Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o știm deocamdată poate numai prin credință. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feței lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om și n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi. O pildă avem în raportul dintre chipul unui părinte și copiii lui. Chipul părintelui cuprinde chipurile tuturor copiilor săi, și chipul fiecărui copil reprezintă o rază din chipul părintelui, sau specificul întreg al feței părintelui în acea rază. Cine nu iubește chipul unui copil, nu iubește în întregime pe părintele lui și nu urmează pilda părintelui lui. Hristos socotește ca referite la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire adresate oamenilor, așa cum noi referim la noi înșine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre, sau fraților noștri, sau copiilor noștri. (†¦)
Mult stăruie Sfinții Părinți asupra descoperirii complete a tuturor faptelor și gândurilor fiecăruia la acea judecată, în fața tuturor oamenilor și îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului, cu privire la toți, în fața fiecăruia. Nici un echivoc nu va mai plana atunci în sufletul oamenilor, nu numai în ceea ce privește starea lor, dar și a tuturor oamenilor. Mai ales în privința din urmă se va face lumină în suflet, căci starea proprie se va cunoaște în mare măsură de la judecata particulară. Răul va fi deplin demascat, și binele, ieșit de sub acoperământ. Orice echivoc va înceta. Regimul pomului cunoștinței binelui și răului își va fi încheiat stăpânirea ambiguă asupra lumii; nu va mai umbri sufletul omenesc și planul divin din istoria lumii, pentru că nimeni nu se va mai hrăni din el, minciuna lui fiind dată pe față. Fiecare om va cunoaște urmările de după moarte ale faptelor sale și va fi judecat și pentru ele și fiecare va cunoaște antecedentele faptelor sale bune și rele în comportarea înaintașilor săi și va cunoaște just faptele și valoarea tuturor. Astfel, Judecata din urmă va fi și o revelare supremă a planului divin în istorie, a contribuției aduse de oameni pentru a-l realiza sau împiedica.
Aceasta va arăta că omul a avut o responsabilitate și pentru desfășurarea creației de după el în timp, nu numai pentru semenii lui imediați. Pilda rea sau bună a fiecăruia a avut repercusiuni asupra lumii întregi. Dar aceasta va arăta că fiecare a trebuit să se angajeze, în măsura posibilităților lui, și direct în viața istoriei, susținând de exemplu credința mântuitoare, ideile de dreptate, de frățietate între oameni. Pe de altă parte, judecata universală va scoate nu numai toate măștile individuale de pe oameni (grandilocvente, fățarnice etc.), ci și multe măști de care a fost acoperită istoria ca întreg, sau diferite epoci și evenimente din cursul ei. (†¦)
Cei păcătoși vor fi descoperiți în toată starea lor rușinoasă. Cât suntem pe pământ ne putem acoperi în măsură mai mare sau mai mică, pentru că aproapele mai are îndoială asupra calității noastre, sau pentru că, dacă unul ne cunoaște o faptă urâtă, ceilalți nu ne-o cunosc. Atunci toți ni le vom cunoaște.
Dar toți cei ce au făcut binele se vor bucura deplin de recunoștința cu care vor fi întâmpinați de toți cei asupra cărora s-a repercutat binele făcut de ei. Tot binele și tot răul făcute în lume nu vor apărea ca entități abstracte, ci imprimate în starea oamenilor și în recunoștința sau în mustrarea cu care se vor întâmpina unii pe alții. Căci pe toți îi vom vedea și îi vom recunoaște la Judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei și cu răspunsul lor de recunoștință sau de mustrare pentru faptele noastre. Îi vom vedea și îi vom recunoaște chiar pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. „Să nu socotească cineva că nu va recunoaște nici unul pe nici unul la acea înfricoșată judecată și adunare. Fiecare va recunoaște pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului”1. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vom cunoaște numai pe cunoscuți acolo, ci vom privi și pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră”2. Sfântul Vasile cel Mare zice și el: „Stând de-jur-împrejurul tău, cei nedreptățiți de tine vor striga către tine, căci oriunde ți-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâți de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat”3.
Din toate părțile toți îi vor scoate celui ce a făcut rele la vedere și la suprafața conștiinței toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frățești cu fapta și motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o însingurare înspăimântătoare și definitivă. Apoi va urma însăși această părăsire totală și definitivă de către toți; tăcerea și singurătatea eternă îl vor înconjura ca un ocean; va urma ieșirea lui din orice dialog, din orice comunicare pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazia să răspundă nimănui. Se va scufunda în întunericul cel mai dinafară. Neputința dialogului va face inutilă și rugăciunea pentru ei.
Cât timp s-a mișcat între oamenii care nu-l cunoșteau, a mai putut (omul) înjgheba un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoștea de toți nesinceritatea învârtoșată. Acum cade în singurătatea părăsirii și uitării de către toți, în extrema opusă sobornicității. În aceasta constă iadul. Cât sunt oamenii pe pământ, e un târg unde-și poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul primind, în vederea ei, rugăciuni și fapte bune, deci prin apeluri și răspunsuri, într-un vast și multiplu dialog purtat între mulți oameni și între ei și Dumnezeu, dând și primind nu numai oamenii între ei, ci și Dumnezeu, și de aceea folosindu-se însutit toți care dau și primesc. „Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde, liturghisitorii, unde, psalmodiile? Unde, facerile de bine? Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul și putem oferi iubitorului-de-suflet-Dumnezeu manifestările iubirii de frați. Căci primește completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neașteptate și nepregătiți și le socotește ca faptele lor”4.
