Biserica Ortodoxă îi sărbătorește astăzi, 4 august, și în data de 22 octombrie, pe cei șapte tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamblic, Martinian, Dionisie, Antonin și Constantin. Pătimirea lor este amintită de mai multe izvoare, iar informațiile conținute sunt contradictorii.
Efesul a fost una din cele 12 cetăți întemeiate de grecii ionieni pe țărmul Asiatic al Mării Egee. Aici au înflorit din cele mai vechi timpuri comerțul și credința în zei. Foarte multe imperii au râvnit la bogăția Efesului. Templul zeiței Artemis (Diana) din Efes era de patru ori mai mare decât vestitul Panteon din Acropola Atenei, fiind una din cele șapte minuni ale lumii.
Biserica creștină a Efesului s-a dezvoltat încă din veacul apostolic. Răscoala argintarului Dimitrie și alungarea Sfântului Apostol Pavel din cetate n-au împiedicat progresul ei. Faptele Apostolilor și Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel dovedesc viața creștină ce s-a întemeiat în Efes. Aici a păstorit Timotei, pus episcop de Sfântul Apostol Pavel, și tot aici a locuit Sfântul Ioan Evanghelistul după trecerea Sfintei Fecioare Maria din această viață. Istoria celor șapte tineri, scrisă de Simeon Metafrastul, de Nichifor Calist, de Teodor, Rufin și de alți scriitori, ca și organizarea aici a celui de-al treilea Sinod Ecumenic în anul 431, precum și marele număr de mucenici efeseni, arată și mai mult locul de seamă pe care l-a avut Efesul în lumea creștină.
Pătimirea celor șapte tineri în timpul lui Deciu
În timpul împăratului Deciu (249-251) – Caius Messius Quintus Decius -, în toamna anului 249, a fost emis un edict de persecuție generală a creștinilor.
În acest context al declanșării unei persecuții generalizate în Imperiul Roman împotriva creștinilor, Împăratul Deciu vine în jurul anului 250 în Efes și impune aplicarea imediată a Edictului de persecuție dat împotriva creștinilor. Între cei identificați ca fiind creștini au fost și cei șapte tineri pe care îi pomenim astăzi în Biserica noastră Ortodoxă, legionari importanți în trupele imperiale romane. Unul dintre ei, Maximilian, era chiar fiul guvernatorului orașului Efes. Împăratul Deciu, aflând că acești tineri sunt creștini, a încercat printr-un interogatoriu direct să-i determine să apostazieze, însă, văzând că aceștia refuză, le-a dat un timp de reflecție între a muri pentru Hristos sau a-și păstra funcțiile în cadrul Armatei romane. Cei șapte tineri s-au retras într-o peșteră din muntele Ohlon (azi muntele Pion) din imediata apropiere a Efesului. Cel mai tânăr dintre ei, Iamblic, cobora din când în când în Efes pentru a cumpăra hrană și pentru a aduce haine de schimb. Împăratul Deciu, întorcându-se în Efes, și aflând că cei șapte nu au apostaziat, ci din contră s-au ascuns într-o peșteră din imediata apropiere a orașului, a ordonat să fie zidită intrarea în peșteră pentru ca cei șapte tineri să moară prin asfixiere și prin lipsa hranei. Această sarcină ingrată a revenit unor ofițeri din Armata romană, Teodor și Rufin, care erau creștini în ascuns. Ei s-au aflat între ceilalți soldați romani care au îndeplinit ordinul împăratului și au scris pe două tăblițe de plumb pătimirea celor șapte tineri și le-au ascuns între pietrele puse la intrarea în peșteră.
Ipoteze contradictorii
Dacă mergem pe firul Sinaxarului cuprins în Mineiul de astăzi aflăm următoarele: ‘Apoi Împăratul Deciu murind, și mulți alți împărați după dânsul schimbându-se până la împăratul Teodosie cel Mic. Atunci ivindu-se un eres care nega învierea, iar împăratul îngrijorându-se și Dumnezeu binevoind a descoperi tuturor că este înviere, a deschis peștera și a înviat pe acești șapte tineri din morți după 372 de ani.’ Dacă citim în Agheasmatar și Molitfelnic, la rugăciunea pentru bolnavul care nu poate dormi, spunem: ‘Încă și pe sfinții Tăi, măriți șapte tineri, i-ai arătat vestitori mărturiei arătării Tale în zilele lui Deciu împăratul și prigonitorul, pe care i-ai adormit în peșteră 372 de ani și ca niște prunci ce se încălzesc la sânul maicii lor nu au suferit nici o stricăciune’.
