Bucuria credinței și a prieteniei în tabăra de copii de la Mănăstirea Tismana

Zâmbete, jocuri, rugăciune, dans, bucurie, cântece. Acestea, ca și multe altele, au umplut căușul palmelor montane care adăpostește Mănăstirea Tismana, timp de 10 zile (10-19 august), în care s-a desfășurat tabăra de tradiție și spiritualitate pentru copii. Organizată de Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Iosif, tabăra a adus la un loc, ca și anii trecuți, 55 de copii din familii de români stabilite în țări precum Franța, Marea Britanie, Belgia, Italia, Spania, dar și din România.

Apărută din grija Înaltpreasfințitului Mitropolit Iosif pentru generația de români născuți sau crescuți în afara hotarelor României, ideea a prins viață și a fost transpusă în realitate pentru a oferi copiilor șansa de a cunoaște mai bine credința părinților, tradițiile poporului din care fac parte, precum și limba maternă. Toate se întâmplă în cele două săptămâni pe care copiii le petrec în țară, la taberele de pe lângă mănăstirile bogate în istorie, tradiție și viață duhovnicească.

Mănăstirea Tismana este una din acele vetre monahale care își deschid larg, an de an, brațele părintești spre a-i îmbrățișa pe copiii dornici de aventuri prin munții și văile sufletelor lor. Ca să cunosc îndeaproape activitățile taberei din acest an, m-am alăturat, timp de câteva zile, drumeției spirituale din zona Gorjului.

Contactul cu o spiritualitate întrupată

Ajunsă în tabără, am fost întâmpinată de zâmbetul larg al părintelui Iulian Nistea, preot la biserica ortodoxă română din Paris și coordonator al taberelor de la Tismana din ultimii trei ani. Râsetele copiilor se furișau, din când în când, printre verdeața pădurii din preajmă. Părintele a început să-mi povestească despre provocările păstrării credinței ortodoxe în străinătate cu care se confruntă românii stabiliți acolo și care îi afectează implicit și pe copiii lor. Bunăoară, am aflat că în Franța toți copiii știu ce-i ramadanul, fiindcă și meniul la cantinele școlare se schimbă în perioada acestuia, pe când cuvântul „post” rămâne un termen necunoscut de mulți. „Copiii creștini din Occident trăiesc foarte izolați. Cu atât mai mult ortodocșii, care sunt o picătură într-un ocean. De aceea lor le face mult bine să fie împreună cu alți copii care și ei sunt creștini ortodocși, merg la biserică, se roagă, postesc. Apoi e vorba de contactul cu o spiritualitate întrupată, un creștinism care s-a întrupat în modul de viață al oamenilor: cum mănâncă, cum se îmbracă, cum vorbesc și altele, ceea ce doar aici găsești.”

Din discuția cu părintele aflu și că locurile din tabără au fost ocupate într-o săptămână, jumătate din copiii veniți având vârsta de 6-7 ani, fapt care nu s-a mai întâmplat anii trecuți. „Ne bucurăm că interesul este în creștere și că taberele devin mai cunoscute de familiile românilor din Occident. Încetul cu încetul se răspândește vestea bună despre ele, iar părinții au încredere să-și lase copiii, chiar și așa mici, de 6 ani, în tabără.”

De aici o iau spre foișor, unde se desfășoară atelierele pentru cei mici, și anume atelierul de lucru manual și cel de iconografie. Atente la lucrul pe care-l fac, fetele adună cu migală mărgele de toate culorile, pe care le cos în brățări. La cealaltă masă se lucrează cu plastilină, din care prind viață fluturi, buburuze, frunzulițe și alte forme dragi copiilor. Dincolo, la a treia masă, domnește liniștea: copiii, atât băieți, cât și fete, pictează icoane pe lemn. Ajutați de maica Cornelia, ei îmblânzesc cu răbdare liniile pe care mâinile zglobii le întind cu pensula pe lemn. Iuliana, una din animatoarele taberei, mă sfătuiește să merg și la atelierul de comunicare, unde se află copiii mai mari, cu vârsta între 10 și 13 ani.