Lumea ne e dată în faza de construcție morală și spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toți la această construire. Dar când s-a sfârșit, nu mai poate participa nici unul la această construire. Căci totul e terminat. Nu mai avem inegalități de nivelat, nedreptăți de îndreptat, frățietate de realizat. Acolo ne vom bucura de fericirea perfectei comuniuni.
Chiar și pentru îngeri judecata aceea va însemna o descoperire a planului dumnezeiesc cu privire la lume, așteptată cu frică și cutremur5. Iar, întrucât această cunoaștere a tuturor de către fiecare și a fiecăruia de către toți înseamnă și o apreciere, ea implică și o participare a fie-căruia la judecata tuturor. Dar fiindcă cei drepți vor fi absolviți în această judecată, ei nu vor fi judecați propriu-zis, adică nu vor fi osândiți, dar vor osândi împreună cu Dumnezeu pe toți cei vrednici de osândă și vor aprecia cu laudă pe cei ce au făcut binele. Așa se înțelege probabil participarea Apostolilor la judecată (Mt. 19, 28; Lc. 22, 30), care trebuie extinsă la toți drepții (1 Cor. 6, 2)6.
Nu putem ști dacă îngerii așteaptă cu frică acea judecată și pentru alt motiv decât acela al descoperirii planului de mântuire al lui Dumnezeu. Bulgakov afirmă că și ei vor fi judecați, după cum și-au îndeplinit slujba de a îndemna pe oamenii dați în grija lor la săvârșirea binelui și la evitarea răului; ba, întemeindu-se pe locul din 1 Corinteni 6, 3, afirmă că vor fi judecați chiar și de oameni. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul, care vorbește de această frică a îngerilor, amintește numai de o judecare a oamenilor7. Frica îngerilor e motivată probabil de măreția acestui act, ca și de faptul că mulți îi vor pierde acum definitiv pe oamenii afiliați care le-au fost dați în grijă. Îngerii poate cunosc și înainte de judecată mai bine decât oamenii încredințați grijii lor cele ascunse ale lor și le țin mai bine minte8. Dar nu cunosc toți gândurile și faptele tuturor oamenilor, ci numai pe ale unora. De aceea așteaptă și ei cu cutremur marea revelație asupra creației și urmările ei9. Căci revelația aceea nu va avea numai un caracter teoretic, arătând doar cum a voit Dumnezeu să devină creația și ce au făcut oamenii din ea, ci va avea drept urmare apariția unor chipuri noi ale realității. Hristos intră prin a doua venire și prin judecata Sa într-o nouă relație cu zidirea, descoperindu-Și măreția pe care nu Și-o descoperise deplin înainte. Aceasta va fi o nouă revelație a slavei la care a ridicat omenitatea și totodată o mai deplină arătare a lui Dumnezeu prin omenitate.
Faptul că Hristos judecă lumea ca om e o nouă cinste în care se arată omul, dar și o nouă îndumnezeire a omului. În înfățișarea Lui, de supremă cinste, se va arăta ce ar fi trebuit să devină omul, iar în faptul că trebuie să-i judece pe oameni, contradicția în care s-au așezat, sau distanța la care au rămas față de ținta la care voia Dumnezeu ca ei să ajungă. În Hristos-Judecătorul oamenii vor vedea într-o nouă lumină umanitatea Lui, dar și pe Dumnezeu într-o nouă descoperire. Iar precum Întruparea a constituit și pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu prin apropierea Lui de făpturi, prin ieșirea din transcendența Lui, inaccesibilă într-un anumit sens, așa va constitui și venirea Domnului întru slavă și arătarea Lui ca Judecător și pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu și, totodată, o nouă reliefare a măreției omului.
* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Partea a șasea: Eshatologia sau viața viitoare. Sfârșitul vieții pământești și viața veșnică, cap. II Eshatologia universală, D, E.I.B.M.O., București, 2010, pp. 456 – 463. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 7 martie 2013)
note
1 Sf. Ioan Damaschin, De iisquidormierunt in fide, P.G. 94, col. 276 A.
2 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 B.
3 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 C.
4 Sf. Ioan Damaschin, ibid., col. 254 C.
5 Bulgakov, Lestvița Iacovlea, Paris, 1929, p. 27.
6 J. Rivière, Jugement, art. cit., în Dict. de Theol. Cath., VII, col. 1813.
7 Ep. I către Gheorghie, prefectul Africii, P.G. 91, col. 381; vezi și Ep. III către Ioan Cubicularul, P.G. 91, col. 416.
8 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ep. 1, P.G. 91, col. 380: „Să privim la toate acestea cu grijă, cum umblăm și ce hotărâm despre noi, știind că mulți martori nevăzuți sunt de față la cele săvârșite și gândite de noi, privind nu numai la cele arătate, ci chiar în suflete și vădind cele ascunse ale inimii”.
9 Bulgakov, Lestv. Iacovlea, p. 94-95.
