Cu doi ani în urmă, Dumnezeu m-a învrednicit ca, în gura de rai de la Schitul Pătrunsa, să mă îmbogățesc cu vorbele de duh ale celui care era atunci cel mai vârstnic trăitor din lumea monahală românească, părintele Simeon. Cu mare bucurie ne-a destăinuit despre ziua în care s-a călugărit, despre întregul său urcuș monastic, dar la ultima noastră întâlnire, cu două luni înainte de a muri, bătrânul Simeon avea să-mi dezvăluie cât de mult au însemnat postul și asceza în formarea sa spirituală a viețuirii în Hristos și cât de importantă este, pentru cel care se hotărăște să postească, parcurgerea fiecărei trepte, pe măsura râvnei duhovnicești.
Drumul până în inima Munților Builei este foarte greu de parcurs, mai ales de cei mai puțin obișnuiți cu suișul și coborâșul printre stânci, unde rădăcinile proeminente ale fagilor îți dau tot timpul senzația că trebuie să te agăți de ele pentru a putea învinge muntele. Intrând în acea lume a permanentei rugă-ciuni, pășeam cu sfială, cu teama să nu tulbur tăcerea ce picura cu mărinimie din candela cerului nefiresc de albastru. Și cum chilia părintelui se afla în imediata apropiere a bisericii, m-am îndreptat într-acolo, dar în clipa imediat următoare m-a strigat bătrânul Simeon, care trebăluia prin curtea mă-năstirii, arătându-se foarte bucuros de întâlnirea noastră. Ceea ce nu știam eu însă la vremea aceea era faptul că aceasta avea să fie și ultima noastră întrevedere. În acea zi de sâmbătă, a vorbit mai mult părintele, iar zâmbetul nu i-a pierit nici măcar o clipă de pe chipul nefiresc de senin. Și ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa, unde am băut ceai de urzici și am mâncat mere coapte. N-am să uit niciodată ziua aceea, cum n-am să uit nici cele trei ceasuri pe care le-am petrecut în cămăruța extrem de mică, unde părintele ne-a vorbit despre cumpătare și treptele postului, musai de urmat.
Temeinicia postului a deprins-o din familie
Toți călugării de la Pătrunsa trăiesc după reguli atonite, iar posturile aspre sunt ținute în asceză și priveghere. Până la tainele viețuirii din acest colț de lume, părintele Simeon își amintește că și în familie posturile își aveau regulile lor destul de stricte. Copilul de atunci se numea Victor Gomoiu și a crescut într-o familie de respectabili intelectuali din Mehedinți, de la Vânju Mare. Insistând asupra rigorilor pe care bătrânii le aveau în privința postului, l-am rugat pe părintele Simeon să ne dea rețeta longevității, dar și a sănătății celor din familia sa. Și atunci, ca și acum, rigorile postului se bazau pe același temei, fără ceartă, fără patimă, fără mâncare de dulce. Ceea ce este important în povestea de viață a bătrânului se referă la cu totul altceva. Când nu era post, șase zile din săptămână, toată lumea, indiferent de munca pe care o depunea, mânca doar legume și fructe. Duminica era singura zi a săptămânii în care se putea mânca și carne, pe lângă care era voie ca fiecare să poată bea un pahar cu vin. Părintele nu-și amintește să-l fi durut vreodată ceva și nici medicamente nu a luat niciodată, dar nici nu s-a simțit vreodată atras de îmbuibarea pântecelui. Ceea ce a ținut cu orice preț să ne mai spună a fost faptul că, în familia sa, deși erau intelectuali, nimeni nu renunța la munca fizică, în grădină, în livadă, la câmp, oriunde, dar toată lumea muncea, zi de zi. „Mișcarea pune sângele la treabă, îl clocotește și nu-l lasă să lâncezească. Dacă nu munceam zi de zi și dacă nu mă hrăneam cu poame și verzituri, vă spun eu că nu mai apucam suta de ani!” Așa am deslușit secretul longevității monahului: a muncit tot timpul, n-a luat niciodată medicamente, carne a mâncat doar duminica și nu i-au lipsit legumele și fructele.
„Când ai pântecele plin, nu te mai poți gândi la rugăciune”
„Eu am trăit atâția ani pentru că aceasta a fost voia Domnului, dar niciodată n-am fost vrednic de treptele cele de sus ale postului pustnicesc. Am postit cu râvnă și priveghere, dar ca să fii un postitor desăvârșit e lucru mare. Țineți minte ce vă spune moșul Simeon, că nu poți să postești cum se cuvine decât dacă urci treaptă cu treaptă, până unde îngăduie Bunul Dumnezeu!” Și așa, încet și clar, ca la școală, ne-a învățat părintele Simeon care sunt treptele postului desăvârșit:
„Treapta întâi. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna carne. Aceștia sunt în treapta cea mai de jos a postului și, chiar dacă se înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune.
Treapta a doua. Lactovegetarienii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brânză, ouă și tot felul de legume fierte. Aceștia sunt în treapta a doua a postului, pe care o țin de obicei călugării din mănăstiri și uneori mirenii.
Treapta a treia. Vegetarienii, care mănâncă numai zarzavaturi și legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează treapta a treia a postului și o țin călugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici încolo încep treptele postului cele mai aspre, pe care pășesc, de obicei, călugării sihaștri și pustnicii cei mai nevoitori.
Treapta a patra. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine și fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns la această treaptă a postului, acela poate stăpâni cu ușurință trupul și gândurile și poate spori repede pe calea rugăciunii.
Treapta a cincea. Cerealierii – la această treaptă ajung călugării, mai ales cei din sihăstrii și pustnicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine pustnicească și boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, mazăre etc.
Treapta a șasea. La aceasta ajung cei care mănâncă numai hrana uscată, cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevoință mănâncă numai pesmeți de pâine muiați în apă, cu sare sau puțin oțet, o dată pe zi și cu măsură.
Treapta a șaptea. Hrana sau mana dumnezeiască este ultima și cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foarte puțini dintre asceți, după o îndelungată nevoință, întăriți cu darul Sfântului Duh. Aceștia se îndestulează numai cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul și Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât numai apă. Când ai pântecele plin, nu te mai poți gândi la rugăciune și-ncepi să scârțâi din toate mădularele. Eu m-am ferit toată viața de asta și am ajuns la 101 ani!”
A ațipit părintele Simeon, iar noi am ieșit încet din chilie, salutându-l printr-o simplă privire și am plecat îmbogățiți sufletește, lăsându-l să-și continue somnul. Un somn pe care-l doarme și azi, trupul său odihnindu-se în cimitirul schitului. Dar sufletul părintelui Simeon ne veghează din lumea drepților!
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 29 martie 2013)
