Veche ctitorie voievodală și gropniță domnească, Mănăstirea Slatina din apropierea Fălticenilor este una dintre perlele alese ale Bucovinei. De viața ei de-a lungul veacurilor și-au legat existența mulți fii vrednici ai neamului românesc. Iată câteva nume de referință: vrednicul de pomenire mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi, ierarhii Sofronie Miclescu, Calinic Miclescu, Partenie Ciopron, Adrian Hrițcu, cunoscutul duhovnic arhimandrit Cleopa Ilie, arhimandritul Dionisie Udișteanu, protosinghelul Petroniu Tănase, fost egumen al Schitului Românesc Prodromu de la Muntele Athos, arhimandritul Arsenie Papacioc, ieroschimonahul Paisie Olaru, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, precum și mulți oameni de cultură, scriitori, politicieni.
Una dintre personalitățile de marcă care și-au legat sufletul de Mănăstirea Slatina a fost ierodiaconul și apoi ieromonahul Antonie Plămădeală. Venirea sa la vechea ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu trebuie pusă pe seama clipelor grele prin care trecea tânărul monah. Erau ani tulburi pentru el. Autoritățile polițienești căutau să-l aresteze după o condamnare în lipsă. Cum a ajuns din inima Transilvaniei, de la Mănăstirea Prislop, în inima altei provincii istorice, Moldova, acest pribeag monah? Să lăsăm amintirile vlădicii Antonie să ne lămurească: „La Slatina am ajuns cu recomandarea părintelui Arsenie Papacioc, în anul 1950, unde se afla pe atunci stareț părintele Ilie Cleopa. Când am ajuns, el nu era acasă. L-am așteptat până când a venit. Când a venit, – cred că vorbise cu părintele Arsenie Papacioc despre situația mea – părintele Cleopa m-a luat cu el să stăm de vorbă, într-o poieniță în spatele mănăstirii.
Nu aveam ce să ascund. Am spus adevărul, că sunt condamnat, că sunt urmărit, dar că sperăm toți că vremurile se vor schimba, se vor îmbunătăți. Așa încât am rămas la Slatina, înscriindu-mă în rândul fraților din obște. Între timp, părintele Cleopa a făcut ca obștea de acolo să crească, încât ajunsese la 100 de viețuitori. Obștea era alcătuită, mai cu seamă, din călugări tineri. De altfel, au venit acolo mult mai mulți tineri, deoarece era foarte bine organizat totul, dar nu toți au putut rezista și respecta rânduiala monahală, așa că unii plecau și alții veneau. Au rămas până la urmă 100 de călugări, dintre cei ce își descoperiseră vocația.
M-a primit, i-am spus că am o condamnare în lipsă. Părintele Cleopa mi-a spus: eu te primesc, mai departe nimeni nu știe nimic. Am stat acolo până m-au prins și m-au închis. Starețul meu de la Slatina, Cleopa, ne povestea adesea, în plimbările de pe munte, cum a fost el primit în mănăstire de către starețul Ioanichie de la Mănăstirea Sihăstria. Desigur că mai aveam și alte teme pe care le dezbăteam împreună. După părintele Cleopa a urmat stareț părintele Emilian Olaru. Eram atunci aproape 100 de viețuitori, ieromonahi și frați, era o viață de obște frumoasă, iar trăirea duhovnicească era deosebită. Se săvârșeau zilnic Sfânta Liturghie, cele șapte laude, iar după aceea toți aveam ascultările noastre date de părintele stareț. Slujbele Bisericii sunt îndeobște considerate tradiție vie în Ortodoxie. În viața monahală ele sunt chiar ceva mai mult. Îmi vin acum în minte numele a câtorva părinți care au fost în acea perioadă în mănăstire, cum ar fi: părintele Petroniu, care acum este stareț la Mănăstirea Prodromu din Sfântul Munte Athos, părintele Iuvenalie, părintele Paisie Olaru, părintele Arsenie, părintele Chiril, părintele Paisie, actualul duhovnic de la Slatina, fratele Nicolae, acum Protos. Nichifor de la Mănăstirea Neamț și mulți alții. Îmi aduc aminte că era acolo un monah, care timp de trei ani n-a avut pat în chilie, dormind pe un scaun. Tot aici, la Slatina, am avut șansa să discut cu Călinescu, care venea cu o seamă de scriitori, printre care Dinu Pilat, Teodor Vârgolici și mulți alții. După aceea am avut o întâlnire cu George Călinescu mai lungă, mai pe-ndelete, cum se spune.
