Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglindelor
Și tremură brazii,
Mișcând rămurelele;
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele
Se bucurâ copiii,
Copiii și fetele;
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele;
De dragul Mariei
Și-al Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.
Așa scria genialul Eminescu în ultima parte a scurtei sale vieți, iar mai târziu, în secolul XX, muzica acestor inspirate versuri a fost scrisă de Gheorghe Dumitrescu, unul dintre cei mai prolifici compozitori români – fost elev al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea între anii 1926 și 1934 -, a cărui creație muzicală izvorăște din complexul de surse primare autohtone, fapt ce-i asigură nu numai originalitatea stilistică, ci și personalitatea sa inconfundabilă.
Cât privește originea acestor minicreații folclorice, cântate cu nesaț de toate păturile sociale încă din primele veacuri ale tinerei Biserici creștine, se știe că au în primul rând o origine scripturistică, întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a avut atitudine aprobatoare cu privire la utilizarea muzicii în cultul divin la care a participat, fără rezerve, cu ucenicii Săi, după cum ne spune Sfânta Scriptură: „Și după ce au cântat imnuri au ieșit la Muntele Măslinilor”.
Nu putem trece cu vederea însă faptul că izvoare serioase asupra originii colindelor găsim și la părinții și scriitorii bisericești ca: Tertulian, Fericitul Augustin, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Asterie al Amasiei și alții.
„Dintre toate genurile de creație literară și muzicală însă – scrie Constantin A. Ionescu – nici unul nu oferă mai multe posibilități de documentare și cunoaștere profundă a structurii psihice populare ca genul ales, colinda.”
Puternica legătură ce există între colinde și muzica populară și cea religioasă a fost demonstrată muzicologic și compozițional de către muzicieni și folcloriști de prestigiu, români și străini ca: pr. I. D. Petrescu, George Breazul, Sabin Drăgoi, Gheorghe Ciobanu, G. Dem. Teodorescu, Nicolae Ursu, Ovidiu Bârlea, pr. Simeon Florea Marian, Béla Bartók, Amédée Gastoué, Vincent dâIndy.
„În această țară se obișnuiește în seara spre Nașterea lui Hristos să se umble prin politie toată noaptea…”
Simbioza ce a existat de-a lungul veacurilor între muzica populară și cea religioasă, menționată mai sus, i-a determinat pe cercetători să emită diverse teorii privind întâietatea uneia față de cealaltă.
Astfel, bine – cunoscutul cercetător Gheorghe Ciobanu, după îndelungate studii întreprinse asupra structurii melodico-ritmice a melosului popular românesc și bulgăresc, concretizate în diverse reviste și cărți de specialitate, concluzionează următoarele: „Faptul că ritmul colindelor se aseamănă mai mult cu ritmul gregorian (al Bisericii Catolice – n.n.) poate fi explicat sau ca o mai fidelă conservare a ritmului antic, sau că acest ritm – ceea ce pare mai verosimil – a fost specific lumii romane și că, după părăsirea pământului dacic de către Aurelian, cei care au rămas pe loc au continuat să practice credințele și obiceiurile legate de Saturnaliile și Calendele romane”.
Avem de asemenea bogate informații cu privire la practicile religioase ale românilor comunicate de însoțitorul patriarhului Macarie, arhidiaconul Paul de Alep, care în însemnările sale făcute în trecerea prin Țările Române notează următoarele: „Este de observat că în această țară se obișnuiește în seara spre Nașterea lui Hristos ca toți preoții din diferite târguri însoțiți de sărmani, de citeți și de coriști să se adune în grupuri purtând icoane și să umble prin politie (cetate) toată noaptea, vizitând casele locuitorilor și dându-le bucurie în ziua de sărbătoare”.
Colindele împletesc vechimea folclorului precreștin cu imnografia bizantină
Menționăm în continuare intensa preocupare a compozitorului maghiar Béla Bartók privind forma antifonică în care flăcăii și copiii execută colinde la ferestrele creștinilor despărțiți în grupuri separate. Bartók a publicat o bună parte din colindele religioase ale românilor din Maramureș.
Nu poate fi uitată preocuparea marelui domnitor moldovean Dimitrie Cantemir, savant de renume mondial care în impunătoarea sa lucrare Descriptio Moldaviae se ocupă și de practicile religioase ale conaționalilor săi, făcând expuneri minunate asupra Drăgaicei, jocurilor călușarilor, bocetelor sau asupra Turcăi și colindei noastre strămoșești.
De asemenea, e remarcabil că folcloriștii moderni Gheorghe Ciobanu, Tiberiu Alexandru, Emilia Comișel, Iordan Datcu, Gheorghe Oprea și alții susțin fără rezerve înrudirea perfectă ce există între colindele religioase și melosul folcloric românesc, întrucât „colindul este strâns legat de obiceiul precreștin”.
În același timp, marele folclorist și om de aleasă cultură generală Nicolae Cartojan crede că imnografia bizantină stă la baza colindelor religioase ale românilor și ale populațiilor din sud-estul european.
Cităm în acest sens imnografi ca: Cuviosul Roman Melodul (sec. V-VI); Sfântul Andrei Criteanul (sec. VII), Sfântul Ioan Damaschin; Sfântul Cosma de Maiuma (sec. VII-VIII); Teofan Graptul (†850); Sfântul Teodor Studitul (759-826) și chiar unii împărați bizantini ca: Constantin Porfirogenetul și Leon Înțeleptul.
Iar în Apus avem pe Sfântul Ambrozie al Milanului, Cecilius Sedulius, Bernard de Clairvaux; Jacopone da Todi și alții.
Nu putem trece cu vederea de asemenea preocuparea geniului poeziei românești Mihai Eminescu privind culegerea sa alcătuită din balade, obiceiuri tradiționale, proverbe și cimilituri, colinde religioase, condace, irmoase etc. „Cu acestea – scrie Alexandru Dobre -, Eminescu își înscrie cu autoritate numele său în istoria folcloristicii românești.”
Cât privește originea istorică a colindelor, în afară de cea scripturistică menționată mai sus, folcloriștii în unanimitate consideră că aceste creații constituie un tezaur de neprețuit pentru conștiința noastră de creștini și români și că la baza lor se găsește „o muzică antică creștină”.
Iar cei doi mari folcloriști și savanți de renume european Bogdan Petriceicu Hasdeu, în cartea sa „Cuvente den bătrâni”, București, 1879, și M. Gaster, în lucrarea sa „Literatura populară”, București, 1883, consideră că sursa unor colinde religioase se află în Sfânta Scriptură, în Apocrife și în cartea populară „Varlaam și Ioasaf”.
Nu mai puțin putem spune despre cântecele vechi religioase și de mahala menționate de Anton Pann în lucrarea sa „Spitalul amorului” (București, 1847) pe care le găsim prelucrate în lucrările poeților și scriitorilor secolului al XIX-lea ca: Grigore Alexandrescu, Costache Caragiale, Cezar Bolliac, Nicolae Filimon și alții.
Același lucru se poate spune și despre mulți psalmi ai mitropolitului Dosoftei – canonizat de Biserica noastră -, care au devenit colinde și cântece de stea ale căror versuri au inspirat mulți compozitori români, pe care le cântă și azi unele coruri și grupuri folclorice.
Colindătorii duc cu ei în casele oamenilor fiorii credinței
În ceea ce privește însă structura melodico-ritmică a acestor minicreații, se știe că melodiile colindelor românești au o structură ritmică foarte apropiată de cea a dansului popular în stil arhaic modal, motive melodice ritmice foarte scurte și o versificație exclusiv primară.
Unii cercetători mai susțin că înrudirea dintre cântul gregorian (cântul liturgic al Bisericii Catolice) și cântul bizantin cu privire la mod, ambitus, formule melodice, precum și cadențe dovedește folosirea de către ambele creații a elementelor de esență populară, fapt ce ne face să credem că „elementele modale, melodice și ritmice au fost comune întregii lumi antice, pe lângă altele specifice fiecărui neam”.
Se poate spune de asemenea că valoarea educativă a colindelor și cântecelor de stea, atât prin conținutul lor literar, cât și prin linia melodică, extrem de accesibilă și celor mai modeste grupuri de colindători, constituie un bogat material educativ, de mare însemnătate istorică și artistică. (Documentar semnat de Pr. prof. dr. Marin Velea și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 8 decembrie 2013)
