Cum a apărat Sfântul Vasile cel Mare dreapta credință

Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit. Aceasta continuă și astăzi să ne încânte prin eleganța stilului, prin înalta gândire, și mai ales prin caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă.

Secolul al IV-lea este descris ca fiind secolul de aur al Bisericii creștine, pentru că atunci au activat cele mai alese personalități ale vieții creștine, cele mai luminate minți ale epocii patristice. În secolul al IV-lea s-au evidențiat trei bărbați virtuoși, numiți și cei trei Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și Grigorie de Nazianz, care au desfășurat o activitate literară și pastorală de neîntrecut.

Cei trei Sfinți Părinți formează grupul Marilor Capadocieni. Referindu-se la aceștia trei, patrologul Andrew Louth în lucrarea The Cappadocians (p. 289) susține că includerea în același grup a Sfântului Vasile, împreună cu prietenul său, Sfântul Grigorie din Nazianz și fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, sub denumirea de Părinții Capadocieni (inițial, Marii Capadocieni), reprezintă produsul învățaților moderni, care au considerat semnificative legăturile de familie, localizarea geografică și angajamentul teologic similar pe care l-au perceput la cei trei. Deci, strâns uniți de legăturile de sânge și de prietenie, au contribuit cu toții la triumful credinței în Niceea și Constantinopol, în Orient și în special în Asia Mică. Cât privește talentul și dăruirea de sine a fiecăruia pentru binele Bisericii, se poate spune că s-au completat unul pe altul: „Sfântul Vasile era cu preeminență un om al acțiunii și al guvernării, Sfântul Grigorie de Nazianz, un orator, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, un filosof. Dintre cei trei, Sfântul Vasile era, fără îndoială, cel mai talentat” (J. Tixeront, A handbook of Patrology, p. 169). Cei trei Părinți Capadocieni reprezintă o splendidă constelație pe firmamentul Bisericii din Capadocia. S-a spus că, în această trinitate, sunt concentrate toate razele acelei strălucite epoci a creștinătății.

Calificativul de cel Mare

Teologul englez Johannes Quasten, în manualul său de Patrologie, afirmă că doar unuia singur dintre cei trei Părinți Capadocieni i s-a atribuit numele de cel Mare, și anume, Sfântului Vasile. Calificările sale remarcabile ca arhipăstor al Bisericii și organizator, ca mare exponent al doctrinei creștine și ca un al doilea Atanasie în apărarea Ortodoxiei, ca Părinte al monahismului oriental și reformator al Liturghiei, a motivat conferirea unui astfel de titlu. Sfântul Vasile era numit Cel Mare, chiar și în rândul contemporanilor săi și își binemerita titlul din numeroase motive. Era Cel Mare ca exponent al doctrinei creștine și ca autor de omilii folositoare de suflet, mai mare, încă, în viața practică, în rolul său de prelat al Bisericii și de om al faptelor. Putem spune, pe drept cuvânt, că, „dintre cei trei mari Capadocieni, Vasile era cel practic, Grigorie din Nazianz, vorbitorul și scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, gânditorul” (Otto Bardenhewer, Patrology, 1908, p. 280).

Referindu-ne la caracterul Sfântului Vasile și la darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat, putem preciza că trăsătura dominantă a caracterului Sfântului Vasile pare să fie o deplinătate armonioasă a darurilor cu care acesta a fost înzestrat. Biserica s-a bucurat de un număr restrâns de astfel de oameni, atât de desăvârșiți și atât de cumpătați. A îmbinat la un stadiu înalt geniul din Roma cu cel din Grecia. Sfântul Vasile este atât un om al doctrinei, a cărui gândire clară, obiectivă, îndrumă o întreagă generație, cât și un om de acțiune, cu un caracter ferm, care știe ce urmărește și folosește cu înțelepciune mijloacele pentru a-și îndeplini scopul.

Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit. Aceasta continuă și astăzi să ne încânte prin eleganța stilului, prin înalta gândire, și mai ales prin caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă. Încă din ziua următoare morții sale, Sfântul Vasile se bucură de cinstea de a fi numit cel Mare. Secole de-a rândul au confirmat acest omagiu, pe care puțini episcopi l-au meritat până la această treaptă.