Din aceste texte reiese că cei șapte tineri au adormit în peșteră timp de 372 de ani. Dacă vom calcula din anul 250, anul persecuției lui Deciu în Efes, 372 de ani rezultă anul 622, în timpul când Imperiul Bizantin era condus de împăratul Heraclie (610-641). Însă Sinaxarul ne spune că minunea s-a întâmplat în timpul împăratului Teodosie cel Mic, care, după cum știm din Istoria Bizanțului, este Împăratul Teodosie al II-lea care a domnit între anii 408-450.
Închiderea în peșteră a celor șapte tineri
La aceasta vom răspunde după ce vom vedea ce s-a întâmplat cu ei după minunata adormire. Pe firul relatărilor istoricilor mai sus-menționați și a Sinaxarului aflăm că un anume Adolie care stăpânea muntele Ohlonului a luat pietrele cu care fusese zidită intrarea în peșteră pentru a fi folosite la o anumită construcție și a descoperit astfel intrarea. Trezindu-se ca dintr-un somn de o noapte, cei șapte tineri l-au trimis ca de obicei pe Iamblic să cumpere de mâncare. Acesta, ajungând în Efes, a fost uimit văzând atâtea Biserici și atâtea simboluri creștine peste tot și ajungând la piață și arătând moneda cu efigia împăratului Deciu a aflat că nu este de nici un folos, pentru că atunci erau alte monede în circulație cu efigia altui împărat. Ba, chiar mai mult, a fost arestat și dus la guvernatorul orașului Efes crezându-se că este un hoț care a descoperit o comoară din timpul împăratului Deciu. Guvernatorul, aflând de la tânăr despre faptul că este încă din timpul împăratului Deciu, l-a dus la episcopul Ștefan și, Iamblic, care realizând din convorbirea cu episcopul că nu mai trăiește sub domnia lui Deciu, i-a condus pe toți în peșteră la ceilalți șase sfinți. Cu acest prilej au descoperit tăblițele de plumb cu numele sfinților și, atunci, atât episcopul, cât și guvernatorul au scris împăratului despre minunea cu cei șapte tineri din Efes.
Despre cei șapte tineri din Efes găsim o menționare chiar și în Coran, sura 18, versetele 9-26 (musulmanii socotindu-i și ei sfinți). Despre acești tineri a scris și istoricul Nichifor Calist, care menționează că au mai trăit șapte zile și au adormit în Domnul în anul 434.
Din cele prezentate până acum se desprind două ipoteze privind răspunsul la întrebarea de mai sus referitoare la câți ani au stat în peșteră cei șapte tineri din Efes:
1. Mergând pe firul relatărilor istorice ale Sfântului Simeon Metafrast, Nichifor Calist, Teodor, Rufin și a Sinaxarului, plasând minunea în timpul împăratului Teodosie al II-lea și socotind anul 434 ca an al trecerii la cele veșnice, se pare că cei șapte tineri au petrecut în peșteră aproximativ 200 de ani, mai exact 184 de ani.
2. Dacă vom considera cei 372 de ani ca fiind exacți, și nu o greșeală în textul Sinaxarului din Minei, prin transcriere repetată, greșeală care a fost preluată mai apoi și de cărțile de cult Agheasmatar, respectiv Molitfelnic în Rugăciunea pentru bolnavul care nu poate dormi, atunci rezultă că anul adormirii în Domnul a celor șapte tineri este anul 622. Atunci, greșeala din Sinaxar este legată doar de numele împăratului, care nu ar fi Teodosie al II-lea, ci Heraclie. Această a doua ipoteză, coroborată cu menționarea minunii celor șapte tineri din Efes în Coran, și legându-ne de anul 622, care corespunde cu perioada alcătuirii Coranului de către Mahomed, mergând mai departe pe acest fir, ne dăm seama că reverberația unei astfel de minuni, chiar dacă nu existau în acea perioadă mijloacele de comunicare în masă de astăzi, nu putea rămâne în interiorul granițelor Imperiului Bizantin. Astfel, datorită impactului extraordinar al minunii, printre triburile de beduini din Peninsula Arabică, informațiile referitoare la cei șapte tineri din Efes au ajuns și la cunoștința lui Mahomed, care a introdus-o în Coran.
La această întrebare, răspunsul final trebuie să-l găsească istoriografia noastră bisericească.
‘Istoria celor șapte tineri, scrisă de Simeon Metafrastul, de Nichifor Calist, de Teodor, Rufin și de alți scriitori, ca și organizarea aici a celui de-al treilea Sinod Ecumenic în anul 431, precum și marele număr de mucenici efeseni, arată și mai mult locul de seamă pe care l-a avut Efesul în lumea creștină.’ (Articol semnat de Părintele Ciprian Apetrei, Consilier patriarhal, publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 4 august 2010)