„Îmi doresc să aflu taina din mine”

Urc scările ca să ajung în sala unde se desfășoară atelierul și până să ajung acolo întâlnesc o puzderie de ochi ce sclipesc a curiozitate, care mai apoi se întorc spre foile albe pe care joacă forme și culori diverse: e atelierul de desen. Pe perete sunt lipite zeci de desene ale copiilor, care au pictat sfinții pe care-i îndrăgesc. Încă puțin și intru în sala atelierului de comunicare, unde prind firul unei discuții liniștite între copii și moderatorii atelierului – Paul și Benedict. Se citește un fragment din cartea părintelui Tadei de la Vitovnița „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”. Pe un perete stă lipit „copacul dorințelor”, unde copiii și-au exprimat așteptările de la acest atelier. „Îmi doresc să aflu taina din mine”, scrie pe una din frunzele copacului. Pe ceilalți pereți sunt afișate desenele cu părinții. „Tata, luna mea, care mă veghează totdeauna”, „mama mereu mă face să cred că soarele este o floare care răsare și apune”, citesc pe acestea.

Spre final, fiecare copil își spune impresiile despre felul în care s-a desfășurat atelierul în acea zi. Aflu că înainte de a ajunge eu, copiii au discutat despre relația cu tații lor și mulți dintre ei au plâns, mărturisind că și-ar dori ca fiecare tată să acorde mai multă atenție copilului său, astfel încât impresiile sunt mai puțin presărate de bucurie. „Eu astăzi m-am simțit foarte bucuros când i-am văzut pe ceilalți plângând”, a spus Mihai. Râsetele nu întârzie să apară, așa că Mihai continuă: „Oamenii din ziua de azi sunt ca morții, sunt foarte reci, nu au aproape deloc sentimente. Sunt bucuros să știu că de cealaltă parte a lumii sunt oameni cu sentimente.” Mihai are 12 ani, dar ultimii 7 ani i-a petrecut în Belgia, alături de părinți, vizitând România doar în vacanțe. Mai târziu, tot el îmi explică: „La noi (în Belgia), copiii, în general, sunt reci, sunt secați de emoții. Dacă le arăți un film care e extrem de emoționant, ei n-o să verse o lacrimă, ci o să se joace pe telefoane. De aceea pe mine m-a surprins că aici copiii au păstrat emoțiile”.

După încheierea atelierului din acea zi, Paul îmi explică mai multe. „Titlul atelierului l-am gândit să fie «Călătorie spre inima ta» și am ales să fie conceput pe trei direcții: relația cu mine însumi, relația cu ceilalți și relația cu Dumnezeu. Foarte important a fost lucrul pe relația cu mama și tata referitor la relația cu ceilalți, fiindcă majoritatea copiilor suferă, în timp ce părinții de foarte multe ori nu-și dau seama de faptul că copiii lor au nevoie de atenție și atunci în sufletele lor se creează niște răni. Dacă nu sunt oameni care să-i asculte la timp, să le vorbească despre asta, mai târziu acele răni se pot infecta și te trezești la 20, 25 sau 30 de ani cu un om care face lucruri pe care oamenii le cataloghează ca fiind rele, dar de fapt în spatele acelei răutăți se ascund niște răni care se trag din trăiri de la vârsta fragedă.”

Format în cadrul Centrului de consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Iași, al cărei oblăduitor este maica Siluana Vlad, Paul are deja doi ani de experiență în moderarea atelierelor de comunicare în școlile din Iași. „Cred că temele din atelier sunt doar un pretext pentru a învăța împreună să fim cu Dumnezeu. «Călătorie spre inima mea» – mai întâi mă cunosc pe mine însumi, vorbesc despre durerile mele, despre tristețile mele, apoi văd cât de importantă este relația cu părinții mei, și apoi ajung la lucrul cel mai important – relația cu Dumnezeu. Am observat la acești copii o foarte mare sete de a se exprima, poate nu la toți în aceeași măsură, dar la unii dintre ei o sete foarte adâncă, o căutare foarte matură a unor răspunsuri. E important să te raportezi la ei cu o mare seriozitate și foarte multă responsabilitate”, conchide Paul.

După masa de prânz urmează o nouă rundă de ateliere, de data asta, cel de muzică și cel de dans. Mă plimb între cele două grupuri de copii, împărțite după vârstă, ca să-i ascult cântând și să-i văd dansând. În timp ce mai-marii învață grațios pașii de dans ai valsului, cei mici cântă cântece patriotice. „De la moșii noștri noi am învățat/ Doina și balada ce ni le-au lăsat” și versurile pe care unii copii le știu pe dinafară sunt furate de adierea ce freamătă frunzele copacilor și se împletește cu susurul râului de munte ce își croiește drumul pe lângă tabără. Acestei simfonii i se adaugă bătăile de toacă de la mănăstire, care cheamă credincioșii să urce dealul neputințelor spre a cânta Prohodul Maicii Domnului. Atunci mă retrag și eu spre mănăstire, urmând ca a doua zi să revin în tabără spre a mă bucura în continuare de lumina din sufletele lor.