Patrologul Ernest Simmons e de părere că ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în acea epocă de tensiuni și necazuri. Cărțile și scrisorile scrise l-au transformat într-un doctor al Bisericii Universale, dar ar fi rămas Vasile cel Mare chiar dacă n-ar fi scris nici un rând.

În Sfântul Vasile cel Mare avem de fapt icoana ierarhului ortodox. De aceea, pentru oricine este dificil ca, în câteva pagini, să arate măcar în parte complexitatea personalității marelui mitropolit, măreția slujirii lui ierarhice, sfințenia vieții, puterea cuvântului lui de predicator, spiritul său organizatoric și grija față de săraci și bolnavi.

A învățat tainele credinței în familie

Părinții Sfântului Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrățișaseră de timpuriu creștinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, și, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuția de sub împăratul roman Maximian, la anul 311.

Acești creștini bogați, cunoscuți mai ales pentru virtutea lor, fuseseră gata să primească și cununa muceniciei. Suferiseră mai mult de șapte ani, trăind prigoniți prin pădurile umbroase ale munților Pontului. Acolo nu-i ajungea mânia și ura prigonitorilor. Dimpreună cu ei au suferit câțiva prieteni și puțini dintre numeroșii lui slujitori.

Bunica sa după tată era Macrina cea bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Sfântul Vasile era unul din cei 10 frați, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios și Macrina cea tânără; vor fi șase sfinți în familia mare: Sfânta Macrina cea bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creștin, împreună cu mama lor, Emilia, și sora lor, Macrina cea Tânără.

Sfântul Grigorie Teologul († 390), care cunoștea bine familia lui Vasile, închină rânduri mișcătoare faptelor și virtuții bunicului și bunicii prietenului Vasile.

Conținutul creștin al educației pe care tânărul Vasile o primește în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoșii săi a fost pietatea (Grégoire de Nazianze, Discourse funèbres).

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție

Locul central în familie îl ocupa bunica, Macrina. Ea era o fire tare, voluntară, avea destulă învățătură de carte și mai ales era un purtător autentic al tradiției bisericești. Și aceasta se întâmpla fiindcă, născându-se între anii 250 și 255, stătuse în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul și se adăpase cu învățătura și predania lui. Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că „am păstrat în mine aceeași învățătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă și de la bunica mea, Macrina. Această credință n-am modificat-o nici mai târziu, când m-am mai maturizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinții încă de la început. Ca și sămânța, care din mică se face mare prin creștere, dar în ființa ei rămâne aceeași și soiul ei nu se schimbă, dar prin dezvoltare ea se desăvârșește, tot așa înțeleg că și învățătura mea despre Dumnezeu s-a adâncit și s-a desăvârșit pe măsură ce am crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeași”. (epist. 223, III). Să reținem că cele mai sus au fost afirmate de Sfântul Vasile cel Mare pentru a combate noutățile doctrinare ce apăruseră la Neocezareea și, deci, faptul că el socotește drept criteriu al adevăratei credințe tradiția transmisă din generație în generație. Referitor la aceasta, în tratatul Despre Sfântul Duh, menționează: „Dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția apostolilor. Ambele (forme de transmitere) au aceeași putere pentru credință. Și oricine are o inițiere cât de mică în chestiunile bisericești nu va ridica obiecții (împotriva acestei afirmații). Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile (care n-au temei) scris, ca și când n-ar avea mare însemnătate, am greși, păgubind Evanghelia în cele esențiale. De exemplu, ca să amintesc de primul și cel mai obișnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învățat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinți ne-a lăsat în scris cuvinte epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfințirii pâinii (sfintei) Euharistii și al potirului binecuvântării? Nu ne mulțumim cu acele (cuvinte), pe care le amintește Apostolul sau Evanghelia (și de aceea) înainte și după Euharistie zicem și altele, pentru că știm din învățătura nescrisă că au mare putere în săvârșirea Tainei. În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnul ungerii, și pe cel care se botează? Nu învirtutea tradiției (transmise) în mod tainic ? În care scriere avem temei pentru ungerea cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei ori pe omul (care se botează), de unde îl avem ? Și celelalte obiceiuri legate de botez, cum este lepădarea de Satan și de îngerii lui, în care scriere (își au temeiul)? Nu (provin toate acestea) din învățătura părinților noștri păstrată în taină, care bine au știut că prin tăcere se păstrează caracterul sacru al tainelor ? De altfel, cum era posibil să fie exprimat în scris sensul acelora pe care nici să le vadă nu este permis celor neinițiați?” (Despre Sfântul Duh, cap. 27, în PSB, vol. 12, p. 79)

