†) Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeş; Sf. Ier. Ambrozie, episcopul Mediolanului (Dezlegare la pește)

Sfânta Mc. Filofteia de la Curtea de Argeş

S-a născut, potrivit tradiţiei, în oraşul Târnovo (din Bulgaria), din părinţi creştini, simpli, fără carte. Aceasta, încă din copilărie, a primit în inima şi în sufletul ei sămânţa faptelor bune şi a milosteniei.

Rămânând orfană, după mutarea la Domnul a mamei sale, însă având întipărite în inimă toate învăţăturile primite de la ea şi fiind înţelepţită de Duhul Sfânt, a început a lucra cu osârdie faptele cele bune: mergea la biserică, asculta Sfintele Scripturi cu luare aminte, postea, păzindu-şi neîntinată fecioria trupească şi sufletească, miluia pe cei săraci, sătura pe cei flămânzi, adăpa pe cei însetaţi şi îmbrăca pe cei goi.

Însă, după ce a murit mama ei, tatăl ei şi-a luat altă femeie, care, văzându-i milostivirea şi faptele cele bune, şi îndemnată fiind de diavolul, îi făcea neîncetat necazuri, bătând-o, pârând-o tatălui ei şi pornindu-l cu mânie asupra ei. Adesea, se întâmpla că, văzând fericita pe cei săraci şi flămânzi şi biruită fiind de milostivire, îşi dădea hainele şi împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le dădea ca să le ducă la ţarină, tatălui ei. Pentru aceste fapte bune, de multe ori, tatăl ei o bătea fără milă.

În cele din urmă, avea să pătimească şi moarte din mâinile lui, deoarece, mergând după obicei să-i ducă bucate în ţarină, îi ieşeau înainte săracii şi flămânzii, care, cunoscându-i milostivirea şi blândeţea sufletului, îi cereau milostenie, iar fericita, neavând altceva ce să le dea, le împărţea din bucatele ce se cuveneau tatălui ei.

Şi făcând astfel multe zile, şi rămânând tatăl ei flămând, acesta o certa pe femeia lui, care îl încredinţa că întotdeauna îi trimite bucate de ajuns, încă şi de prisos. Într-una din zile însă, diavolul i-a strecurat în minte tatălui fericitei gândul de a o pândi, spre a vedea ce face cu bucatele. Deci, mergând la vremea la care ştia că vine Filofteia, s-a aşezat la loc potrivit şi, pândind-o, a văzut ce făcea cu bucatele.

De aceea, fiind biruit de mânie şi uitând de dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca întotdeauna, ca să o apuce de cosiţe şi să o bată până ce îşi va astâmpăra mânia cea peste fire; dar fericita, cuprinsă de spaimă, a început a fugi, însă el, azvârlind după ea cu barda ce o avea la brâu şi lovind-o, a rănit-o la un picior; şi îndată Sfânta şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Atunci, sfântul şi feciorescul ei trup, rămânând pe pământ şi sângerând, a strălucit de slavă cerească, încât s-a luminat şi locul dimprejur. Iar ticălosul ei tată, văzând cele întâmplate, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur, mai întâi pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii dumnezeieşti care se revărsase în jurul sfintelor moaşte; că vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea să se atingă şi nici să se apropie de el.

Deci, a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi mai-marilor cetăţii toate cele întâmplate şi cum stă pe pământ trupul fericitei, fiind cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească.

Auzind aceasta, arhiepiscopul a alergat împreună cu mai-marii cetăţii şi cu popor mult, cu făclii aprinse şi cu tămâie, şi, văzând neprihănitul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină, s-au minunat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeu, Care şi în vremurile cele mai de pe urmă preamăreşte pe robii Săi care împlinesc poruncile Lui. Apoi, vrând să ridice sfântul ei trup şi să-l ducă în cetate, n-au putut nicidecum, fiindcă Dumnezeu, vrând să proslăvească pe roaba Sa, a îngreunat ca o piatră de moară trupul ei.

Şi cunoscând că Sfânta voieşte să fie dusă în altă parte, au început să o întrebe ca şi cum ar fi fost vie, pomenind toate cetăţile, mânăstirile, bisericile cele până la Dunăre şi de cealaltă parte a Dunării, dar n-a voit nicăieri; însă cum a pomenit de Biserica Domnească din Curtea de Argeş, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea ei cea firească şi, înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a Sfintei a merge, au înştiinţat îndată, prin scrisori, pe domnitorul Ţării Româneşti de toate cele despre Sfânta.

La aflarea unei asemenea veşti, domnitorul a alergat îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâie, la Dunăre, fiind binecredincios şi râvnitor a-şi împodobi ţara cu odoare de mult preţ ca acestea, şi a adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească.

După ridicarea, în anul 1517, a Mănăstirii Curtea de Argeş, de către Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), cinstitele moaşte ale Sfintei Filofteia au fost aşezate în mănăstire. Şi, deşi au fost atâtea schimbări de vremuri, de robii şi de tulburări, ele au rămas până astăzi acolo, dând tămăduiri la tot felul de boli şi ajutând celor ce aleargă cu credinţă la Sfânta Filofteia.

Tropar – Glasul 8

Întru răbdarea ta ţi-ai agonisit plata ta, Fericită Filofteia, întru ispite neîncetat răbdând, bătăi suferind, în necazuri binevoind, pe săraci miluindu-i şi pe flămânzi săturându-i; roagă-te lui Hristos Dumnezeu, bună fecioară, să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului

S-a născut pe la anul 339, la Treveri (astăzi Trier, oraş în Germania), unde tatăl său, Uranius Ambrosius, avea înalta dregătorie de prefect, iar Mama sa provenea din nobila şi bogata familie Aurelia, dar era împodobită şi cu virtuţile vieţii creştine.

