Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul evenimentului solemn „Decalogul – fundament al justiției”, organizat de Federaţia Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, vineri, 22 mai 2015, la Templul coral din Bucureşti:
I. Decalogul în tradiţia Bisericii Ortodoxe:
Spiritualitatea creştină ortodoxă a păstrat importanţa Decalogului ca îndreptar pentru viaţa omului în societate, în vederea mântuirii. Astfel, cele zece porunci ale Decalogului sunt cuprinse în cărţile de rugăciuni ale Bisericii noastre, în catehisme, în manualele de Religie sau în Îndreptarul de Spovedanie.
Cele zece porunci sunt ghidul pe care trebuie să-l folosim pentru a ne găsi calea spre Dumnezeu şi spre o vieţuire dreaptă. „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5, 3), pentru că ele ne ajută să înţelegem că adevărata viaţă este comuniune de iubire sinceră şi generoasă.
II. Comuniunea omului cu Dumnezeu şi exerciţiul libertăţii responsabile:
Definiţia teologică a omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu implică faptul că, în ceea ce are mai esenţial şi mai particular, omul nu se defineşte în raport cu vreun element al lumii în care a fost creat, ci în raport cu Dumnezeu. Trăsătura principală a chipului lui Dumnezeu în om este tocmai capacitatea sa de comuniune personală, liberă şi iubitoare, cu Dumnezeu şi cu oamenii. Comuniunea omului cu Dumnezeu a fost stabilită de Dumnezeu Însuşi, Care, din iubire faţă de oameni, i-a oferit omului posibilitatea păstrării comuniuni cu El prin respectarea sau împlinirea poruncii ascultării, ca afirmare simultană a libertăţii şi a responsabilității omului.
După căderea omului în păcat, iniţiativa refacerii comuniunii dintre om şi Dumnezeu o are tot Dumnezeu, Care „comunică direct Decalogul poporului Său Israel (Deuteronomul 5,4-22 ş.u.)”[1]. Nerespectarea Legii duce la ruperea comuniunii dintre om şi Dumnezeu. Între Lege şi comuniunea de iubire, faţă de Dumnezeu şi de aproapele, nu există o contradicţie, deoarece una fără cealaltă nu poate exista cu adevărat. Observarea Legii lui Dumnezeu fără iubire faţă de Dumnezeu devine sclavie, iar iubirea fără observarea Legii devine anarhie sau libertate fără responsabilitate. Această asociere între păzirea Legii şi iubirea faţă de Dumnezeu ne arată că scopul Legii sau al poruncilor divine este iubirea smerită şi responsabilă, că: „ţinta poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1 Timotei 1, 5).
Modul cum omul foloseşte libertatea şi împlinește poruncile lui Dumnezeu, conduce pe acesta fie la perfecţionare morală şi spirituală, fie la decădere şi dezumanizare, mai precis îl conduce fie la asemănarea cu Dumnezeu Cel bun, drept şi sfânt, fie la înstrăinarea de El. Aşadar, omul are posibilitatea de a alege liber comuniunea sa cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu întreaga creaţie, prin împlinirea poruncilor, sau de a alege înstrăinarea de Dumnezeu, de semeni şi de creaţie, cultivând o libertate egoistă fără responsabilitate.
Prin neascultarea de Dumnezeu, libertatea de-a alege a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea lui cu Dumnezeu, considerând că el se poate împlini în afara comuniunii de iubire, că „poate fi ca Dumnezeu, fără Dumnezeu” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). În aceasta constă căderea sau nereuşita sa. De altfel, noţiunea de păcat (ebraică: khét, áwon) priveşte relaţia omului cu Dumnezeu şi cu semenii: a păcătui înseamnă a fi infidel faţă de Legământ, înseamnă a trăda iubirea, a se separa de comunitate, în timp ce în limba greacă păcatul (hamartia) înseamnă „eşec” sau „a rata ţinta”.
Legătura strânsă care există între comuniunea omului cu Dumnezeu şi libertatea omului de a respecta sau nu Legea se regăseşte în întreaga istorie a mântuirii care este oarecum şi istoria eliberării omului de robia multiplă şi complexă a păcatului personal şi colectiv.
Libertatea profeţilor în raport cu mentalitatea şi comportamentul decadent sau incorect al contemporanilor lor constă în ascultarea statornică a profeților faţă de voinţa lui Dumnezeu. Libertatea drepţilor îşi găseşte izvorul şi tăria în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, porunci care promovează adevărul, dreptatea şi bunătatea în societate. Libertatea drepţilor se întăreşte şi se manifestă în alegerea pe care o fac între a săvârşi binele şi a respinge răul, adică nedreptatea, violența, minciuna, aroganţa, lăcomia şi alte încălcări ale poruncilor divine.
