Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de Te Deum săvârșită în Catedrala Patriarhală, cu prilejul Zilei Naționale a României, 1 Decembrie 2013.
Anul acesta, 2013, poporul român aniversează împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Este un prilej binecuvântat de-a exprima mulțumirea noastră lui Dumnezeu pentru marele dar al libertății și unității naționale, precum și omagiul nostru de recunoștință față de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conștiinței de neam, a comuniunii de cuget, de credință, de limbă și simțire românească, iar în mod deosebit omagiu adus memoriei făuritorilor Marii Uniri.
La promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă și aceeași credință creștină. Mitropoliile Țării Românești și Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărților bisericești, ajutorarea frățească în timp de prigoană, corespondența între ierarhi, contacte personale între preoți, călugări și credincioși pelerini fiind adesea practicate de o parte și de alta a munților Carpați.
Încă de la începutul secolului al XV-lea, mitropoliții Țării Românești aveau și calitatea de „exarhi ai plaiurilor” pentru teritoriile intracarpatice, aflate pe atunci sub stăpânire străină. În aceasta calitate, ei hirotoneau – la Argeș, Târgoviște sau București – pe mitropoliții Transilvaniei. Episcopii de Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, mulți dintre cârmuitorii ei fiind moldoveni, hirotoniți la Suceava ori la Iași. Tot în Moldova au fost hirotoniți unii dintre episcopii Maramureșului. La rândul lor, câțiva transilvăneni au ajuns ierarhi în Moldova și Muntenia, ca episcopii Pahomie de la Roman și Mihail de la Buzău, mitropolitul Iacob Stamati de la Iași, toți în secolul al XVIII-lea, episcopii Filotei și Dionisie Romano de la Buzău, în secolul al XIX-lea.
Conștiința unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea și tipărirea cărților bisericești în limba română pentru „întreaga seminție românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat și mai mult conștiința unității de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărți de slujbă și de învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, care au circulat în toate provinciile românești, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea bisericească și națională a tuturor românilor.
Diaconul Coresi, plecat la jumătatea secolului al XVI-lea de la Târgoviște la Brașov, a desfășurat o bogată activitate tipografică de peste două decenii tipărind cele dintâi cărți bisericești. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în întregime în românește (1570). Apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învățătură”, care s-a răspândit în sute de exemplare în Transilvania, întărește și mai mult conștiința unității de neam a românilor despărțiți fără voia lor în provincii separate politic. În prefața acestei cărți, Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminția românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Și, într-adevăr, istoria confirmă circulația Cazaniei mitropolitului Varlaam în Transilvania și în toate ținuturile locuite de români, ajutându-i să își păstreze în același timp credința, identitatea și unitatea etnică. Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648, în predoslovia căruia mitropolitul Simion Ștefan al Transilvaniei exprima ideea unității naționale și necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înțeleagă toți românii. De asemenea, mitropolitul Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradus în românește ca „să-nțeleagă toți”, declarând că săvârșirea sfintelor slujbe în limba înțeleasă de popor este în duhul tradiției Sfintelor Scripturi și al Bisericii Ortodoxe. Liturghia săvârșită pe întreg teritoriul românesc în limba română a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală națională, de dezvoltare a conștiinței naționale și a culturii românești. Pe de altă parte, Școala Ardeleană și Biserica Greco-Catolică au contribuit și ele la cultivarea conștiinței unității de neam și limbă, ca bază a realizării unității statale de mai târziu.
Așadar, unirea tuturor provinciilor românești într-un stat român național a fost încoronarea multor eforturi de afirmare treptată a conștiinței naționale și a dorinței de unitate națională.
În acest sens, unirea cea Mare de la Alba Iulia din 1918 a fost precedată și pregătită treptat de evenimente majore, și anume, de Revoluția din anul 1848, de Unirea Principatelor Române din anul 1859, de victoria românilor asupra otomanilor în Războiul pentru Independență din 1877, de ridicarea României la rang de Regat în 1881, de recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 și de victoriile armatei române în Primul război mondial, între anii 1916-1918, de proclamarea Unirii Basarabiei cu România, la Chișinău, în 27 martie 1918 și de proclamarea Unirii Bucovinei cu România, la Cernăuți, în 28 noiembrie 1918.
În toate aceste etape de înaintare către realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Biserica Ortodoxă Română a mers împreună cu poporul, a fost în fruntea lui cu rugăciunea și cu acțiunea, de luminare și de încurajare, mai ales săvârșind Sfânta Liturghie și slujba de Te-Deum, folosind predica și cuvântul tipărit, pentru a cultiva conștiința națională și idealul luptei pentru libertate și unitate națională.
Ierarhi, cărturari, preoți, diaconi patrioți, profesori de teologie, studenți în teologie, călugări, călugărițe care au îngrijit soldații răniți pe front, parohii și mănăstiri care au organizat colecte de bani și alimente, toți aceștia au încurajat moral și material pe luptătorii români pentru libertate și unitate națională, mai ales în timpul Războiului de Independență din 1877 și în timpul Primului Război Mondial, între anii 1916-1918. Un rol deosebit în acest sens au avut preoții numiți „confesori militari”.
În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia se aflau și mulți slujitori ai Bisericii: ierarhi, profesori de teologie, consilieri eparhiali, preoți parohi și chiar studenți în teologie.
Lucrările Adunării au fost prezidate de marele patriot Gheorghe Pop de Băsești, împreună cu episcopul ortodox de Arad, Ioan I Papp, care era și locțiitor de mitropolit al Transilvaniei, și de episcopul greco-catolic de Oradea, Demeter Radu. În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, și episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși să formeze, împreună cu Vasile Goldiș și Alexandru Vaida Voievod, delegația de patru persoane care va prezenta Regelui Ferdinand Actul Unirii, la București, în data de 14 decembrie 1918.
Proclamarea Unirii de la Alba Iulia s-a făcut la 1 Decembrie 1918, într-o zi de duminică. Ea a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii și de Te-Deum, în toate bisericile românești din Alba Iulia, întrucât aceasta era înțeleasă și trăită ca o lucrare sfântă și solemnă, ca o Sfântă Liturghie a comuniunii românești, a unității și libertății naționale, ca act de recunoștință sau mulțumire adusă lui Dumnezeu și ca act de prețuire și cinstire a eroilor care au luptat pentru dobândirea libertății naționale și afirmarea unității și demnității naționale.
În fața unei mulțimi de 100 000 de români, adunați atunci la Alba Iulia, eruditul intelectual arădean Vasile Goldiș, secretar consistorial al Episcopiei Aradului, considerat vizionar și ideolog al Marii Uniri, a citit Rezoluția Unirii, prin care a fost proclamată solemn unirea Transilvaniei cu România.
Pentru toate binefacerile Marii Unirii în viața și istoria poporul român, aducem astăzi mulțumire lui Dumnezeu și pomenim cu recunoștință pe toți eroii români care au luptat pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român.
Iar întrucât, din nefericire, unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeași, trebuie să cultivăm mai mult comuniunea cu frații noștri români din apropierea granițelor României, dar și cu românii de pretutindeni. Astfel, Ziua Națională a României va fi mai intens și mai solemn trăită ca Ziua Unității și Demnității Naționale a Românilor.
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca să păstrăm și să cultivăm darul unității naționale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe și multe eforturi spirituale și materiale, spre slava Preasfintei Treimi, binele țării noastre și bucuria românilor de pretutindeni.
† DANIEL
Patriarhul României