Apărător al dreptei credinței

Pentru formarea viitorului apărător al tradiției ortodoxe, anii petrecuți în singurătatea Pontului sunt mult mai importanți decât cei petrecuți în strălucitoarele centre culturale ale vremii. În acești ani, adâncește studiul Sfintei Scripturi și din moștenirea sa literară ne putem face o imagine clară despre vastele și profundele sale cunoștințe scripturistice. Întrucât Sfântul Vasile a preferat totdeauna să facă apel la numai la aceste cunoștințe ale sale, și numai cu prilejuri speciale a recurs la bogatele sale cunoștințe din cultura profană a vremii sale, putem afirma că retragerea Sfântului Vasile în Pont, a constituit cea de a doua perioadă și poate cea mai importantă a formării sale.

Ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile a desfășurat o complexă și bogată activitate, desăvârșind planurile sale de slujire a Bisericii, astfel că dacă ar trebui să i se găsească un nume, se consideră că unul singur este care să-l exprime în întregime, așa cum este Taumaturgul, pentru Sfântul Grigorie și Hrisostom pentru Sfântul Ioan din Antiohia, ar trebui, fără îndoială, să nu reținem decât acesta: Sfântul Vasile episcopul. Deosebit de scumpe îi erau Sfântului Vasile unitatea și pacea în Biserica lui Hristos, căci „cel care caută pacea Îl caută pe Hristos, că El este pacea” (omilia la Psalmul 36, 10), iar „cine îmbrățișează pacea în cămara sufletului său, acela pregătește sălaș lui Hristos, pentru că Hristos este pace și în pace dorește să se odihnească” (Despre îndeletnicirea cu pacea). Formula fides praecedit intellectum (credința precede înțelegerii) este enunțată uneori de Sfântul Vasile cel Mare. Scrierile sale împotriva ereziilor din acel timp sunt toate devotate fundamentării învățămintelor tradiționale ale Bisericii. El numește ereziile puroiul Bisericii: „urâta erezie a maniheilor, pe care, dacă ai numi-o puroiul Bisericii, n-ai păcătui față de ceea ce i se cuvine.” (Omilii la Hexaemeron, omilia a II-a, IV, în PSB, vol. 17, p. 89).

Sfântul Vasile nu a acordat timp cercetărilor teologice doar de dragul muncii. Nu a scris nici o lucrare în care să încerce să expună totalitatea doctrinei creștine într-o manieră sistematică. Din contra, toate lucrările sale dogmatice au scopul clar de a combate erorile timpului său, în special pe cele ale arienilor și pnevmatomahilor. Cu acest scop în minte, Vasile și-a scris cele două opere, de maximă importanță: Contra lui Eunomiu și Despre Sfântul Duh. El dezvoltă o teologie adâncă atunci când vorbește despre cunoașterea lui Dumnezeu. După cum am precizat, el a polemizat, pe această temă, cu Eunomiu, eretic arian extremist. Acesta din urmă susținea că ființa lui Dumnezeu este nenașterea și că omul, știind ce este aceasta, știe implicit ce este Dumnezeu. Vorbind despre firea dumnezeiască, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „este o realitate care trece dincolo de puterea mea de înțelegere” (epistola 234). Dumnezeu se manifestă prin lucrările sau energiile Sale. „Afirmând – zice Sfântul Vasile – că noi îl cunoaștem pe Dumnezeul nostru în energiile Sale, nu făgăduim deloc că ne apropiem de El în însăși ființa Lui. Căci dacă energiile Lui coboară până la noi, ființa Sa rămâne inaccesibilă” (Ibidem). Este aici o distincție, însă nu o separare, între ουσια (ființa) divină transcendentă și inaccesibilă și ενεργια (energiile sau lucrările) revelatoare accesibile.

