Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Română comemorează șapte ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un interviu publicat în Ziarul Lumina, la 7 februarie 2013, semnat de Daniela Șontica, intitulat La ceas de amintiri cu nepoata și strănepoata patriarhului Teoctist:
O sufragerie bucureșteană ce respiră duh patriarhal. Chiar patriarhal, căci aici locuiește nepoata patriarhului Teoctist, Maricica Popescu, fiica celei de-a cincea surori a fostului patriarh, care se numea Maria. Doamna Maricica ne așteaptă pentru interviu fericită și emoționată, împreună cu fiica Steluța. De peste tot apare câte o copertă cu chipul ori cuvintele ierarhului, o vitrină dedicată lui aproape în întregime este împodobită cu tablouri mici și mari din care ne urmărește fie privirea de tânăr monah fotografiat alături de rude, de părinții pe care i-a adorat, fie zâmbetul de bătrân patriarh pe care ni-l amintim și noi.
Răsfoim împreună albume cu fotografii prețioase, cărți scrise de patriarh și despre el, dedicații duioase pentru membrii familiei scrise pe felicitări și volume, inclusiv pentru copilul de atunci Steluța, căreia îi dorea să ajungă mare, să se bucure părinții de ea. Invitații la diverse evenimente din Patriarhie, felicitări cu ocazia marilor sărbători, tot felul de alte relicve. Și, ceea ce ne-a fascinat în mod deosebit, un halat alb cu guler mov de-al patriarhului care a ajuns în casa lor și pe care îl țin cu mare evlavie pe un umeraș. „Lucrușoare dragi! Toată ziua le pupăm…”, spune oftând, dar și zâmbind, doamna Maricica, iar fiica sa ne mărturisește că nici n-a îndrăznit să spele halatul, deși are o mică pată.
Destinul acestor două doamne a fost profund marcat de legătura sufletească pe care au avut-o cu el. Ne-au povestit foarte multe întâmplări ce ni-l arată pe patriarhul Teoctist ca pe un adevărat părinte iubitor al unei fete care a rămas orfană de tată la 10 ani și ocrotitor al mamei sale care nu s-a recăsătorit după moartea prematură a soțului.
Sunt fericite că au avut binecuvântarea să aibă un patriarh în neam, „dar și dacă era mult mai mic în demnitate, noi tot l-am fi iubit, avea un suflet atât de bun…”, după cum ne-a mărturisit doamna Maricica.
Vă invităm să citiți destăinuirile de suflet ale distinselor doamne.
„Mănăstirea Antim a fost leagănul tinereții mele”
Când a început să vă poarte de grijă unchiul dumneavoastră?
Maricica Popescu: În vara anului 1937 a venit de la seminarul de la Cernica în vacanță, acasă, la Tocileni, și a trecut apoi și pe la Tulbureni, unde locuiau două surori ale sale, țața Ileana și Maria, mama mea. Fusese hirotonit în treapta de ierodiacon. Aflând că tocmai mă născusem, m-a botezat la biserica din Tulbureni, împreună cu sora sa, țața Ileana, în luna septembrie a anului 1937. Eram la școală, între anii 1955-1959, și pot spune că, prin bunăvoința și dragostea preasfințitului Teoctist, pe atunci episcop-vicar patriarhal, Mănăstirea Antim mi-a fost acoperământ și alinare a lipsurilor cu care ne confruntam acasă. Locuiam la internat, dar veneam des la Antim. Maica Antia, care avea ascultarea de a sluji pe atunci preasfințitului Teoctist, îmi purta de grijă punându-mi în trăistuța cu care plecam la cursuri sau la internat bucatele cele mai bune. Nu de puține ori l-am auzit, după ce îi sărutam mâna la plecare, întrebând maicile dacă îmi puseseră hrană îndeajuns și chiar, odată, îmi amintesc cu duioșie cum de sărbătoarea Sfintelor Paști, preasfinția sa a desfăcut pachetul spre a se încredința personal că bucatele așezate erau din cele mai alese și erau îndestulătoare pentru mine și colegele de internat… Pot să spun că Mănăstirea Antim a fost leagănul tinereții mele.
Ce studii ați făcut și cum v-a ajutat mai departe?