Pe aceştia, Dumnezeu i-a binecuvântat cu trei copii: Satir, Marcelina şi Ambrozie. Ambrozie creştea şi îi uimea pe | toţi cu înţelepciunea sa. Odată, fiind el prunc înfăşat şi dormind cu gura deschisă, deodată, zburând un roi de albine, a venit asupra lui şi se vedeau albinele intrând şi ieşind din gura pruncului, unde puneau miere pe limba lui. După puţin timp albinele, ridicându-se, au zburat.

Iar tatăl lui, înspăimântându-se, a zis: „De va trăi pruncul acesta, va fi mare în popor”. După moartea tatălui lor, mama, împreună cu cei trei copii ai săi, s-a mutat la Roma, pentru a-i da să studieze la înaltele şcoli romane.

Marcelina a intrat în monahism, iar Satir a ajuns înalt funcţionar de stat. Ambrozie a făcut studii de retorică şi de drept şi s-a deprins cu oratoria, apărând pe cei nedreptăţiţi la judecăţi, ajutând celor năpăstuiţi şi mustrând pe cei ce făceau nedreptăţi. El făcea judecăţi drepte pe vremea lui Prov, cel dintâi conducător al Cetăţii, care l-a făcut sfetnic pentru buna lui pricepere.

Ambrozie a fost trimis ca avocat la Sirmium şi Mediolanum, iar în anul 370, împăratul Valentinian I (364-375) l-a numit guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria, cu reşedinţa la Mediolan (Milano de astăzi).

În acea vreme, a murit episcopul Auxenţiu arianul, din cetatea Mediolan, care ocupa scaunul după dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce răposase în surghiun. Moartea lui Auxentiu a creat mare tulburare între creştinii dreptcredincioşi şi cei arieni, fiecare din ei voind să ridice în scaun un episcop de credinţa sa.

De acest lucru înştiinţându-se împăratul, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca degrabă să potolească tulburarea poporului. Deci, ajungând Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit şi cu vorba sa cea dulce-grăitoare, îi sfătuia şi-i îndemna către unire şi pace.

Atunci un prunc, care încă nu putea vorbi bine, deodată, a strigat din popor: „Ambrozie să ne fie episcop!”. Auzind aceasta, tot poporul care era în biserică a repetat cuvântul pruncului şi a început a striga cu mare glas: „Ambrozie să ne fie episcop!”.

Astfel, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale şi amândouă părţile cele potrivnice, adică şi a celor dreptcredincioşi şi a celor arieni, împăcându-se şi unindu-se, voiau pe Ambrozie a-l avea episcop, deşi nu era încă luminat cu sfântul botez, ci numai catehumen.

Deşi a căutat să fugă de arhierie, în cele din urmă, cunoscând Ambrozie bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a supus dorinţei poporului. Însă n-a voit să fie botezat de un episcop arian, ci de un episcop ortodox, cu dinadinsul păzindu-se de credinţa cea rea. Astfel, Ambrozie s-a botezat la 30 noiembrie 374, iar la 7 decembrie, în acelaşi an, a fost hirotonit episcop, fiind de faţă însuşi împăratul.

Fiind mare Părinte şi învăţător al Bisericii lui Hristos, a propovăduit mult şi a scris cărţi împotriva ereziei lui Arie şi a întors prin cuvântul său pe mulţi la dreapta credinţă, luminând poporul şi dând pace Bisericii sale. Sfântul Ambrozie l-a oprit chiar şi pe împăratul Teodosie cel Mare (379-395), ca să intre în biserică, după măcelul pe care acesta îl poruncise în Tesalonic, dându-i canon de pocăinţă în faţa tuturor credincioşilor.

Sfântul a făcut şi multe minuni. A descoperit, în chip minunat, moaştele Sfinţilor Mucenici: Protasie, Ghervasie, Vitalie, Agricola, Nazarie şi Chelsie. O dată, un eretic, intrând în biserică, a văzut cum un înger îi şoptea la ureche Sfântului Ambrozie ce să vorbească mulţimii, iar un ucigaş, vrând să-l omoare cu sabia, i s-a uscat mâna, dar Sfântul, fiind fără de răutate, i-a vindecat-o. Altă dată Sfântul Ambrozie a înviat un tânăr pe care, mai înainte, îl tămăduise de un duh necurat.

Sfântul Ambrozie a luminat, a păstorit, a vindecat, a îndrumat sufletele, a apărat dreptatea celor nedreptăţiţi, a propovăduit Evanghelia la un întreg popor păgân, cel al marcomanilor, a primit la credinţă, ca ucenic al său, pe marele predicator al lui Hristos, Fericitul Augustin; toate acestea lucrându-le ca un desăvârşit arhiereu al Domnului.

Ajungând la bătrâneţe, Sfântul Ambrozie a cunoscut mai înainte ziua sfârşitului său, zicându-le celor apropiaţi lui: „Numai până la Paşti voi fi cu voi!” Aşa a fost, pentru că şi-a dat duhul pe când se lumina de ziua Sfintelor Paşti, la data de 4 aprilie 397, iar trupul său a fost înmormântat în biserica din Mediolan, care îi poarta numele până astăzi. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 7 decembrie, ziua hirotoniei sale întru arhiereu.

Sfântul Ambrozie este ocrotitorul crescătorilor de albine, iar, pentru înalta sa învăţătură, este considerat şi ocrotitor al elevilor şi al studenţilor.

Fragmente din moaştele Sfântului Ambrozie se găsesc, începând cu data de 6 decembrie 2004, în biserica Parohiei Apărătorii Patriei II din Bucureşti.

Tropar

Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Ambrozie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Comentarii Facebook


Știri recente