Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon):
„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Și el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine! Și oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Și tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.” (Luca 18, 35-43)
Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii, în care este relatată vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos, în apropiere de cetatea Ierihonului, este plină de învățături duhovnicești. Ceea ce ne reține atenția în mod deosebit în Evanghelia de astăzi sunt iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos și credința puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece. Domnul nostru Iisus Hristos are milă de acest om sărman, marginalizat de ceilalți oameni și nefericit prin faptul că nu vedea. El se chinuia să supraviețuiască, pentru că era în același timp bolnav și sărac. Evanghelia nu ne spune dacă orbul avea familie sau rude, dar spune că el cerșea la marginea drumului. Probabil, cineva îl aducea acolo și-l lăsa ca să cerșească, întrucât el nu se putea deplasa singur, fiind nevăzător. Tristețea acestui om nevăzător era sporită de singurătatea lui, deși pe lângă el trecea multă lume. Dar orbul de la Ierihon se simțea singur și neajutorat, mai ales pentru că, oricât de mulți erau cei care îi dădeau o bucată de pâine sau un ban, nimeni nu-i putea dărui ceea ce îi lipsea ființei sale, și anume vederea ochilor.
Iisus din Nazaret, singura șansă a orbului din Ierihon de a fi vindecat
Evanghelia de astăzi ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăște din milostivirea Lui cea negrăită și nemărginită față de omul suferind. Când orbul aude că o mulțime de oameni trece pe cale, el întreabă „ce este aceasta?” (Luca 18, 36). I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul” (Luca 18, 37). Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simțit în sufletul său că unica șansă a vieții sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înțeles că este vorba despre Iisus Cel care a vindecat o mulțime de bolnavi, ajutându-i astfel să-și schimbe viața lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 38).
Cei care mergeau înaintea lui Iisus și anunțau venirea Lui i-au cerut acestui orb să tacă, adică l-au oprit să mai strige, probabil crezând că orbul îi va cere Mântuitorului Iisus Hristos bani sau hrană. El însă mai tare striga. De ce? Pentru a nu pierde șansa unică a vindecării sale. Deci orbul acesta avea o credință puternică în sufletul său, și anume credința că numai Iisus din Nazaret îi poate dărui lumina ochilor. Credința sa insistentă sau stăruitoare crește în timp ce Iisus Se apropie de el. Cu cât înainta mai mult Iisus spre locul unde se afla orbul, cu atât acesta sporea în rugăciunea sa simplă, dar arzătoare, zicând: „Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 39). Atât de tare a fost glasul orbului, încât Mântuitorul Însuși l-a auzit, deși era înconjurat de o mulțime tumultuoasă de oameni. Atunci, Iisus S-a oprit în mijlocul drumului, voind să-l cunoască pe cel de la marginea drumului, care-L striga pe El cu glas mare. La porunca lui Iisus, câțiva oameni au adus pe orb de la marginea drumului în mijlocul drumului, aproape de Iisus. De fapt, Iisus l-a chemat pe orb lângă Sine, în mulțime, ca să audă și să înțeleagă toți cei prezenți în jurul Său că orbul nu cere de la El nici bani și nici hrană.
Iisus este milostiv cu cei suferinzi
După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voiești să-ți fac?” (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!” (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credința ta te-a mântuit” (Luca 18, 42). În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii și îndată a văzut și mergea după Iisus. Prin această vindecare, înțelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferința celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminți ale bolnavilor care izvorăsc din credință puternică și rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credința lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voința și dorința lor la primirea darului sănătății depline. Cu alte cuvinte, Iisus voiește ca, odată cu refacerea sănătății oamenilor, să se refacă și legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieții și al tuturor darurilor benefice pentru om.
De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ți fac?”, nu „ce vrei să-ți dau?”. Deci, Iisus nu dăruiește omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieții acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viață nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieții lui nefericite, mergea după Iisus și a arătat recunoștință: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (cf. Luca 18, 43). Înțelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus știa că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe același drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu față de oameni.
Din cerșetor de la marginea drumului ajutat de alții din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret, prin Fiul lui Dumnezeu devenit Om pentru mântuirea oamenilor. Orbul acesta, care mai înainte era ajutat de alții ca să meargă pe drum, acum merge singur fără ajutor, vede lumina soarelui și fețele oamenilor, dar mai ales vede că viața sa este o viață nouă, izvorâtă din iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni. Ca atare, el preamărește pe Dumnezeu Cel mult milostiv. Când Mântuitorul Hristos vindecă pe demonizatul din ținutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta și spune tuturor cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni. Trebuia ca lumea să-l vadă acum ca fiind om vindecat și pașnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de ființă liberă în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Totuși, în cazul de față, Domnul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „Rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta”, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca orbul vindecat să vadă cetatea cu ochii săi sănătoși, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetății pentru a cerși mâncare sau bani la marginea drumului. Dar și pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, și anume pe vameșul Zaheu, care, deși vedea bine cu ochii trupului, avea totuși sufletul orbit de patima lăcomiei de bani și de averi (cf. Luca 19, 1-10). Așadar, orbului care cerșea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viața după ce a cunoscut credința și stăruința acestuia în rugăciune, iar vameșului Zaheu din Ierihon Iisus i-a vindecat și schimbat viața, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăința și dărnicia lui pentru cei săraci și pentru cei păgubiți de el.
