Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Română comemorează șapte ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina, Vineri, 30 iulie 2010, semnat de Daniela CRLEA ȘONTICĂ, intitulat Amintire în veșmânt alb:
Astăzi se împlinesc trei ani de când patriarhul Teoctist a adormit întru Domnul. Celui de-al cincilea patriarh al României i se fac slujbe de pomenire atât la Catedrala patriarhală, cât și în alte biserici din țară.
Când merg la slujbă la Patriarhie, mă așez cel mai adesea lângă mormântul lui și trăiesc această dublă prezență: un patriarh slujește în altar, iar altul, tăcut, abia perceput, se odihnește undeva, în partea dreaptă, cu multe flori albe aduse în dar.
Am tot sperat că, apropiindu-se ziua în care se împlinesc, iată, trei ani de când patriarhul Teoctist a plecat la Domnul, o să mi se așeze mai clar în minte felul în care aș putea să-i evoc figura blândă, de bunic și călugăr adevărat. Acest lucru nu s-a întâmplat și, înainte să mă apuc de scris, aproape m-am întristat. Să nu mai știu ce să spun despre el după trei ani? Și totuși. Cum aș putea să uit cel mai emoționant interviu pe care l-am luat vreodată cuiva, într-o zi de 9 noiembrie, când îmi imaginez că întreg soborul îngerilor mi l-a înlesnit?… Nici dreapta sa de o finețe deosebită, scriindu-mi o dedicație pe o carte și dându-mi binecuvântarea, nu e de uitat. Apoi, mi-l amintesc înveșmântat în alb, pășind ușor pe coridoarele Reședinței patriarhale, unde, după interviu, ne-a condus peste tot. „N-a mai călcat picior de ziarist pe aici!”, ne spunea, și-i sorbeam cuvintele, și îl lăsam să ne fie ghid prețios prin locuri atât de tainice. Ne-a condus apoi în Paraclisul patriarhal, acolo unde se ruga uneori departe de ochii lumii. În acel mic lăcaș, fotoreporterul a suprins cele mai spectaculoase fotografii cu el. Patriarhul nostru de atunci părea un uriaș alb, arătând spre fresce și vitralii ca spre adevăratele lăcașuri de sus. Sus, acolo unde spera, și sperăm și noi, să fi ajuns, odihnindu-se printre patriarhii cei din vechime. Apoi, trecând prin Sala sinodală, ne-a descifrat scenele monumentale de pe pereți, reprezentându-i, printre altele, pe greco-catolici revenind la Biserica-mamă. Se întorcea din când în când patriarhul și îmi spunea un personal „Danielă!”, așa cum numai tata îmi mai spune uneori.
Ne-a dus apoi prin foișorul care dă spre grădină, unde îmi închipui că ieșea să ia aer, scuturându-și în orele serii, pentru câteva momente, umerii plini de grijile patriarhale, de zgura acuzațiilor de tot felul și de povara anilor. O îndrăzneală de care mă bucur acum m-a împins la sfârșitul interviului și turului de reședință să-l rog să se lase fotografiat lângă mine, așa încât păstrez cu bucurie amintirea aceasta lângă documentele sonore în care îmi răspunde de fiecare dată cu răbdare la zecile de întrebări.
Să nu mai știu ce să spun despre patriarhul Teoctist ar fi ca și cum aș uita că de fiecare dată când mă gândesc la un lucru frumos din profesia mea apare de departe și de necontestat această amintire cu veșmânt alb.