Mai mult, istoria poporului lui Israel arată legătura strânsă care există între credincioşia sau fidelitatea acestuia faţă de Dumnezeu, Creatorul lui, şi lupta lui cu idolatria şi cu popoarele politeiste care-l înconjurau. Ca o pedagogie divină, când legământul sau comuniunea sa cu Dumnezeu slăbeşte, Israel îşi pierde şi el libertatea. Robia urmează totdeauna infidelității faţă de Dumnezeu, slăbirii comuniunii cu El, neascultării faţă de El, în timp ce eliberarea urmează totdeauna convertirii sau pocăinţei. Eliberarea se exprimă mai ales în puterea lui Dumnezeu de-a ierta şi în biruinţa asupra formelor de oprimare şi dominare cauzate de păcatul individual sau colectiv.
Văzut din exterior sau în mod superficial, Decalogul sau Legea lui Dumnezeu pare o sumă de prescripţii formale şi de reguli stricte, aflate adesea în contrast evident cu mentalitatea omului modern secularizat. Totuşi, în esenţa ei respectarea celor zece porunci este mai mult decât o simplă formalitate. Ea este o căutare a vieţii în comuniune cu Dumnezeu şi cu semeni, care implică şi o luptă cu tot ceea ce se opune realizării acestei comuniuni. Această luptă se bazează pe credinţa în valoarea relației şi cooperării dintre divin şi uman şi pe importanţa exerciţiului libertăţii responsabile, spre realizarea comuniunii de iubire.
Ideea că împlinirea poruncilor nu este un scop în sine, ci o eliberare de egoism şi o deschidere către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este des întâlnită şi la Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei, care afirmă, în același timp, că nimeni nu poate întâlni pe Dumnezeu, ocolind (neglijând) pe aproapele său, iar dragostea curată faţă de aproapele se naște din rugăciune către Dumnezeu. „Dacă-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – dragostea noastră însăşi alungă patimile noastre” [2]. Iar Sfântul Isaac Sirul ne spune că: „Împlinirea poruncilor Domnului este lucrarea virtuţii” [3], adică şi a faptei bune faţă de aproapele nostru.
În acest sens, poruncile Decalogului sunt lumini constante pentru un mod de viaţă în care omul drept preferă pe Dumnezeu Creatorul oricărei creaturi şi în același timp vede toate creaturile în lumina comuniunii lui de iubire cu Dumnezeu Creatorul, deoarece Creatorul este distinct de creaţie, dar nu este despărţit de ea.
III. Legea morală dată de Dumnezeu lui Moise a fost respectată şi de Domnul Iisus Hristos şi de apostolii Săi:
Iisus a arătat importanţa Legii, zicând: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 17-19).
Cele două porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, rostite de Iisus Hristos: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău» Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Matei 22, 37-39; Marcu 12, 28-31; Luca 10, 27), nu desfiinţează Decalogul, ci îl rezumă, pentru că El Însuşi spune: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” (Matei 22, 40). Aşadar, cele două porunci ale iubirii rezumă esenţialul întregii Legi morale.
Porunca cea nouă dată de Iisus ucenicilor Săi: „Să vă iubiţi unii pe alţii. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!” (Ioan 13, 34) aduce o noutate privind măsura sau etalonul iubirii omului faţă de aproapele său. Până la Iisus, deşi porunca iubirii aproapelui exista în paginile Sfintei Scripturi (Cf. Leviticul 19, 18), ea nu oferea totuşi un model desăvârşit al împlinirii ei. Porunca nouă ne arată că măsura iubirii faţă de aproapele nu mai este omul însuşi, ci iubirea divino-umană a lui Iisus; adică trebuie să iubim pe aproapele nostru pentru că Dumnezeu Însuşi îl iubeşte mai întâi.
În concluzie, poruncile Decalogului sunt lumini pentru viaţa persoanelor şi a popoarelor, precum şi o bază comună pentru dialog şi cooperare între creştini şi evrei, dar şi cooperare cu alte religii, pentru apărarea demnităţii omului creat după chipul lui Dumnezeu, promovarea libertăţii şi a responsabilităţii persoanei, pentru realizarea dreptăţii şi solidarităţii sociale în viaţa unui popor şi a păcii şi întrajutorării între popoare, mai ales într-o lume marcată de multă violenţă, de criză economică şi morală, de sărăcie şi nesiguranță.
În acest sens, este mereu necesară şi o cooperare între îndrumătorii spirituali ai oamenilor şi decidenţii politici din viaţa societăţii, pentru a nu separa libertatea de responsabilitate, nici binele individual de binele comun.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1]Dictionnaire critique de théologie, Jean-Yves Lacoste, „Décalogue”, Paris, 2007, p. 368.
[2] Centuries sur la charité, III, Cf. “Sources Chrétiennes”, nr. 9, (1943), p. 136. Cf. Thomas Spidlik, La spiritualité de l’Orient chrétien, Roma, 1978, p. 50.
[3] Isaac le Syrien, Oeuvres spirituelles, Discours, 81, trad. în franc. de Jacques Touraille, Paris (DDB), 1981, p. 224-225.