Pentru Dumnezeu, boala nu este o fatalitate
Așadar, din Evanghelia vindecării orbului din Ierihon înțelegem cu prioritate că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de omul în suferință și răspunde la rugămintea celui bolnav: „Fie-Ți milă de mine!”(Luca 18, 38) sau „Miluiește-mă!”, mai ales când credința acestuia este puternică și rugăciunea lui este stăruitoare. Iisus Se oprește din drumul Său ca să-i vindece pe oameni de boală, înnoind astfel calea sau sensul vieții lor. În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar și pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus și orbului din Ierihon. Când bolnavul se roagă lui Dumnezeu ca să fie vindecat, se întâmplă uneori să vină asupra lui ispite din partea unor oameni care încearcă să-l împiedice să se roage sau să se apropie de Dumnezeu, întrucât ei nu participă la suferința celui bolnav. Ei se aseamănă celor care spuneau orbului de la Ierihon ca să nu-L cheme pe Iisus. Aceștia s-au obișnuit prea mult cu fatalitatea unei boli cronice. Ei s-au obișnuit atât de mult cu infirmitatea orbului cerșetor, încât nu credeau că într-o zi viața lui s-ar putea schimba, iar el ar putea fi un om sănătos. Totuși, credința și speranța orbului care-și dorea vindecarea au biruit ispita de a considera boala ca fiind o fatalitate ce trebuie tratată cu resemnare.
De multe ori, când suntem prea grăbiți și superficiali, trecem nepăsători pe lângă cei bolnavi sau suferinzi. Însă Hristos Domnul nu consideră boala omului o normalitate, chiar dacă unii s-au obișnuit cu ea, ci El este sensibil la suferință și la starea de neîmplinire sau de nefericire a omului. El nu consideră că este firesc tot ceea ce a devenit obișnuință a oamenilor, și anume ca bolnavul să fie marginalizat sau să fie doar ajutat să supraviețuiască, fără a căuta stăruitor vindecarea lui deplină sau cel puțin a da sens duhovnicesc suferinței fizice. Hristos Domnul dorește ca omul să viețuiască în mod firesc, adică sănătos și bucuros, în comuniune deplină cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni. De aceea, El a avut față de orbul din Ierihon o atitudine diferită de cea a multor oameni din jurul Lui. Iisus gândește în mod diferit de aceștia și nu consideră că boala este un destin orb, de neschimbat, ci El vindecă pe cei bolnavi și schimbă viața lor, aduce bucurie acolo unde este suferință și durere, aduce comuniune acolo unde este singurătate, ridică demnitatea umană când aceasta este decăzută, diminuată, desconsiderată sau umilită.
Vedere trupească prin simțuri și vedere duhovnicească prin credință
Din Evanghelia de astăzi mai înțelegem că îndată ce simțim ajutorul lui Dumnezeu în viața noastră trebuie să-I mulțumim cu recunoștință și să-I urmăm Lui, adică să ascultăm ceea ce El ne învață și să cultivăm ceea ce El ne transmite prin iubirea și sfințenia Lui. Când a trecut Iisus pe lângă orbul de la Ierihon, acesta, deși nu vedea cu ochii trupești, avea totuși o vedere sau o simțire duhovnicească puternică, izvorâtă din credință și speranță. Orbul a simțit lumina harului vindecător care venea spre el din Persoana lui Iisus Hristos, a simțit că Iisus poate dărui lumină ochilor, întrucât în El locuiește și lucrează Dumnezeu, Care a creat lumina, zicând: „Să fie lumină! Și a fost lumină” (cf. Facere 1, 3) și a creat omul viu (cf. Facere 1, 26). Cu alte cuvinte, orbul de la Ierihon, deși nu vedea cu ochii trupești, vedea duhovnicește prin credință; avea o altă simțire decât cea a simțurilor trupești, și anume avea simțirea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu lucrând în Iisus din Nazaret, simțea oarecum adevărul că Iisus este Dumnezeu-Omul în mijlocul oamenilor.
În acest sens, orbul de la Ierihon, cel vindecat de Iisus, a devenit, prin credința și prin recunoștința sa, un dascăl pentru oamenii din timpul său și pentru noi, cei de astăzi. Văzând rugăciunea lui, Biserica a învățat să stăruie în rugăciune, invocând mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” sau „Doamne, miluiește!”. Dacă noi ne rugăm stăruitor Mântuitorului Iisus Hristos, ca și orbul de la Ierihon, cu credință puternică, în vreme de suferință sau în vreme de încercare, zicând: „Doamne, miluiește!”, atunci vom vedea duhovnicește prezența lui Hristos lângă noi, vom auzi duhovnicește cum ne cheamă tainic spre El, pe noi, cei aflați la „marginea drumului vieții”, și vom simți cum ne vindecă și ne ia cu El pe calea mântuirii, pentru a mărturisi în lume iubirea Preasfintei Treimi. Amin!
