De la înălțimea de 700 m, pe care a fost ridicată în 1848, bisericuța de lemn a fost un martor tăcut, dar atent, al felului în care aici, la Bolătău (județul Bacău), a curs istoria. Toate întâmplările le-a auzit, toate durerile le-a liniștit. Pe cei adormiți i-a primit la adăpost odihnitor, sub streașina sa. Sus, gata să atingă Cerul, singură, dar niciodată uitată – așa a fost mereu.
Luăm azi drumul de munte al bisericilor de lemn ale Bacăului, spre zona Bolătău-Zemeș, din Munții Goșmanu-Geamăna-Rotundul. Ținutul mușcă din inima muntelui, la loc ferit, ascuns de drumurile intens circulate ale țării. Rar călcat de turiști, dar bătut bine de mașinile exploatatorilor de lemn sau de petrol. Un loc dintre acelea ale României zdravene, aproape neștiute, pierdut prin munții care-au suportat atâtea și care, numai prin energiile adunate din plămânii pământului, reușesc să-i hrănească și să-i țină vii și pe prieteni, și pe neprieteni.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina
