Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, în haine de sărbătoare

În ziua de prăznuire a Sfinților Martiri Brâncoveni, Sâmbătă, 16 august 2014, de la orele 8:30, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române împreună cu alți ierarhi, va sfinți pictura nouă și va binecuvânta lucrările de la biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, una dintre cele mai reprezentative ctitorii brâncovenești în care se păstrează moaștele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

În continuare, de la orele 9.30, Patriarhul României va oficia Sfânta Liturghie pe un podium special amenajat lângă biserica Sfântul Gheorghe Nou, înconjurat de un sobor de ierarhi români și ierarhi delegați ai Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Patriarhiei Alexandriei, Patriarhiei Antiohiei, Patriarhiei Ierusalimului și Patriarhiei Georgiei, Biserici pe care le-a ajutat mult Sfântul Constantin Brâncoveanu. La sfârșitul Sfintei Liturghii, se va da citire Actului sinodal comemorativ la împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a Sfinților Brâncoveni.

„Mare și minunată și frumoasă mănăstire”

Există numeroase mărturii, atât despre biserica rezidită de Constantin Brâncoveanu, cât și despre lăcașurile precedente, în special în cronicile vremii. Radu Greceanu vorbește despre „chiliile hanului den mănăstirea lui Sfeti Gheorghe de aicea den București, care era făcute mai de demult ș…ț iar după aceia cându au fost în zilele mării-sale lui Costandin-vodă, după al șaptelea an den domniia mării-sale, apucatu-s-a măriia-sa cu multă nevoință și cu mare cheltuială de au făcut pă deasupra celorlalte altu rându de chilii foarte bune și boltite jur-împrejur, și case patrierșești deosebi, și altu rând de case egumenești foarte bune cumsăcade, precum să și văd, care în trei ani acestea toate s-au făcut”. Ulterior, în 1705 (al 17-lea an al domniei), observând că „biserica lui Sfeti Gheorghe” era „mică și întunecoasă și nefiindu de potriva hanului, carele împrejurul ei era”, „ca un milostiv și iubitor de a face pomeni, bine au voit și den temelie acea biserică stricându-o, au rădicat o mare și minunată și frumoasă mănăstire”. Până a fi refăcută de Brâncoveanu, biserica era „veche foarte, zidită dă un boier anume Dobruș Banul”. Un an mai târziu „s-au isprăvit de toată zidirea și învelișul și cu toate cele den afară câte trebuiescu, frumoasa și marea mănăstire a lui Sfeti Gheorghe de aici den București”. Astfel s-a înălțat, prin grija domnitorului martir, „zidire foarte iscusită și minunată, înfrumusețând-o pă dânlăuntru cu frumoase zugrăvele cu minunată tâmplă, cu icoane iscusite, cu pardoseala tot dă marmură, luminoasă, dăsfătată, lucru care altul într-acest pământ n-au făcut. Făcutu-i-au și frumoase și scumpe odăjdii și alte sfinte odoară tot dă argint și cu alte multe și bune lucruri și venituri o au înzestrat”.

Tot cronicarul Radu Greceanu descrie și ceremonia târnosirii Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou din București, la 29 iunie 1707, în al 19-lea an de domnie. Într-un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 23 aprilie 2014, părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou din București, descria solemnitatea evenimentului, așa cum reiese din documentele cercetate: „Sfințirea Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou din București a constituit un moment strălucit și de referință. Constantin Vodă Brâncoveanu i-a invitat pe toți patriarhii Orientului la sfințire, în special pe Hrisant al Ierusalimului, urmașul lui Dositei după anul 1707. Domnitorul a ținut ca ceremonia sfințirii să fie de o strălucire imperială, în virtutea pretenției că prin înrudirea cu Cantacuzinii este moștenitor de drept al Imperiului Bizantin. Această pretenție se oglindea în modul de guvernare, în vestimentație, în ceremonialul bisericesc, în viața de la Curte și în arta bizantină. Sfințirea Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou a fost apoteoza operei constructive a lui Constantin Brâncoveanu. Monumentalitatea slujbei, însemnătatea înaltelor personalități bisericești care au oficiat slujba de sfințire și cântările care s-au înălțat sub bolțile impunătoarei biserici au imprimat o solemnitate imperială evenimentului”. Tot din scrieri de arhivă putem reproduce și aspectul inițial al ctitoriei brâncovenești. Pătrunderea în incinta mănăstirii se făcea printr-o poartă de lemn, cu două canaturi căptușite cu tablă. Deasupra acestei porți domina un foișor construit din zid, cu acoperișul învelit cu olane, peste care se înălța o cruce. Construcția era înzestrată cu trei clopote, cel mai mare reproducând, prin dangăt, numele ctitorului: Bran-co-van. Foarte important este faptul că Doamna Maria Brâncoveanu, credincioasa văduvă a domnitorului martirizat la Istanbul împreună cu cei patru fii și cu sfetnicul Ianache, a strămutat, în mare taină, osemintele mucenicești ale voievodului în Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou, în anul 1720. Apoi a așezat deasupra mormântului o frumoasă candelă lucrată în argint filigranat, iar pe marginea de sus a bulbului din mijloc a lăsat o inscripție cu litere chirilice, însemnând de fapt pisania pe care nu a putut să o scrie pe piatra de marmură a mormântului: „Aceasta candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod si iaste făcută de Doamna mării sale Mariia, carea si Măriia sa nădăjduiaște în Domnul, iarăși aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)”. Cercetările arheologice efectuate după anul 1950 au demonstrat, fără tăgadă, că sub unul dintre mormintele domnești din naosul bisericii se află osemintele mucenicești ale domnitorului ctitor.

