Pentru doamna Daniela Bucă, viața înseamnă o chemare trăită zi de zi, cu multă dăruire, răbdare și credință, alături de Arhidiaconul Mihail Bucă și de cei cinci copii ai lor. Venirea pe lume a fiicei sale, Irene Ecaterina, diagnosticată cu sindrom Down, iar mai târziu lupta acesteia cu leucemia au schimbat profund viața întregii familii.
Dincolo de teamă, durere și întrebări, Daniela Bucă vorbește despre drumul dificil al acceptării, despre sprijinul comunității și despre felul în care un copil cu nevoi speciale poate deveni o lecție de iubire necondiționată pentru toți cei din jur. Mărturia sa este, în același timp, un îndemn adresat părinților care primesc un diagnostic greu: să nu rămână singuri, să nu se lase conduși de frică și să nu uite că valoarea unui copil nu este stabilită de un diagnostic. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
Între chemarea familiei și slujirea celorlalți
Alexandra Nadane: Cum este pentru dumneavoastră să fiți soție de cleric și mamă?
Daniela Bucă: Alături de soțul meu, viața este o provocare. În permanență apar modificări în programul lui; este solicitat pentru diverse activități, slujbe și întâlniri în care suntem implicați toți cei ai casei. Pentru mine, aceasta este o chemare care se trăiește zi de zi, nu doar o identitate. Sunt roluri care se împletesc: nu sunt separate, ci reprezintă moduri diferite de a iubi și de a sluji. Se susțin reciproc, dar cer mult echilibru, răbdare și, mai ales, multă dăruire. Nu este ușor, dar este o viață trăită cu sens. Încerc să fiu un sprijin pentru familia mea și să rămân deschisă către oamenii care au nevoie de încurajare.
Spuneam într-un interviu că noi, soțiile de diaconi și preoți, suntem chemate la Cina Domnului prin soții noștri. De aceea avem un rol important în a ne susține soții și este o onoare pentru noi să fim alese împreună-slujitoare. Recunosc că nu este ușor, dar este frumos să ai un sens și un scop. Am momente în care îmi doresc să mă retrag, să fiu doar cu mine sau pur și simplu să tac. Bineînțeles, nu sunt perfectă; uneori, ca orice femeie, sunt copleșită de emoții și mă refugiez la duhovnicul meu, ca în brațele Domnului.
A.N.: Care au fost modelele care v-au inspirat de-a lungul vieții?
D.B.: În primul rând, m-au inspirat părinții și bunicii mei, prin credința lor simplă și statornică. Apoi, multe mame și femei credincioase pe care le-am întâlnit de-a lungul vieții. M-au inspirat oameni din Biserică, persoane care au știut să transforme încercările în prilejuri de apropiere de Dumnezeu și care și-au purtat crucea vieții cu demnitate și răbdare. De asemenea, m-a inspirat viața sfintelor femei din calendarul ortodox. Când îmi este mai greu, cer ajutorul lor și al Maicii Domnului. Le recomand tuturor să se plece cu smerenie și sunt convinsă că vor primi mângâiere cerească.
Un copil care ne-a învățat să iubim mai profund
A.N.: Cum ați trăit momentul în care ați aflat că Irene Ecaterina are sindrom Down și cum vedeți acum acea etapă din viață?
D.B.: La început a fost un moment greu, de șoc și durere profundă, cu multe întrebări și emoții. Ca orice părinte, îți faci anumite planuri și ai anumite așteptări. Cu timpul însă, am înțeles că Dumnezeu ne-a încredințat un copil minunat, care ne-a învățat să iubim mai profund și să privim viața cu alți ochi. Am înțeles că nu este o întâmplare lipsită de sens.
Astăzi văd acea etapă ca pe începutul unei călătorii care ne-a schimbat în bine. Am ajuns să văd acest dar ca pe o lecție de iubire necondiționată și de răbdare, la care este chemată întreaga familie: bunici, părinți, frați și toți cei apropiați. Prin ea, Dumnezeu ne-a oferit posibilitatea de a descoperi și alte daruri din noi. Cred că ea s-a născut pentru noi. Am învățat că libertatea noastră înseamnă și să acceptăm voia lui Dumnezeu, Care nu greșește niciodată.
O avalanșă de dragoste și rugăciune
A.N.: Cum ați simțit reacția comunității atunci când fiica dumneavoastră a primit diagnosticul de leucemie?
D.B.: Am simțit foarte multă dragoste și solidaritate. Oameni pe care nu îi cunoșteam ne-au transmis mesaje, s-au rugat pentru noi și ne-au susținut. În momentele de suferință, sprijinul real contează enorm. Atunci descoperi cât de mult pot însemna rugăciunea și apropierea celorlalți.
A.N.: Ce v-a ajutat în momentele cele mai grele?
D.B.: Credința, rugăciunea și familia. Și, mai presus de toate, nădejdea că Dumnezeu nu ne părăsește și nu ne lasă niciodată singuri în încercări. Au fost zile în care nu aveam răspunsuri, dar am încercat să trăim fiecare zi cu speranță și nădejde.
De asemenea, sprijinul medicilor, al prietenilor, al comunității și al presei a fost foarte important. O avalanșă de dragoste și de rugăciune s-a revărsat către cer, iar Dumnezeu le-a răsplătit jertfa prin faptul că micuța Irene Ecaterina a răspuns pozitiv la tratament, deși diagnosticul ei a fost unul grav, cu un protocol deosebit. Pentru noi, fiecare zi din viața ei este o minune. Nu vom putea să-I mulțumim lui Dumnezeu în această viață pentru toate darurile pe care le-am primit.
David și al șaptelea cer
A.N.: Știu că, la un moment dat, ați aflat o întâmplare impresionantă despre Părintele Efrem din Arizona, care v-a încurajat foarte mult. Ați putea, vă rog, să ne-o povestiți?