Într-una din scrisorile sale, Sfântul Vasile afirmă că”cel care se laudă că ar cunoaște toate să ne explice mai întâi firea furnicii și abia după aceea să discute despre natura puterii dumnezeiești, care depășește orice înțelegere. Dar dacă tu n-ai înțeles nici măcar alcătuirea unei biete furnici, cum te poți lăuda că poți cuprinde în mintea ta puterea cea neînțeleasă a lui Dumnezeu?” (epist. 16). Cunoașterea ființei dumnezeiești constă tocmai „în simțământul că ființa lui Dumnezeu n-o putem cunoaște” (epist. 234, II). Se spune că Eunomie a fost atât de mâhnit de înfrângere, încât n-a mai îndrăznit să replice cât timp Sfântul Vasile a fost în viață (cf. J. Rivière, Saint Basile, 1925, pp. 13-14).

Ce frumos precizează Sfântul Vasile într-una din epistolele sale, referitor la păstrarea și mărturisirea dreptei credințe: „Sunt conștient și până în ceasul de față că, prin darul Celui care m-a ales la o chemare mai sfântă întru cunoașterea ființei Sale, n-am adunat în inimă alt cuvânt, potrivnic învățăturii celei sănătoase”. (Epistole, epistola 204, VI, în PSB, vol. 12, p. 420). În viziunea Sfântului Părinte, nu este dureros a suferipentru credință, ci insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea: „Pentru cei ce sunt condamnați la moarte(II Cor. I, 9) nu este dureros a suferipentru credință; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea. Pentru luptători nu este atât de neplăcut faptul dea fi răniți în luptă, cât acela de a nu fi admiși să se lupte”. (Despre Sfântul Duh, cap. 29, în PSB, vol. 12, p. 89). Iar atunci când veni vorba de a mărturisi credința cu îndrăzneală, indiferent de obstacole, opreliști și amenințări, Sfântul Vasile menționează: „… tinerii (aruncați în foc) în Babilon ne-au învățat că,chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credințe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulțimea celor care disprețuiau adevărul — și trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoșat mulțimea dușmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul, să-și ia curajul a înfrunta dreapta credință cu atâta ușurință, iar noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învățătura pe care am primit-o de la părinți pe calea tradiției”. (Despre Sfântul Duh, cap. 30, în PSB, vol. 12, p. 92)

Sfântul Vasile cel Mare – Doctor al Bisericii Universale

Biserica Ortodoxă are, în mod special, respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numește și Învățați ecumenici. Biserica nu numai că îi numără între sfinții ei, ci îi numește și mari dascăli, adică îi așează între cei mai de seamă, cei mai destoinici tâlcuitori ai dumnezeieștilor învățături.Ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în acea epocă de tensiuni și necazuri. Cărțile și scrisorile scrise, clarificarea unor termeni teologici, precum și biruința sa împotriva ereziilor l-au transformat într-un Doctor al Bisericii Universale.

Această educație de calitate, combinație de sfințenie și caracter, această putere a autorității care emana de la el părea a-l ridica deasupra semenilor fără vreun efort propriu, iar sfințenia sa și discernământul intelectual i-au permis să rezolve bine orice sarcină i-a fost încredințată. Prin forța caracterului și charisma înnăscută de conducător, el a exercitat asupra contemporanilor săi o influență decisivă. Dificultățile nu l-au oprit niciodată, eșecul nu l-a dezarmat; până la sfârșit, a luptat pentru adevăr și pace. De aceea, Biserica Răsăriteană, pentru care și-a epuizat resursele, l-a plasat printre cei mai de frunte Doctori ecumenici ai săi, pentru că învăța pe ceilalți prin exemplu, ca și prin cuvânt.

El a fost socotit totdeauna ca primul dintre marii Doctori ecumenici, iar pentru faptul că a explicat dogma Sfintei Treimi a fost numit și interpretul Cerului.