Un lăcaș greu încercat de vicisitudinile vremii

Din nefericire, vicisitudinile vremii au dus la deteriorarea iremediabilă a întregului ansamblu. Între calamități trebuie să amintim, în primul rând, incendiile care căpătau o amploare deosebită din cauza structurii de lemn a construcțiilor. Așa s-a întâmplat în ziua de 26 martie 1718, când „de la o casă mică și proastă” care a luat foc „atâta s-au ațâțat foc mare, cât mergând asupra curții domnești au ars toate casăle, scăpând numai cele boltite. Și trecând foc peste curte, au mersu până la margine, arzând și târgul, și mănăstiri, și case boierești, și tot ce era înainte”.

Incendiul din 1718 a prăbușit ziduri înconjurătoare, elementele de structură și de suprastructură din interiorul bisericii, din toate acestea rezultând mult moloz, cenușă și resturi de materiale carbonizate din construcția bisericii și a incintei Mănăstirii „Sfântul Gheorghe”-Nou. Ansamblul a fost refăcut, însă după numai 20 de ani a avut loc un cutremur devastator: „După efectuarea reparațiilor, biserica și hanul și-au reluat viața cu și mai multă vioiciune decât în trecut, până la 31 mai 1738. La acea dată a avut loc un cutremur de pământ care i-a înspăimântat pe locuitorii Bucureștiului. Cu acel prilej s-a stârnit un vacarm apocaliptic. Clopotele bisericilor băteau singure, multe biserici ale orașului s-au prăbușit, boltele s-au ruinat și ele, împreună cu zidurile mănăstirilor și cu locuințele oamenilor. Replicile cutremurului, foarte puternice, s-au repetat zile în șir, pământul a crăpat și din adâncuri a început să emane un miros înecăcios de pucioasă și de praf de pușcă. Nu au scăpat de avarii nici Mănăstirea „Sfântul Gheorghe”, nici palatul domnesc, ale cărui ziduri au crăpat.

Întreg secolul al XVIII-lea este marcat, în istoricul bisericii, de calamități, în special incendii și cutremure. Cu toate acestea, ansamblul continua să fie un reper monumental în arhitectura bisericească a orașului București din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Accesul în biserică se făcea și în anul 1845 printr-o poartă cu două canaturi din lemn, căptușite cu tablă de fier, cu acoperiș învelit cu olane, și având funcție de clopotniță, pentru că era înzestrat cu trei clopote. Părintele paroh afirmă că „aspectul exterior al bisericii, așa cum este descris într-o cartografie din octombrie 1845, continua să fie monumental. Pridvorul avea douăsprezece coloane din piatră. Fațadele exterioare erau tencuite și spoite în alb. Era acoperită cu olane și deasupra bisericii străjuiau patru cruci de fier. Lumina pătrundea în interior prin treisprezece ferestre mari, cu flori lucrate din fier. În interior, biserica păstra pictura realizată de către Pârvu Mutu. Tâmpla sculptată era poleită cu aur, iar amvonul poleit era construit din lemn”.

