De ceva vreme ne-am aplecat asupra cercetării vieții și lucrării duhovnicești a părintelui Arsenie Papacioc. Izvoarele istorice ne relevă secvențe autentice de trăire duhovnicească ale părintelui Arsenie. Altfel spus, multe dintre aceste secvențe verifică ceea ce izvoarele duhovnicești (Patericul, diferite interviuri etc.) ne arată despre acest mare slujitor al Ortodoxiei românești. Inițial am fost convinși că întreaga viziune duhovnicească pe care părintele Arsenie Papacioc și-a construit-o în experiența sa de monah i se datorează îndrumătorului său, părintele Cleopa Ilie. Izvoarele arată că Arsenie Papacioc adoptase o atitudine mistică și își trasase o traiectorie asupra viețuirii monahale încă înainte de a intra în monahism. Arhimandritul Papacioc acumulase o bogată experiență mistică încă din timpul perioadei carcerale de la Aiud (1942-1946), dar avea nevoie de un mediu pentru o manifestare de acest gen. Totodată, firea mereu activă, luptătoare îl încuraja către o trăire duhovnicească neîncetată. Tocmai de aceea fusese cooptat de starețul tismănean Gherasim Iscu în anul 1947, pentru a viețui în lavra gorjeană. Împrejurările nu i-au permis fratelui Anghel să rămână în așezământul nicomidian, dar a avut șansa să ajungă în apropierea celui care era recunoscut la vremea aceea drept duhovnicul Moldovei, părintele Cleopa Ilie. Starețul de la Sihăstria și-a dat seama că râvnitorul credincios Papacioc are o singură cale spre mântuire, cea care trece prin viețuirea monahicească, că o va face cu multă convingere, curățenie sufletească și mai ales, am putea spune, militantism. Însă diferențele de opinii între cei doi nu au întârziat să apară. Arsenie Papacioc avea să spună după 1990: „Am trăit cu părintele Cleopa prin pustii. Discutam foarte mult, și în special obiectul disputelor noastre era următoarea: dânsul înclina mai mult spre o nevoință cu postiri adânci, cu rugăciuni și lacrimi, iar eu înclinam mai mult către o trezvie. Și îmi țin punctul de vedere și acum. Pentru că nu nevoința în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima înfrântă și smerită și atenția de fiecare clipă, adică prezența continuă a lui Dumnezeu în viața noastră”. În definitiv, ambele căi duc la același rezultat, după cum chiar părintele Arsenie arăta: „Amândouă duc la această trezvie continuă, duc la iubire. Acum, fiecare merge pe calea care i se potrivește mai bine. Numai că atunci când faci nevoință există riscul de a te simți că te-ai achitat de datorii și te culci liniștit, amăgindu-te. Trezvia însă este continuă. Se spune: «Mult a iubit, mult i se iartă!» Atunci când iubești. Inima e prezentă, se trezește. Asta mă interesează pe mine ca preot la oameni”.
Desigur că viziunea diferită a părintelui Arsenie are o explicație. Cunoscuse traiul lumesc atunci când activase politic și trecuse prin prea multe greutăți, mai ales în timpul perioadei de închisoare. Arhimandritul Papacioc era un duhovnic care analiza problemele sufletești printr-o implicare constantă în trăirea duhovnicească, spre deosebire de Cleopa Ilie, care din tinerețe se angajase profund în modul de viețuire monahicească. Însă diferențele de opinie dintre cei doi nu sunt semnificative, atunci când smerenia reprezintă elementul de temelie pentru viețuirea duhovnicească. Probabil că acest lucru i-a legat cel mai mult pe cei doi. De altfel, Cleopa Ilie îi spunea lui Arsenie Papacioc într-o scrisoare din 1982: „Așa cum vă știu, aprins în credință, cu dragoste de a zidi pe alții și a-i folosi; așa cum v-am cunoscut cu mila Domnului cât am fost împreună, tot așa, cu atât mai mult acolo unde v-a dus Dumnezeu, să puneți toată activitatea duhovnicească în folosul poporului și atâtor mii de suflete însetate după cuvântul lui Dumnezeu”. Dincolo de orice diferențe de opinie, cei doi duhovnici reprezintă, indubitabil, stâlpi ai vieții duhovnicești în mănăstirile românești din perioada persecuției comuniste.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 31 iulie 2013)
