Familia este un organism viu în care se dezvoltă dragostea între soți, precum și celelalte virtuți creștine prin care omul se apropie de Împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său și l-a chemat să ajungă la asemănarea cu El. Asemănarea este împreună-lucrarea omului cu harul Duhului Sfânt de a se curăți, lumina și desăvârși pe parcursul întregii sale vieți. Una din căile pe care Biserica le pune la îndemâna credincioșilor pentru a ajunge la asemănarea cu El este familia. Despre această Sfântă Taină a Bisericii, numită Cununie sau Nuntă, vom vorbi în cele ce urmează.
Omul, ființă socială, dialogală, are posibilitatea comunicării și comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii. În primele pagini ale Sfintei Scripturi aflăm ce a hotărât Dumnezeu pentru el: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui” (Fac. 2, 8). Mai mult decât atât: „Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și supuneți-l!” (Fac. 1, 28), arătându-i menirea pe care o are de continuator și organizator al vieții. Aceste deziderate pot fi împlinite în cadrul familiei, la baza căreia se află căsătoria.
Caracteristicile familiei: unitate și indisolubilitate
Teologia morală învață că trăsăturile fundamentale ale familiei creștine sunt unitatea și indisolubilitatea. În cadrul familiei, un bărbat nu poate avea decât o singură femeie, poligamia nefiind admisă de Biserică, deoarece Dumnezeu i-a creat omului o singură femeie, și nu mai multe. Unitatea familiei o avem chiar de la începutul creației: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 24). Unitatea duce în mod firesc la complementaritatea dintre bărbat și femeie în cadrul familiei. În Noul Testament, este lămurită problema indisolubilității familiei prin dialogul pe care-l poartă Mântuitorul Hristos cu fariseii: „… ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă… căci din pricina învârtoșării inimii voastre v-a dat voie Moise să vă lăsați femeile, dar la început n-a fost așa” (Mat. 19, 5-9), arătând că pentru incapacitatea poporului evreu de a înțelege superioritatea monogamiei, Prorocul Moise a admis despărțirea soților. Taina Nunții îi invită pe cei căsătoriți la responsabilitate reciprocă, care – ne spune părintele Dumitru Stăniloae – duce la o spiritualizare treptată a legăturii dintre ei. Din această perspectivă, la polul opus, infidelitatea conjugală – „dragostea mințită” – îi transformă pe oameni în obiecte ale plăcerilor carnale, deturnând înțelesul iubirii în favoarea relațiilor trupești, de aventură.
Coordonate ale reușitei în familie: Biserică – feciorie – iubire jertfelnică
Însă, pentru a înțelege mai ușor aceste îndemnuri teologice, aș dori să punctăm trei mari repere pe care se sprijină familia și care dau strălucire căsniciei: Relația tinerilor cu Biserica până la căsătorie; cumințenia sau fecioria înainte de căsătorie; disponibilitatea spre jertfă în cadrul căsătoriei.
Relația tinerilor cu Biserica.
Adolescenții „crescuți” în Biserică, în anticamera Împărăției lui Dumnezeu, au un avantaj imens: înțeleg lumea din perspectiva Ortodoxiei. Aici, se deprind cu învățăturile Bisericii și își hrănesc sufletul și mintea cu valori care sunt din altă lume: rugăciune, înfrânare, iertare, sinceritate, însă definitoriu pentru ei este dialogul cu preotul (care încet, încet se transformă în Taina Mărturisirii). Asemenea tineri capătă maturitate în relațiile interumane și conștientizează că nu pot trăi o viață din care să nu facă parte Hristos. Poate cea mai deasă constatare pe care am auzit-o în urma Spovedaniei unor tineri a fost aceasta: „…dar n-am știut că lucrurile stau așa!” Iată, Biserica ne oferă șansa să știm cum stau, realmente, lucrurile.
Cumințenia sau fecioria înainte de căsătorie.