Într-o zi am fost trimis la Iași, la Mitropolie, cu un raport, prin care părintele Cleopa cerea primirea în Mănăstirea Slatina și repartizarea la Schitul Rarău a monahului Daniil (Sandu Tudor). A fost o poveste lungă, dar până la urmă am reușit. Noi, cei de la Slatina, îl cunoșteam mai bine.
Eu, în timpul cât am stat la Slatina, am avut ascultare la cancelarie și mă ocupam de tot ce ține de actele mănăstirești, făceam de rând la biserică și unde mai era nevoie. Am pus la punct biblioteca și arhiva mănăstirii, listele cu inventarul și am încropit și un fel de muzeu. Când credeam că am scăpat de urmărire, am fost prins, judecat și apoi condamnat. După ispășirea pedepsei, m-am întors tot la Mănăstirea Slatina, de unde am fost dat afară, pe când eram în anul trei la doctorat și am lucrat 10 ani la Fabrica de Mase Plastice din București, până când am fost recuperat, pentru Biserică, de către vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina, și numit secretar șef la Institutul teologic din București. Nu se poate vorbi de Mănăstirea Slatina fără a spune că este ctitoria și necropola lui Alexandru Lăpușneanu, și mai ales că în ultimul an al vieții sale a ales să se călugărească, primind numele de Pahomie. Aceasta se petrecea prin anul 1568. Lăpușneanu își doarme somnul aici, în Mănăstirea Slatina, la poalele Carpaților. Eu o consider aproape mănăstirea mea de metanie. E drept că am fost călugărit la Mănăstirea Prislop de părintele Arsenie Boca, dar am stat acolo doar câteva luni, pentru că mă căuta Securitatea. Așa am ajuns eu la Slatina și așa l-am cunoscut pe marele duhovnic în persoana Părintelui Arhim. Cleopa Ilie. Mănăstirea Slatina păstrează astăzi aceeași frumusețe de odinioară…”. Această mărturisire este desprinsă dintr-o scrisoare pe care însuși mitropolitul Antonie mi-a adresat-o și pe care am folosit-o atunci când am încercat să încondeiez chipul vlădicii în cartea Portrete în cuvinte, ed. Trinitas, Iași, 2007, p. 44. Scrisoarea datează din perioada grea a suferinței mitropolitului și a fost, cu siguranță, dictată unei persoane din apropierea acestuia.
Din evocările sale, putem constata că Slatina a fost cu adevărat leagănul începutului său în viața monahală. Dragostea nețărmurită pentru această vatră monahală din ținutul Fălticenilor a păstrat-o în taina sufletului său. Apropiindu-se de călătoria pământească a dorit să revadă și să se scalde în lumina duhovnicească a iubitei sale mănăstiri. Înainte de a se înfățișa în fața Veșnicului Arhiereu, mitropolitul Antonie, deși se afla într-o stânjenitoare suferință fizică, a dorit să vadă pentru ultima dată locurile care i-au hrănit sufletul în tinerețe. A fost adus să revadă Slatina, Râșca, Sihăstria, Neamțul. A fost gestul prin care a adus un ultim omagiu oamenilor și locurilor care au contribuit la formarea duhovnicească a viitorului arhiereu, din vremea când și-a legat existența de aceste locuri, la începutul drumului pe treptele slujirii Bisericii lui Hristos.
Dar de ce oare a rămas Slatina atât de puternic încrustată în inima vlădicii Antonie? Mărturiile emoționante expuse mai sus constituie răspunsul acestei întrebări. La Slatina, viitorul urmaș în tronul lui Șaguna a experimentat trăirea vieții călugărești după filele patericului. Slatina, în frunte cu iscusitul ei duhovnic și stareț de atunci, avva Cleopa, a reprezentat pentru Antonie Plămădeală un stup duhovnicesc, unde rugăciunea și osteneala fraților făcea ca mierea harului dumnezeiesc să îndulcească clipele tihnite de rugăciune și ascultare. În obștea Slatinei, ierodiaconul Antonie a primit hirotonia întru ieromonah prin mâna episcopului Partenie Ciopron, experimentând frumusețea slujirii Dumnezeieștii Liturghii, înconjurat de părinții, frații și de mulțimea de pelerini care veneau să primească spovedania și cuvântul de folos de la marii duhovnici ai Slatinei.
Ce a învățat vlădica Antonie la Slatina? Multe și mântuitoare învățături. Pentru a ne convinge că, într-adevăr, Slatina era o lavră ca din filele patericului, să lăsăm să grăiască tot amintirile celui care a trăit acele întâmplări filocalice.