Maricica Popescu: După ce am încheiat studiile (Facultatea de Farmacie), în 1959, am plecat la Tărlungeni, Brașov, fiind repartizată la farmacia locului. Îmi găsisem la o gazdă din sat o odăiță în care locuiam și în care îmi așezasem puținele lucruri pe care le aveam. Îmi era foarte greu, eram străină și singură în acel sat în care se vorbea numai ungurește, iar eu nu cunoșteam limba maghiară. Într-o zi, însă, aveam să trăiesc uimirea de a zări în curtea casei unde locuiam mașina preasfințitului. Venise însoțit de două dintre surorile sale, țața Ileana și țața Casandra, cu mașina încărcată cu de toate, și bucate, și tot ce-mi lipsea. Multă alinare mi-a adus aparatul de radio pe care mi l-a dăruit atunci, țin minte că avea culoarea albastră… Avea să-mi povestească preasfințitul mult mai târziu, cu umorul său caracteristic, moldovenesc: „Mergând pe drumul către Tărlungeni, țața Ileana se tot uita pe geam și tot nu-i plăcea nimic din ce vedea. Erau alte peisaje și altfel parcă erau casele față de ținuturile Moldovei. Și-mi zice ea, într-un târziu, cu mare supărare: „Vai de mine, dar cât îi de urât prin locurile acestea, cum o sta biata fată acolo, singură, printre străini!…”. Dar eu le-am spus: „Voi vedeți, când ajungeți la Maricica, nu începeți să-i spuneți că e urât, oricât de rău o sta ea, ci să lăudați, să spuneți că e frumos, așa, ca să o încurajăm”. Însă numai bine ce am ajuns în casa ta, că țața Ileana a și început: „Vai di mine, Maricică, hăi, dar ce urât stai…””…
Nu după mult timp, m-am mutat la farmacia din Predeal, acolo unde l-am întâlnit pe cel care avea să-mi fie soț, George (Popescu), pe atunci contabil-șef al regiunii Brașov. Eu continuam să vin la București, să îl vizitez din când în când pe preasfințitul și să-i povestesc din viața mea, așa încât, după ce s-au încheiat sfintele sărbători ale Crăciunului din 1960, am hotărât să plec împreună cu George la București, la preasfințitul, pentru a i-l prezenta. Voiam să stea de vorbă cu el, să-l cunoască și să-mi spună dacă este bine să ne căsătorim. La Predeal, rămăsese acasă mama mea, Maria, care venise în acele zile în vizită la mine. Preasfințitul ne-a primit deosebit de frumos, a stat de vorbă cu noi, pe George l-a plăcut tare mult, apoi i-am sărutat mâna pregătindu-ne să plecăm. Eu tot așteptam să-l prind puțin singur, să primesc vreun cuvânt din partea dânsului, dar nu spunea nimic. Doar atât ne-a spus la plecare: „Da, da, e bine, mergeți voi acasă și spuneți-i Mariei să nu plece”… Și iată că după Anul Nou, în după-amiaza zilei de duminică, 8 ianuarie 1961, ne pomenim, eu și mama, în pragul casei unde locuiam în Predeal, cu mașina preasfințitului, încărcată cu toate bunătățile. Domnul șofer, la privirea mea uimită, îmi spuse atunci: „Știți că preasfințitul a venit să vă logodească…” Nu știam nimic, dar am alergat într-un suflet la locuința lui George spre a-i spune bucuria. Nu aveam de nici unele pregătite. George a mers repede la domnul care avea magazinul de bijuterii din Predeal, l-a rugat să deschidă magazinul și așa a putut cumpăra verighetele pentru logodnă. Și astfel, cu mașina încărcată, am plecat la Mănăstirea Sinaia, unde preasfințitul a săvârșit logodna noastră, în prezența mamei mele, Maria, și a altor invitați cu care venise din București… Căsătoria noastră s-a făcut apoi la Mănăstirea Antim, la 12 februarie în același an, având ca nași pe Athanasie și Pelaghia Comșulea. Nașa mea era fiica familiei domnului Nicolaie Cenușă, care gestiona magazinul de obiecte bisericești din strada 11 Iunie din București. Familia domnului Cenușă din Basarabia a fost foarte apropiată de preasfințitul părinte Teoctist, încă de pe vremea studenției sale, iar mai apoi, devenind episcop-vicar patriarhal, nu avea niciodată să-i uite, făcându-le deseori vizite acasă, împreună cu părintele arhidiacon Nicanor.
„Copil fiind, mă fascina engolpionul…”
Care este prima amintire pe care o aveți cu părintele patriarh Teoctist?
Steluța Coban (Popescu): Primele amintiri ale mele cu preafericirea sa sunt legate de nestematele engolpionului pe care îl purta și până la care creștetul meu de copil trebuia să se înalțe mult de tot pentru a le putea săruta… Îmi aduc aminte cum mă fascina strălucirea chipului Maicii Domnului de pe acel engolpion și mă jucam fericită cu el… Apoi îmi aduc aminte de felicitările sale de sfintele sărbători de Crăciun și Paște, cuvintele de mulțumire pentru desenele pe care i le trimisesem, ca și urarea sa de a „crește mare și de a fi mândria mamei și a tatălui”, acestea sunt printre primele amintiri legate de dânsul… Apoi țin minte cum mă jucam cu veverițele din curtea Episcopiei Aradului, când mergeam acolo în vacanțe, dânsul fiind pe atunci episcop al Aradului.