Așa arăta, în linii mari, biserica în primăvara anului 1847, când un dezastru a pus din nou la grea încercare hanul toptangiilor, acei negustori angrosiști din incinta Mănăstirii „Sfântul Gheorghe”. Povestește părintele Cărămizaru: „Abia se terminase reparația bisericii după cutremurul din 1838, când, la 23 martie 1847, în ziua de Paști, joaca unui copil nesupravegheat al cluceresei Drugăneasca din Ulița Franceză avea să dea foc orașului București. Acel copil, slobozind un foc de pistol, care producea pe atunci flacără și fum, a aprins interiorul camerei datorită folosirii câlților și a prafului de pușcă. A urmat aprinderea scândurilor vechi și a stufului de la streașina casei, focul întinzându-se rapid la întregul acoperiș. Restul l-a înfăptuit vântul, care a înclinat flăcările spre casa vecină și de acolo mai departe, la o altă casă vecină. Incendiul s-a extins rapid în trei direcții: spre Curtea Veche, spre Lipscani și spre Mănăstirea „Sfântul Gheorghe”. Flăcările s-au repezit și au învăluit mai întâi partea lemnoasă, lipsind de tărie susținerea clopotniței și prăbușind-o cu tot cu cele trei clopote, întâmplare însoțită de zgomot mare și urmată de topirea lor. Pârjolul s-a întins și asupra Palatului patriarhal, care ardea ca o torță uriașă, asupra cancelariei cu documentele și apoi asupra bisericii. Incendiul izbucnit la 23 martie 1847, în sărbătoarea Paștilor, a rămas în istorie sub denumirea de „Focul cel mare”. Timp de cinci zile flăcările s-au învolburat spre cer, acoperind soarele cu nori de fum și cenușă. În mijlocul dărâmăturilor înnegrite de foc și fum se afla incinta așezământului de la „Sfântul Gheorghe”-Nou, o imensă curte pustiită de case, pe alocuri de ziduri fragmentate, cu o biserică ciuntită de turle, acoperișul năruit și cu stâlpi prăbușiți peste mormântul sacru al marelui voievod martir Constantin Brâncoveanu”.

Biserica revine la aspectul brâncovenesc de odinioară

O nouă refacere a ansamblului bisericesc a început câțiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Barbu Știrbei în Țara Românească, lucrare cu care a fost însărcinat arhitectul de origine catalană Xavier Villacrosse. Nicolae Iorga a criticat intervențiile aduse de fostul arhitect-șef al orașului, afirmând că „a schimbat acest strălucit monument al arhitecturii muntene”, printr-o „restaurare stigmatizată […], denaturând echilibrul monumental”. Astfel, biserica a fost refăcută, însă într-o înfățișare străină de aspectul inițial. Încă de la începutul secolului XX, Parohia „Sfântul Gheorghe”-Nou a încercat o restaurare fidelă a bisericii, pentru a reveni la forma ei brâncovenească. Cele două conflagrații mondiale ce au marcat perioada au amânat la nesfârșit acest demers. În a doua jumătate a secolului trecut au fost înlăturate accentele exagerate de verticalitate datorate unor inovatori precedenți mai puțin inspirați și s-a reconstituit ținuta zveltă inițială, din vremea ctitorului ei, voievodul Constantin Brâncoveanu.

Moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu

Moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu au fost scoase din mormânt și cercetate de o echipă de specialiști de la Muzeul Municipiului București în perioada 12-15 mai 2014. Din partea Patriarhiei Române a participat o comisie condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. După o rânduială specială, sfintele moaște au fost așezate într-o raclă nouă care se află spre închinare în Biserica de la KM 0 al Bucureștiului.

Moaștele Sfântului Ierarh Nicolae

Moaștele Sfântului Ierarh Nicolae au fost aduse de cruciați în orașul italian Bari în secolul al XI-lea și așezate de arhiepiscopul Nicolae al Veneției în două biserici construite la Bari (1036) și la Veneția (1039).

Părticele din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae au fost aduse la București în 1600, când, potrivit documentelor istorice, voievodul Mihai Viteazul le-a primit în dar de la arhiepiscopul de Bari prin intermediul unui negustor bogat în semn de prețuire pentru lupta de apărare a creștinătății împotriva ofensivei otomane din acea vreme și le-a oferit bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” din București unde se păstrează până astăzi.

Pe racla istorică se găsește încrustat următorul text în limba română cu litere slavone: „Dăruite de către Io Mihail Voievod și Doamna Stanca și fiul lor Io Necula Voievod în anul 7108 (1600 după calendarul actual), ispravnic fiind mitropolitul Eftimie”. Menționată de bizantinologul român Alexandru Elian, în lucrarea sa „Inscripții Medievale ale României” din 1965, inscripția poate fi văzută de toți cei care vin să venereze sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Nicolae în această biserică din centrul Bucureștilor, ctitorie a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

Comentarii Facebook


Știri recente