Răspunsul ferm dat guvernatorului Modest

Toată grija și atenția lui Vasile era să liniștească lucrurile și să pună în evidență, față de arieni, învățătura Bisericii. Sfântul Vasile a susținut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor și a apărat învățătura niceeană, fiind un mare animator în lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. Este remarcabilă în acest sens poziția pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens cu misiunea de a-l face să îmbrățișeze arianismul, sau cel puțin să se împace cu arienii. Când guvernatorul îl amenință, arătându-i că o eventuală împotrivire la dorința suveranului îl poate duce la confiscarea averii, la exil, la munci și chiar la moarte, el dă un răspuns care îl uluiește pe interlocutorul său, dar, în același timp, îl face să înțeleagă că are în față un om demn de toată admirația:

„În zadar mă ameninți cu confiscarea averii, căci nu vei găsi la mine decât aceste haine purtate și câteva cărți. Exilul? De exil nu mă tem, căci tot pământul este al Domnului, Căruia Îi servesc. Muncile? Trupul meu este așa de slăbit, că o singură lovitură îmi va lua viața și-mi va curma chinurile. Moartea? De ea nu mă tem, căci ea mă va uni mai degrabă cu Domnul meu în fericirea cerească, pe care o doresc atât de mult” (cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, 49).

Minunea redobândirii unei biserici ortodoxe din mâinile arienilor

Referitor la atitudinea sa demnă și neînfricată contra împăratului Valens, susținător al ereziei ariene, și la felul cum au biruit ortodocșii în frunte cu Sfântul Vasile într-una din disputele cu arienii, literatura duhovnicească ne transmite această întâmplare în care este relatat cum împăratul Valens (364-378), el însuși fiind partizanul ereziei ariene, a dat sfântul locaș ortodox din cetatea Niceea comunității ereticilor arieni și a gonit poporul drept-credincios de acolo. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulțimea dreptcredincioșilor, a sosit acolo marele Vasile, apărătorul cel de obște al Bisericilor, la care toată mulțimea celor dreptcredincioși venind, cu strigare și cu tânguire, i-a spus strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei prin cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la Constantinopol și, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului stă în judecata sa. Iar înțelepciunea zice: Dreptatea împăratului la judecată se vede. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioși din Sfânta Biserică și dând-o rău-credincioșilor?” Zis-a lui împăratul: „Tot la învinuiri te întorci, Vasile? Nu ți se cuvine ție să fii așa”. Răspuns-a Vasile: „Se cuvine mie, pentru dreptate a muri”. Și înfruntându-se ei și împotrivindu-se, sta acolo de față mai marele bucătarilor împărătești, numit Demostene, acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe Sfântul. Iar Sfântul a zis: „Vedem aici și pe necărturarul Demostene”. Iar stolnicul, rușinându-se, iarăși a grăit ceva împotrivă. Sfântul i-a zis: „Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele Bisericii”. Și a tăcut Demostene rușinat.

Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se și, pe de alta, rușinându-se, a zis Sfântului Vasile: „Să mergi tu între dânșii să faci dreptate, dar așa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire poporului de-o credință cu tine”. Iar Sfântul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, apoi și pe mine la surghiun să mă trimiți și pe cei de o credință cu mine să-i izgonești și Biserica să o dai arienilor”. Și, luând Sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Și, chemând pe arieni, le-a zis lor: „Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între voi și între dreptcredincioși pentru biserica pe care ați luat-o cu sila. Iar ei au răspuns lui: Deci, judecă, dar după judecata împăratului”. Iar Sfântul le-a zis: „Să mergeți, și voi arienii și voi, dreptcredincioșilor, și să închideți biserica și, încuind-o, să o pecetluiți cu pecețile, voi cu ale voastre și aceștia cu ale lor, și să puneți de amândouă părțile păzitori. Și mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugați trei zile și trei nopți și, după aceasta, să vă apropiați de biserică. Și de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, ușile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte și vom merge cu litie, cântând, la biserică și de se vor deschide nouă, să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, nici vouă, apoi, iarăși, a voastră să fie biserica”. Și plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar dreptcredincioșii se mâhneau asupra Sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a făcut judecata. Și, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părțile, sfânta biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul, pecetluită și întărită. Și, rugându-se arienii trei zile și trei nopți și de biserică apropiindu-se, nu s-a făcut nici un semn. Și se rugau de dimineață până la al șaselea ceas, strigând: Doamne miluiește și nu s-au deschis ușile bisericii și s-au dus fără dar și rușinați.