Cum ați simțit iubirea sa asupra dumneavoastră?
Steluța Coban (Popescu): Prețuirea și iubirea sa răsfrânte asupra mea și a mamei au fost revărsate de-a lungul timpului cu atât mai mult cu cât, la două zile după întronizarea sa ca mitropolit al Olteniei, tatăl meu avea să plece din această lume la 27 februarie 1973, în urma unui stop cardiac. Chipul familiei noastre, întreit cu prezența tatălui meu, a primit ultima oară binecuvântarea înalt preasfințitului mitropolit Teoctist la întronizarea sa la Craiova… De aceea poate, respectul și dragostea pe care i le-a acordat tatălui meu s-au răsfrânt și mai mult asupra mamei, rămasă văduvă la 35 de ani, purtând singură grija unui copil de 10 ani.
Vă dădea anume sfaturi de viață sau duhovnicești? Era autoritar?
Steluța Coban (Popescu): Nu pot spune că ne-a dat sfaturi, ci viața sa era însăși un sfat și o pildă de a viețui frumos, creștinește. A fost, în mod neștiut, cel mai înalt profesor al vieții mele. Dar lecția cea mai adâncă, copleșitor de delicată, a fost cea a smereniei și a iertării. Avea o atât de delicată grijă în a respecta libertatea voii persoanei de lângă dânsul, încât doar prin povestiri sau amintiri se întâmpla să îndrepte cuvinte de sfat și de folos pentru persoana care avea inima deschisă în a primi cuvântul de învățătură. Dacă ar fi să extrag din imensul mozaic de amintiri, aș zice că, din sfaturile nedate ca atare, dar trăite de preafericirea sa direct, au fost acestea: să avem o mare profunzime în tot lucrul pe care îl săvârșim și în tot cuvântul pe care îl rostim, să avem credință și nădejde în Dumnezeu, să iubim sfinții care ne poartă de grijă și să avem pururea înainte ocrotirea Maicii Domnului. Să fim răspunzători pentru tot ce ne înconjoară și, mai ales, să nu uităm înaintașii noștri și pe toți care ne-au sprijinit, să fim milostivi, să fim îngăduitori, să iertăm, să judecăm cu răbdare și cu bună măsură toate grijile ce ne înconjoară. Să privim mult mai departe de orizontul cunoașterii noastre și până la sfârșitul vieții să avem mintea și inima deschise pentru cunoaștere și iubire.
„Era răspunzător, parcă, pentru fiecare persoană pe care o cunoștea”
Cum percepeați că este față de alte persoane care nu făceau parte din familie?
Steluța Coban (Popescu): Era bun cu toți și, înainte de toate, era un om al recunoștinței. A purtat recunoștință mâinilor părinților săi, Marghioala și Dumitru, bătătorite de truda creșterii celor nouă fii rămași în viață și-a iubit mult familia, în înțelesul său profund. Din inima sa nu s-a putut smulge iubirea de neam. A purtat recunoștință înaintașilor, profesorilor, părinților duhovnicești și tuturor fraților care i-au binecuvântat viața prin sfaturi, pilde și ajutor. Era răspunzător, parcă, pentru fiecare persoană pe care o cunoștea. Îmi aduc aici aminte ce purtare de grijă delicată avea față de marele profesor și istoric Alexandru Ciurea, care rămăsese singur după moartea soției sale. Îl invita de multe ori la mesele de familie, ca mărturie a unei prietenii sincere. Apoi am fost martori mai târziu ai atenției arătate la înmormântarea domnului profesor. Se îngrijea personal să fie rânduite slujbele de parastas la cimitirul unde se odihnea marele istoric.
Era foarte atent și recunoscător cu cei din jur, de exemplu, i-a purtat de grijă și maicii Antia, care îi slujise la Patriarhie, maica retrăgându-se apoi la mănăstirea sa de metanie, Zamfira, și devenită spre sfârșitul viețuirii sale schimonahia Paisia. Din amintirile unei măicuțe care slujea la Palatul patriarhal, regăsesc atenția preafericirii sale și față de domnul Iacub Mehmet, muftiul din Constanța, cu care avea legături foarte bune de prietenie și care îl vizita deseori pe preafericitul Teoctist. Muftiul avea 82 sau 83 de ani, era bolnav și singur, unicul copil, o fată, îi murise cu câțiva ani în urmă la București. Și câte persoane pe care le cunoscuse preafericitul de-a lungul vieții, ajunse în situații dificile de sănătate sau cu limitări financiare, nu s-au bucurat de neștiutele, discretele gesturi de prețuire și respect ale părintelui patriarh Teoctist!…
Credeți că avea vreun dar duhovnicesc aparte?