Fenomenul de îndrăgostire este unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care-l poate trăi un tânăr. Însă, de cele mai multe ori, adolescenții nu fac distincție între dragostea nepătimașă, curată și sentimentul voluptății trupești. De aceea, foarte mulți dintre ei (mai ales fetele) își oferă cumințenia și pudoarea unor oameni în care nu merită să „investești”. Nu mai putem recupera energia iubirii sincere dăruită haotic, fără Dumnezeu. În același timp, nu știm dacă cel pentru care ne sacrificăm fecioria va fi soțul meu sau soția mea. Cine poate garanta acest lucru? Sau cine poate garanta pace și bucurie într-o relație care se așază pe păcat și neglijează valorile veșniciei? În aceste condiții, după mai multe încercări nereușite, se ajunge în căsnicie ca oamenii să fie răniți, cu rezervele iubirii epuizate. Cu acest „bagaj” intrăm în căsnicie. Părintele Ilie Moldovan spunea că o familie își alimentează fidelitatea conjugală din cumințenia pe care au deprins-o cei doi parteneri de viață până la nuntă! Sigur, Biserica are soluții și pentru cei care și-au început căsnicia de pe alte poziții, dar nu dezvoltăm acum acest subiect. Așadar, reținem că există căsătorii frumoase, reușite, însă acestea respectă voia lui Dumnezeu.
Disponibilitatea spre jertfă în cadrul căsniciei.
În Ortodoxie, între iubire și jertfă se pune semn de egalitate. Nici o căsnicie nu are viață lungă dacă nu se întemeiază pe iubire jertfelnică. Ce înseamnă să te jertfești pentru celălalt? Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor: „bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea” (Efeseni 5, 25). Pentru a reuși în căsnicie e necesar să existe dorință de transformare din partea amândurora. Fiecare membru al cuplului familial, înainte de căsnicie, are un fel de a fi al lui. Dacă modul de viață deprins în timpul copilăriei și adolescenței nu este conform cu starea de jertfelnicie, trebuie efort pentru a renunța la această sumă de obiceiuri rele. Tocmai această străduință ne face mai sensibili și mai atenți față de partenerul de viață. Grija, activitățile, precum și odihna, relaxarea, din cadrul familiei, toate se fac împreună. Dacă pe acest fond apar și pruncii – darul lui Dumnezeu oferit familiei -, iubirea între soți crește, se maturizează și se adâncește permanent în drumul ei către mântuire. În acest orizont poate fi înțeleasă Evanghelia de la Cununie, în care auzim că Mântuitorul a transformat apa în vin. Această preschimbare este un îndemn către tinerii căsătoriți de a-și transforma fiecare egoismul său în iubire jertfelnică spre celălalt.
Care sunt cele două caracteristici fundamentale ale familiei? Ce trebuie să urmărească tinerii pentru a reuși în căsătorie? De ce nu trebuie acceptate relațiile trupești dinainte de căsătorie?
Așa cum Mântuitorul Iisus Hristos a iubit Biserica și s-a jertfit pentru ea, la fel și membrii familiei sunt datori să se iubească sincer, jertfelnic, căci legătura dintre bărbat și femeie devine prin Taina Cununiei asemenea legăturii lui Hristos cu Biserica Sa.
Generalizăm învățătura despre familie prin cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, în Omiliile la Facere: „dragostea căsătoriei este un lucru ce întrece orice avuție, căci nici un lucru – afară de bunătățile cerești – nu este mai de preț decât a fi iubit de soție și a o iubi pe ea”.
Aplicăm învățătura despre familie cu îndemnul ca fiecare dintre tinerii care au o relație de prietenie și se gândesc să-și întemeieze o familie să-l roage pe Dumnezeu pentru căsătorie binecuvântată, spre mântuire. Cu o săptămână sau două înainte de căsătorie, tinerii se pot spovedi și împărtăși, după vrednicie, ca o conștientizare a faptului că Hristos Domnul este temelia vieții lor.
Repere bibliografice:
Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, În Hristos și în Biserică. Adevărul și frumusețea căsătoriei. Teologia iubirii, Alba Iulia, 1996.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
John Meyendorf, Căsătoria, perspectivă ortodoxă, Editura Renașterea&Patmos, Cluj-Napoca, 2012.
(Cateheză publicată în Ziarul Lumina din data de 9 decembrie 2013, semnat de pr. Adrian Niță)