Una din virtuțile călugărului este sărăcia care disciplinează, dar deopotrivă te face și liber. Această virtute a învățat-o dintr-o întâmplare petrecută la Slatina cu un frate care venise să se călugărească la bătrânețe, după ce în lume fusese funcționar bancar. Aduse cu sine mai multe articole de îmbrăcăminte de calitate pe care starețul și duhovnicul Slatinei nu le-a acceptat pentru a le împărți fraților. Mai târziu, avva Cleopa le dă de pomană unor cerșetori, dându-i o lecție părintelui Serapion, care-și lipise prea mult sufletul de niște haine luxoase. Starețul Cleopa liniștește tulburarea acestuia amintindu-i: „ai pierdut ce n-ai avut, căci ești sărac precum ai vrut, așa cum se cade monahului” (Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, p. 142).
Atât de mult sporise viața duhovnicească la Slatina în acele vremuri, încât Patriarhul acordă starețului Slatinei jurisdicție peste alte câteva mănăstiri, încercând o asemănare cu organizarea monahală de pe vremea lui Teodor Studiul. Cu toate eforturile, nu s-a putut copia decât în parte acel mod de organizare, deoarece vremurile erau tulburi și potrivnice monahismului. Bucuria mare a fost că, la Slatina, ca oarecând în vechile mănăstiri din Răsărit, rugăciunea nu înceta niciodată. Fiecare viețuitor citea câte două ore la Psaltire, în așa fel încât biserica nu se închidea niciodată, citirea Psaltirii făcându-se permanent.
Pe lângă activitățile gospodărești, starețul mănăstirii se îngrijea ca frații și părinții să nu fie privați de știința de carte. Prin anii â50 funcționa aici o școală cu două cicluri frecventată de aproximativ 25 de frați, care urmau să dea examene la Școala Elementară din Găinești. Dascălul acestor novici era însuși ierodiaconul Antonie, proaspăt închinoviat în obștea ctitoriei lui Lăpușneanu. După doi ani, avva Cleopa, cu acordul conducerii Sfintei Mitropolii a Moldovei, deschide o adevărată școală monahală, un seminar monahal de trei ani, unde erau înscriși aproximativ 40 de elevi monahi. Profesori ai școlii teologice erau tot viețuitori din obște: protosinghelul Petroniu Tănase preda Tipicul și Muzica bisericească; ieromonahul Antonie Plămădeală preda Catehismul, Istoria monahismului și Studii biblice; ieromonahul Valerian Pârvulescu preda Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Activitatea culturală se manifesta la Slatina și prin grija cu care stăreția mănăstirii rânduiește organizarea uni atelier de legătorie pentru cărți.
Revenind la trăirea demnă de filele patericului de la Slatina, să mai adăugăm încă o deosebită lecție despre smerenie și mândrie trăită acolo de vlădica Antonie. Un oarecare monah din obște, Ioil, se arătase deosebit de nevoitor, încât Consiliul duhovnicesc a insistat la avva Cleopa să-l hirotonească, deși acesta avea multe îndoieli privind adevărata smerenie și râvnă a tânărului monah (Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate…, p. 182). La insistențele Consiliului duhovnicesc al mănăstirii, starețul Cleopa îl propune spre a fi hirotonit ieromonah.
După hirotonie, părintele Antonie din obște constată că într-adevăr proaspătul ieromonah Ioil arăta ca un înger în trup. Slujea frumos, era foarte smerit. După rânduială, starețul îl trimite să slujească 40 Sfinte Liturghii la Schitul Rarău, pendinte de Slatina. După ceva zile, a primit veste că Ioil avea vedenii, iar în Sfântul Altar cineva nevăzut îi aprindea lumânările. Atunci înțeleptul stareț se hotărăște să-l recheme în obște și de aici să-l trimită cu ascultare la via mănăstirii de la Cotnari. Intuise avva Cleopa că „peste Ioil a dat ispita. Năluciri, ce crezi sfinția ta? L-au luat dracii în primire. Crezi că stă Dumnezeu să-i aprindă lumânările lui Ioil? L-au scos dracii din minți. Cine știe ce se întâmplă dacă-l lăsăm la Rarău. Îl trimit la vie ca să uite, să se ia cu munca, cu frații, cu mirenii. Dacă i-am explica asta nu ar crede. Nu ar înțelege. Ceea ce a văzut el este mai important decât cele ce îi spunem noi. Dacă ceea ce s-a întâmplat este de la Dumnezeu, se va liniști, se va întoarce la toamnă înapoi și nu va mai povesti la nimeni întâmplarea. Dacă n-a fost de la Dumnezeu, se va răzvrăti. Datoria noastră este să cercăm duhurile. Vorbele starețului s-au adeverit întru totul. Ioil ajuns la Cotnari se răzvrătise: „Ce stareț este și acesta. Mie mi-aprind îngerii lumânările și el mă trimite să lucrez cu mirenii? Nu mă mai întorc în mănăstire”. Îmbunătățitul de odinioară Ioil lepădase haina monahală și devenise mirean. Părintele Cleopa, aflând de decizia dramatică a ieromonahului Ioil, a rostit cu aceeași pilduitoare înțelepciune: „Nu-i nimic, un Ion care se va căi într-o zi e mai de preț decât un Ioil care se mândrește”.