A doua zi, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, lumina de pe chipurile acestor copii te face să uiți de ploaie, care nu contenește să cadă incă înainte de Liturghie. Răbdarea copiilor este încercată de așteptarea vânătorii de comori, care îi va antrena în trecerea obstacolelor. Câteva ore mai târziu, în poiana din tabără dau năvală râsetele și voia bună și, după depășirea cu mare succes a obstacolelor, copiii primesc tricouri cu însemnele taberei. Toți cei 50 de copii se îmbracă în tricourile albastre, iar după o îndelungă sesiune de poze, una mai haioasă decât alta, ceata de pitici mai mari și mai mici se îndreaptă înfometați spre cantina taberei. Încerc să-i fur câteva minute Gabrielei Pipirig, și ea coordonatoarea taberei de la Tismana, însă nu reușesc să o fac decât după ce ea se asigură că toți copiii sunt în paturile lor, călătorind spre țara viselor.

„Când am dat start proiectului acesta, acum opt ani, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Iosif, gândul nostru a fost să aducem acasă copiii care au șansa să vorbească rar limba maternă. Se întâmplă câteodată că, atunci când ajung în tabără, copiii vorbesc românește stâlcit, iar la sfârșitul taberei o vorbesc mai bine. Consider foarte important faptul că ei pot să vină acasă. Mulți dintre ei nu mai au bunici, iar dacă au bunici, nu toți au posibilitatea să aibă o copilărie la țară, să se bucure de natură. Astfel, faptul că suntem aici timp de două săptămâni și prin intermediul unor activități informale îl descoperim pe Dumnezeu și trăim în Hristos mi se pare extraordinar”, povestește Gabriela, la lumina stelelor ale căror sclipiri sunt acompaniate de viorile greierilor. „Încercăm să le dăm copiilor posibilitatea să descopere că ei pot să aibă o relație personală cu Dumnezeu și că relația aceasta nu poate avea loc în afara Bisericii, să-i ajutăm să-și dea seama că în Biserică se poate trăi frumos și că Ortodoxia e bucurie.”

„Aici am reușit să-mi deschid inima”

În aceeași seară, dar puțin mai devreme, am reușit să vorbesc și cu câțiva copii. Astfel l-am cunoscut pe Stefano, care are 12 ani și s-a născut în Italia. Mama este româncă, iar tatăl italian. Era venit pentru prima oară în tabără, însă reușise deja să-și facă prieteni, chiar dacă vorbește mai greu limba română, pe care a învățat-o mai mult de la bunica. „Aici am reușit să-mi deschid inima. Mi-a plăcut foarte mult slujba Prohodului Maicii Domnului, căci în timpul ei am simțit cum Dumnezeu intră în sufletul meu”, mi-a mărturisit Stefano.

La fel de încântată de tabără era și Laureline, care, la cei 9 ani împliniți, deși născută în Franța, vorbește foarte bine româna. „Am participat și anul trecut la tabără și mi-a plăcut că părintele ne-a explicat unele lucruri. De exemplu, nu știam ce fac preoții cu pâinile la sfârșit de slujbă, acum însă știu că le binecuvântează. De asemenea, am învățat câteva rugăciuni pe care le spun aici, dar și acasă, când merg la biserică cu mama.” Sofia are 13 ani, este din București și participă deja pentru a treia oară la tabăra de la Tismana. „Îmi place că vin mulți copii din alte țări și că pot să mă cunosc cu ei. De asemenea, îmi place că ne învață multe lucruri despre Dumnezeu și ne apropiem mai mult de El.”

Mi-am umplut desaga sufletului cu zâmbetele dăruite de copii, precum și de lumina inocenței lor, plecând de la Tismana bucuroasă pentru ei că s-au întors în România, chiar dacă și pentru puțin timp, unde au vorbit cu Dumnezeu în voie, i-au povestit de prieteniile care s-au înfiripat în tabără și s-au înfruptat din dulceața Ortodoxiei de acasă. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 21 august 2013, semnat de Ecaterina Luțișina)

Comentarii Facebook


Știri recente