Steluța Coban (Popescu): Era de o cuprindere fantastică. Nu era nevoie să vorbești îndelung, un dialog cu dânsul cuprindea parcă trecutul, prezentul și viitorul. Aveam impresia că ne cunoaște profund atât frământările, cât și gândurile de viitor. Simțeam parcă o vedere înainte a lucrurilor pe care preafericirea sa o avea ca dar din darurile de Sus. Nu trebuia decât să-ți deschizi inima și sufletul și să te lași cuprins de acea stare de pace și pătrundere.
Cum erau întâlnirile cu dânsul? Cum vorbeați, care era atmosfera?
Steluța Coban (Popescu): Când eram un copil, nu vă dați seama ce bucurie aveam când ne chema acolo, la Patriarhie, la mesele de familie! Eu săream de 3 metri în sus de bucurie! Și văzând că mă bucur așa mult de prezența sa la mesele acestea de familie din cadrul Reședinței patriarhale, ne spunea de multe ori: „Apoi, nu aici trebuie să căutați bucuria, ci acolo, în sfânta catedrală, în împărtășirea cu Hristos…”
Vă simțeați niște persoane deosebite pentru că aveați șansa, prin legătura de rudenie, să fiți mai mult în preajma sa?
Steluța Coban (Popescu): Sigur că da… Când ieșea din catedrală și începea lumea să-i sărute mânuțele, eu, mică fiind, începeam și eu războiul acela fantastic de a ajunge lângă dânsul, dar nu reușeam mereu, și-mi dădeau lacrimile… Iar când urcam treptele reședinței, de multe ori îmi era atât de greu și mă uitam în jos și eram tristă pentru cei care nu erau rudele preafericitului și nu se bucurau așa cum mă bucuram eu… Cu toate acestea, eram conștientă că bucuria se simte și la cei care nu erau rude, pentru că era harul care te copleșea.
Ce amintiri deosebite mai aveți în legătură cu părintele patriarh Teoctist?
Steluța Coban (Popescu): Îmi aduc aminte că eram invitați într-un an, de Sfântul Nicolae, la o masă la Palatul patriarhal și a fost poate una dintre puținele dăți în care nu am reușit să ajung, alegând în acea zi să merg la Mănăstirea Sitaru. Vorbisem dinainte cu măicuța Evghenia care viețuia acolo, îi promisesem că vin și îi pregătisem prăjiturele de post… La masă, mama ar fi vrut să-i vorbească preafericitului despre lipsa mea, dar el n-a lăsat-o să spună multe, ci a zis: „Nu, nu, foarte bine a făcut Steluța că a ales să meargă acolo…” Cu adevărat a fost ultima oară când am văzut-o pe măicuța Evghenia, la puțin timp aceasta săvârșindu-se din viața pământească.
Nu doar mamei dvs. i-a purtat de grijă, ci a vegheat atent și asupra educației dvs…
Steluța Coban (Popescu): I-am simțit mereu acoperământul și grija de tată, care de-a lungul vieții ne-a răsfățat cu daruri neînsemnate material, dar atât de valoroase pentru suflet. Când am încheiat facultatea, apoi la momentul susținerii doctoratului a avut grijă să-mi trimită bunătăți pentru servirea celor prezenți. Un coș plin cu bunătăți – fructe și dulciuri – ne aștepta pe toți membrii familiei la încheierea unei mese de familie, într-o zi de sărbătoare mare – Crăciun sau Paște – și avea grijă să ne telefoneze să ne întrebe cum l-am împărțit. „Ca frații…”, îi răspundeam, și era mulțumit că i-am împlinit gândul.
Zărindu-l odată transpirat după săvârșirea Sfintei Liturghii, marea sa iubire, avea să-mi spună cu zâmbetul ce îi lumina întreaga ființă: „Uite așa trebuie, Steluța, să se săvârșească Sfânta Liturghie. Fără transpirație nu se poate…”.
Altă dată, pe când așteptam împreună cu preafericirea sa alți membri de familie, în jurul unei măsuțe pentru a fi serviți cu o cafea, văzând că nu se petrec lucrurile la timpul și ordinea pe care le-ar fi dorit, a rostit atunci, uitându-se îndelung și zâmbind: „Uite, Steluța, trebuie să știi să înveți să primești…”.
Amintiri sunt multe… Dar prețuirea și lumina milostivirii pe care preafericitul părinte Teoctist le-a revărsat asupra noastră nu se pot spune îndeajuns în cuvinte, ci ne rămân așezate pururea în memoria inimii.
