La spovedanie trebuie să avem grijă să fim înțeleși. Adică să nu spunem lucrurile în așa fel încât să nu le înțeleagă preotul care ascultă spovedania. În cazul când chestiunile nu sunt destul de lămurite, preotul poate să întrebe și de amănunte, de exemplu, despre frecvența păcatului respectiv, când l-a făcut ultima dată, ce consecințe are pentru cel care se spovedește faptul de a fi făcut cutare sau cutare păcat.
Credincioșii care se spovedesc des, însă, și care duc o viață îngrijită, în general nu prea au ce spune la spovedanie. Eu mă bucur totdeauna când n-au oamenii de spus la spovedanie și nu scormonesc în gândurile lor, în simțirile lor doar așa ca să aibă omul ceva de spus. Și îmi dau seama că unii dintre cei care se spovedesc caută ceva de spus, dar nu au realmente ceva de spus. Vin totuși ca să primească iertarea păcatelor și eventual ca să primească îndrumare. Mai vin unii așa, și din dorința de a vorbi cu duhovnicul. Chiar mie mi s-a întâmplat de foarte multe ori, că au venit oameni care s-au spovedit de curând în altă parte și au ajuns și la mine. Și când i-am întrebat de ce au venit la mine la spovedit, au spus că „am vrut părinte să fiu mai aproape de dvs., să-mi spuneți și dvs. un cuvânt de învățătură, am venit, e adevărat că n-am ceva de spus, dar am ținut să mă spovedesc și la dvs”,
(Părintele Teofil Părăian, Întâmpinări, Editura Sophia, București, 2000, p. 68-69)