Așadar, tot în obștea Slatinei vlădica Antonie a învățat că sporirea duhovnicească rămâne reală, sănătoasă, doar dacă este păzită sub mantia smereniei, a discreției, atât de trebuincioasă monahului.
Smerenia este strâns legată de binecuvântare, care este un instrument al disciplinei. Aceasta, la rându-i, reglementează libertatea în cadrul tradiției. Și această învățătură a experiat-o tânărul ieromonah Antonie în obștea Slatinei. Unul din viețuitorii lavrei, Caliopie, cu ascultarea de econom, a hotărât să plece în pustie. Plecarea neașteptată în plin sezon agricol a tulburat obștea. Fiind întrebat păstorul obștii, părintele Cleopa a spus că nu știe nimic; a plecat în pustie deci, fără binecuvântare și fără ascultare. Spre toamnă, Caliopie se întoarce la mănăstire, transfigurat. S-a întrunit Consiliul duhovnicesc al mănăstirii pentru a-l judeca pentru neascultare. După multe propuneri, avva Cleopa hotărî; Caliopie va fi dezbrăcat de haina monahală și să o ia de la început. La sfârșitul meselor să stea la ieșire și să spună la toată lumea: „Iertați-mă pe mine neascultătorul”. Caliopie cel neascultător s-a învoit și a făcut canonul cu smerenie și necârtire.
După perioada rânduită, el a fost trecut cu ascultarea la biserică. Nimic spectaculos până când ieromonahul Antonie Plămădeală află de la avva Cleopa: „Caliopie a plecat la pustie cu binecuvântarea mea. La judecată eu singur știam că bietul om nu era neascultător, dar pe ceilalți i-am lăsat să creadă că-l iau în râs. Dacă spuneam că a avut blagoslovenia mea, toată osteneala lui ar fi fost zadarnică. Poate că s-ar fi mândrit, ceilalți l-ar fi socotit sfânt și și-ar fi stricat toată așezarea sufletească”.
Este ușor de observat că mai toate întâmplările, mai toate amintirile mitropolitului Antonie despre Slatina se leagă în chip fericit de persoana și lucrarea părintelui Cleopa Ilie, care, pe atunci, era păstorul acelei obști monahale mari. Nu știm dacă vlădica Antonie a fost și el supus încercărilor din partea acestui iscusit stareț și duhovnic. Dragostea cu care îl pomenește în mai toate evocările sale ne face să credem că ar fi fost încercat și el; modul pedagogic al acestor examene obligatorii aveau un rol precis: lepădarea oricărei urme de mândrie, nesupunere, neascultare și zidirea interioară a monahului, călăuzirea lui pe drumul cel drept către mântuire.
Nu putem să încheiem periplul duhovnicesc prin lumea filocalică a Mănăstirii Slatina, ajutați de amintirile emoționante ale unui martor ocular, fără a poposi în chip deosebit spre portretul măiestrit zugrăvit de mitropolitul Antonie cuviosului stareț Cleopa Ilie. Din descrierile vlădicii Antonie, părintele Cleopa era un om rugător; iubea osteneala, nevoința rugăciunii de noapte. „A fi obosit și a te lupta cu somnul, pentru monah este tot rugăciune, este jertfă”, învăța el pe ucenicii de la Slatina. Starețul Cleopa era foarte smerit și simplu. Nu era iubitor de averi. Chilia sa era permanent deschisă. „Avea un pat de scânduri pe care un singur obiect ținea loc de saltea, de cearșaf, de plapumă și de pernă: un cojoc mițos cu care venise de la oi. Mai avea o masă de scândură de brad, un scaun și o icoană.”
Comportamentul păstorului lavrei era desprins din scrierile Sfinților Părinți. Postea aspru, dar când musafirii îi călcau pragul casei servea masa cu ei obișnuit, pentru bucuria comuniunii, dar după aceea se pedepsea cu câteva zile de post aspru. Părintele Cleopa a gustat din toate etapele de formare și șlefuire a vieții duhovnicești monahale, inclusiv „retragerea în pustie”. „Părintele Cleopa însuși era un contemplativ și, în ceea ce-l privește pe el însuși, ar putea trăi retras în deplină singurătate toată viața.”