Atunci, marele Vasile, adunând pe toți dreptcredincioșii, cu femeile și copiii, au ieșit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid, făcând acolo priveghere de toată noaptea, apoi au mers dimineața cu toții la cea soborniceasca biserică pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”. Apoi, stând înaintea ușii bisericii, a zis către popor: „Ridicați mâinile voastre și strigați cu dinadinsul: Doamne miluiește”. Și aceasta făcându-se, a poruncit Sfântul ca să se facă tăcere și, apropiindu-se de ușă, a însemnat-o cu semnul crucii de trei ori și a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creștinilor, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”. Și, glăsuind tot poporul: Amin!, îndată s-a făcut cutremur și au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăriturile, s-au dezlegat pecețile și s-a deschis ușa, ca de un vânt și furtună mare, și s-a lovit ușa de zid. Iar dumnezeiescul Vasile a început a cânta: „Ridicați porțile voastre, ridicați-vă porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei”. Și, intrând Vasile în biserică, cu toată mulțimea dreptcredincioșilor, și, săvârșind dumnezeiasca slujbă, a slobozit pe popor cu veselie. Iar mulțimea fără de număr de arieni, văzând acea minune, s-a lepădat de credința lor cea rea și la cei dreptcredincioși s-au adăugat. Și, aflând și împăratul, de o judecată dreaptă ca aceasta a Sfântului Vasile, și de minunea aceea preaslăvită, s-a mirat foarte și a defăimat urâciunea relei credințe ariene, însă, orbindu-se de răutate, nu s-a întors la credința cea dreaptă și a pierit rău după aceea. Că, biruit și rănit fiind el în război, în părțile Traciei, a fugit și s-a ascuns într-o șură de paie. Iar urmăritorii lui, înconjurând șura cu foc, au aprins-o și, acolo, împăratul arzând, și-a dat sfârșitul. Și a fost moartea aceasta a împăratului, după moartea Sfântului Vasile, dar în același an, întru care Sfântul s-a mutat către Domnul (Cf. Proloagele pe luna Ianuarie).

Slavă Tatălui împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt

Un alt aspect al activității Sfântului Vasile în slujba apărării adevăratei învățături a Bisericii îl constituie opera sa scrisă. În această perioadă, când arianismul trecea în ultima fază, a pnevmatomahilor, marele ierarh de la Cezareea Capadociei a fost acuzat că răspândește o învățătură greșită cu privire la Sfântul Duh. Mai precis, insinuarea pornea de la faptul că la 7 septembrie 374 Sfântul Vasile a ținut o Liturghie solemnă și a folosit expresia doxologică Slavă Tatălui împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt alături de cea tradițională: Slavă Tatălui, prin Fiul în Sfântul Duh. Pentru a se justifica, Sfântul Vasile scrie în anul 375 tratatul Despre Duhul Sfânt, adresat prietenului său Amfilohiu, episcop de Iconium. Acest tratat constituie una dintre cele mai importante contribuții la formularea învățăturii despre Dumnezeu Sfântul Duh și constituie, în același timp o grăitoare mărturie despre credința autorului său, care este credința de totdeauna a Bisericii. Deci, de la Sfântul Vasile avem noi astăzi cântarea doxologică: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Înfățișând aici o parte din meritele și succesul acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii, ca purtător de stindard pentru adevărata credință, suntem convinși că oricâte am spune despre lupta lui pentru adevărata credință, nimic parcă nu întregește portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriașă, desfășurată pe parcursul unei vieți relativ scurte, pentru că, Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, însă rămâne de-a pururi în memoria vie a Bisericii noastre. (Articol postat pe site-ul doxologia.ro, semnat de pr. Liviu Petcu)

Comentarii Facebook


Știri recente