mănăstirii. O parte din călugări se ocupă de pelerinii care vizitează mănăstirea, în unele zile venind aici și câteva sute de credincioși. La prânz, în trapeza mănăstirii, călugării iau singura masă a zilei, în timpul căreia sunt citite scrieri ale Părinților. Monahii mai în vârstă și cei mai bolnavi pot lua masa dimineața și seara, dar numai în chiliile lor, cu binecuvântarea starețului. Din timp în timp, monahii sunt convocați la sinaxe în biserica mănăstirii, care nu se petrec după o anumită regulă, ci după cum hotărăște starețul. Urmând tradiției Părinților deșertului, Liturghia este săvârșită numai duminica. Slujba începe la ora 2:00 și se termină la ora 8:00, după care urmează agapa frățească.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 19 ianuarie 2012)