D.B.: Nu se putea înțelege nimeni cu mine când eram la spital, pentru că nu acceptam. Problema majoră cu care se luptă o mamă este acceptarea. Nu acceptăm imediat ceea ce vine de la Dumnezeu; avem nevoie de foarte mult timp. Eu, creștină crescută în Biserică, nu am acceptat darul – pe Irene, fetița cu sindrom Down. Nu puteam să înțeleg de ce Dumnezeu a îngăduit ca propriul meu copil să sufere pentru păcatele mele. Nu m-am supărat pentru darul primit, dar mă întrebam de ce păcatele noastre să se răsfrângă asupra copilului.
După mai bine de trei ani, am primit un răspuns de la un părinte din America, Părintele Petru Neaga din Cleveland. Părintele ne-a spus: «Oameni buni, voi nu știți ce dar ați primit prin acest copil cu sindrom Down. Haideți să vă povestesc o întâmplare reală din viața Părintelui Efrem din Arizona».
Părintele Efrem a povestit că a ajuns în al șaptelea cer în felul următor: în copilărie, cel mai bun prieten al său era un copil cu sindrom Down, pe nume David. Copilul, care avea o dizabilitate intelectuală, nu era acceptat de familie și stătea mai mult pe stradă. Părintele Efrem era foarte sărac, iar ceilalți copii nu se jucau cu el. Așa s-au împrietenit cei doi: unul era respins de familie și de societate, iar celălalt era lipsit de bani și de prietenia copiilor. Prietenia lor a continuat până când s-au despărțit: Părintele Efrem a fost luat în armată, apoi a plecat în Athos.
În Athos fiind, a aflat că prietenul său cu sindrom Down murise și s-a rugat să afle ce se întâmplase cu el. A aflat că David se afla în al șaptelea cer, alături de sfinții teologi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Grigorie Teologul. Îl vede pe David și îl întreabă: «Prietene David, ce faci? Pot să vin la tine?». David îi răspunde: «Sigur, poți să vii la mine», apoi se întoarce către Mântuitorul și întreabă: «Mântuitorule, poate să vină la mine prietenul meu?». Iar Mântuitorul îi spune: «Dacă este prietenul tău, poate să vină aici». Părintele Efrem a încheiat: «Așa am ajuns eu în al șaptelea cer, la prietenul meu David».
Dacă Părintele Efrem a povestit o asemenea întâmplare din viața sa, este limpede că acești copii sunt un mare dar de la Dumnezeu pentru părinții lor și nu numai pentru ei. La Dumnezeu, darurile sunt răsplătite în feluri pe care noi nu le putem cuprinde.
Fiecare copil este un dar unic
A.N.: Ce gânduri aveți pentru părinții care află despre probabilitatea de a avea un copil cu nevoi speciale?
D.B.: Le-aș spune să nu se lase conduși de frică. Este firesc să existe neliniște și multe întrebări, dar fiecare copil este un dar unic, iar diagnosticul nu definește întreaga viață a unei familii. Copiii cu nevoi speciale aduc în familie lecții de iubire, acceptare, răbdare și dăruire, pe care cu greu le poți înțelege dinainte. Să nu rămână singuri, să ceară sprijin și să privească înainte cu speranță. Sprijinul, informarea corectă și comunitatea pot transforma frica inițială într-un drum de creștere și înțelegere.
Aș vrea să mai spun câteva lucruri despre rolul tatălui. Mi-aș dori ca niciun tată al unui copil cu dizabilități să nu își părăsească familia. În momentul în care părinții află că propriul copil are o dizabilitate, viața lor se schimbă complet. Este un șoc; apar multe întrebări, temeri și nesiguranțe. Tocmai atunci, mama are cea mai mare nevoie de sprijinul soțului ei. Prezența lui, dragostea, încurajarea și ajutorul, atât emoțional, cât și financiar, pot face o diferență uriașă în viața întregii familii și în dezvoltarea copilului.
În același timp, vreau să le încurajez pe mamele care primesc un astfel de diagnostic în timpul sarcinii să nu își piardă speranța și să nu renunțe la copilul lor. Nimeni nu poate ști ce plan are Dumnezeu pentru acel copil și câte suflete poate atinge prin simpla lui existență.
Așa a fost și în cazul fiicei noastre. Datorită ei, mulți oameni au ales să facă bine: au donat, au ajutat alți copii și adulți aflați în suferință, s-au legat prietenii, s-au creat punți între oameni și multe vieți au fost schimbate. Chiar și cei care au oferit doar o rugăciune sau un gând bun au făcut un bine pe care poate nu îl vor cunoaște niciodată pe deplin.
Noi, oamenii, privim adesea doar ceea ce se vede. Dumnezeu însă vede inima și rostul fiecărei vieți. De aceea cred că fiecare copil, indiferent dacă este sănătos sau are nevoi speciale, este un dar și are un rost pe acest pământ. Nicio viață nu este lipsită de valoare și nimeni nu are dreptul să hotărască dacă un om merită sau nu să trăiască. Fiecare suflet este prețios înaintea lui Dumnezeu și poate aduce lumină în viețile celor din jur, chiar și în moduri pe care nu le putem înțelege imediat.
Scurtă biografie
Daniela Bucă s-a născut la 26 ianuarie 1979, în București. A absolvit Facultatea de Biologie a Universității din București, unde a studiat în perioada 1997–2001. În anul 1999 s-a căsătorit cu Arhidiaconul Mihail Bucă, dirijorul corului „Tronos” al Patriarhiei Române. Împreună au cinci copii: Nicolae, Oana-Maria, Iustin, Anastasia-Nectaria și Irene-Ecaterina.