Despre părintele Paisie Olaru, viețuitor în obștea de la Slatina, mitropolitul Antonie Plămădeală își amintește:
„Părintele era pustnic într-o obște de aproape o sută de călugări și frați. O taină a Ortodoxiei, a monahismului ortodox, în care poți fi singur în mijlocul unei mari mulțimi de oameni, în cea mai desăvârșită singurătate, dacă gândurile te poartă prin lume, în loc să te adune în meditație și rugăciune.
Părintele Paisie era un om al chemării minții în inimă, și a inimii în minte, al retragerii în sine, în acea sine în care, prin rugăciune neîncetată, poate fi adus să sălășluiască Dumnezeu. Era un isihast desăvârșit. Era duhovnicul întregii obști de la Mănăstirea Slatina. Și al starețului Cleopa, de a cărui prețuire și iubire s-a bucurat până în ultima clipă a vieții.
Generații întregi de călugări și călugărițe s-au bucurat de îndrumările lui duhovnicești. Era înțelept, bun și iertător. Era plin de har, de o imensă iubire de oameni și de o căldură a inimii prin care răzbătea ca un izvor lin sfințenia și înțelegerea pentru toate slăbiciunile omenești, pe care le ierta asumându-și-le și exprimându-le el, prin post, canon de rugăciune și nevoință jertfitoare.
N-a fost un predicator pentru mulțimi cum era părintele Cleopa. A predicat însă în scaunul spovedaniei, fiecăruia în parte. Acesta a fost harul, darul, misiunea și vocația lui. Și poporul credincios l-a simțit.
N-a mers către nimeni. Toți au venit către el. Până în ultima zi a vieții, prin chilia sa s-au perindat zi și noapte pelerini, care și-au lăsat acolo păcatele, pe care părintele Paisie le ardea în focul rugăciunii sale fierbinți.
Mare duhovnic, a crescut în jurul său mari duhovnici. A fost un adevărat profesor de spiritualitate ortodoxă, cuvântul lui întrupându-se din faptă și dintr-o simțire creștină nebântuită de nici o îndoială și neîntinată de nici o abatere de la conștiința prezenței permanente a lui Dumnezeu în lume, în sufletul lui și în misiunea lui, cu care s-a simțit îndatorat ca dintr-o poruncă anume.
În ultimii ani parcă rămăsese din el numai sufletul. Se împuținase la trup, stătea pe marginea patului cu epitrahilul pe piept și cu o cruce de lemn în mână și penitenții treceau prin fața lui cu răbdare, unii așteptându-și rândul zile și nopți întregi.
Dumnezeu să-l ierte pe părintele Paisie dacă va fi având pentru ce și să-l odihnească în pace! Și de acolo de unde e acum, să vegheze asupra sufletelor și vieților noastre, ale celor ce l-am cunoscut sau nu l-am cunoscut. Să ne mângâie. Să ne șteargă lacrima. Să mijlocească și de acolo, cum a făcut-o în viața de aici, pentru noi, la Dumnezeu.
Poporul îi va spune mereu „Părintele Pustnicu”. Și mereu își va aminti de dânsul.
În calendarul sufletelor celor cărora le-a adus mângâiere, el a și intrat, din momentul în care s-a născut în cer. Căci moartea lui e doar o naștere în cer, cum se numește moartea pe alocurea, atât de frumos.
Avea părintele Paisie o vorbă pe care o spunea, la despărțire, tuturor celor care îl vizitau: „Să ne întâlnim la ușa Raiului!” Putem spera că, fiind el acolo, la ușă, va face totul ca să ne-o deschidă și nouă. Dacă ne vom aminti și vom împlini sfaturile lui. Căci toată întâlnirea cu el, la spovedanie, asta era: o potecă deschisă spre Rai.”
Acum înțelegem de ce Slatina a rămas leagănul formării duhovnicești, școala smereniei, a rugăciunii, a slujirii și a dăruirii de sine pentru viitorul mitropolit al Ardealului. De aceea, în amintirile sale, Mănăstirea Slatina este acea oază duhovnicească la care s-a întors duhovnicește de multe ori în viața-i zbuciumată.
(Articol publicat în edițiile Ziarului Lumina din 1 și 8 septembrie 2011, apărut sub semnătura Părintelui Arhim. Timotei Aioanei)
