În anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice, am căutat să aflăm mai multe despre viața și învățăturile părintelui Nicodim Bujor, un monah îmbunătățit, care a trecut la Domnul la venerabila vârstă de 96 de ani, în anul 2011. Părintele a fost de-a lungul vieții foarte bolnav și mulți ani a beneficiat de îngrijiri din partea altor persoane, lucru care a determinat și despărțirea temporară de Cernica, mănăstirea sa de metanie. Avva Nicodim mărturisea: „Are Domnul Îngerii Lui prin care lucrează: eu de mult eram la cimitir dacă nu aveam acești samariteni milostivi care mă îngrijesc ca pe leprosul Lazăr, ori [ca pe] Iov cel drept de la 6 mai.”[1]
Părintele este cunoscut pentru faptul că este autorul Acatistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, primul sfânt român canonizat.
La interviul prilejuit și de faptul că în data de 5 mai se împlinesc 108 ani de la nașterea părintelui Nicodim, ne-a răspuns un fiu duhovnicesc al acestuia, părintele Iulian Naroș, preot slujitor la Biserica Sfântul Nicolae Ghica – Paraclis Universitar din București.
Cum l-ați cunoscut pe Părintele Nicodim Bujor?
Prima mea întâlnire cu Părintele Nicodim a fost la Mănăstirea Turnu de Prahova, de lângă Ploiești, în perioada studenției mele. Acolo, mergând la o slujbă cu mai mulți tineri din ASCOR, l-am văzut slujind și am fost cucerit de felul lui de a fi și de a ne vorbi.
După o perioadă lungă de timp, în care nu am mai auzit nimic despre părintele, timp în care am devenit și eu preot, un prieten de-al meu care locuia în Italia a dorit să vină împreună cu soția lui la părintele Nicodim ca să-i ceară un sfat și să se mărturisească. M-au rugat să merg și eu cu ei, să-i conduc cu mașina până la Ploiești, unde era părintele.
Așa au avut loc premisele celei de-a doua întâlniri cu Părintele și începutul relației părinte-fiu duhovnicesc. După ce ne-a făcut molitfa pentru spovedanie, primul pe care Părintele Nicodim l-a chemat să se mărturisească am fost eu. Lucrul acesta m-a surprins foarte mult, fiindcă nu pentru aceasta venisem și tocmai ce mă spovedisem în urmă cu două săptămâni. I-am spus că am duhovnic, dar a insistat delicat, ca și cum nu ar fi auzit ce îi spun. Din respect față de vârsta și personalitatea lui, dar și cu gândul că voi primi un sfat duhovnicesc, m-am dus să mă spovedesc.
Ceea ce este foarte interesant de menționat este faptul că prin acea invitație pe care mi-a făcut-o aveam să descopăr pentru prima oară, puțin mai târziu, harisma lui ascunsă a înainte-vederii. Dorind după o vreme să merg la duhovnicul meu, pe care îl aveam de peste 10 ani, am aflat că în urmă cu câteva săptămâni, acesta se mutase din acea mănăstire și nu mai era lesne de găsit.
Acum eram „orfan” de părinte duhovnicesc și nu știam încotro să caut. Așa că, prin acea invitație de care mi-am amintit, părintele Nicodim a făcut o trecere foarte ușoară de la „scaunul de spovedanie” al fostului părinte duhovnic, la „scaunul dumnealui de spovedanie”, mărturisindu-mi de-atunci păcatele sub epitrahilul sfinției sale, timp de cinci ani, până când Domnul a rânduit să-l ia de aici, de lângă noi, și să-l pună cumva deasupra noastră, să ne vegheze cu rugăciunile sale.
În anul 1955, Părintele Nicodim a participat la prima canonizare a unui sfânt român, a Sfântului Calinic. V-a împărtășit vreo experiență personală legată acest eveniment sau în general de Sfântul Calinic?
Două momente ne mărturisea părintele că au rămas în inima lui de la canonizarea sfântului. Primul moment încărcat de emoție a fost atunci când a trebuit să citească în trapeza mănăstirii, în fața comisiei de canonizare, acatistul Sfântului Calinic pe care îl compusese.
Părintele Nicodim a fost bibliotecarul Mănăstirii Cernica și pe când punea în rânduială cărțile bibliotecii, a dat peste un caiet cu însemnările diaconului Baldovin, secretarul Sfântului Calinic, însemnări cu viața sfântului. Citindu-le, părintele Nicodim s-a îndrăgostit de Sfântul Calinic și a căutat să afle sfintele lui moaștele în osuarul mănăstirii. Le-a găsit inclusiv pe cele ale celor șapte stareți despre care se vorbește în viața sa, printre care erau și cele ale Sfântului Gheorghe de la Cernica și Căldărușani. A luat capul Sfântului Calinic, iar pe celelalte le-a însemnat cu tuș, scriindu-le numele în chirilică.
Așa se face că, atunci când se căuta capul Sfântului Gheorghe pentru canonizare, părintele Nicodim a dat indicațiile necesare părintelui Nectarie de la Cernica: locul unde să caute și inscripția cu tuș de pe capul sfântului, pe care el o făcuse. Așadar, părintele Nicodim găsind moaștele Sfântului Calinic, a luat capul acestuia și l-a ținut la el în chilie spre cinstire. Nu se punea atunci problema canonizării sfântului. Având capul Sfântului Calinic permanent la el în chilie i-a venit și ideea de a-i scrie un acatist. Părintele avea o fire sensibilă și predilecție spre poezie.
Ne mărturisea adesea că primul condac și primul icos au fost dictate de Sfântul Grigorie Teologul, la care avea mare evlavie și la care s-a rugat să îl ajute la compunerea acestui acatist, „pentru uz personal”. Nu întâmplătoare a fost ziua trecerii la cele veșnice a părintelui Nicodim, 30 ianuarie.
Așadar, a venit vremea prezentării acestui acatist în fața comisiei. Emoția pe care a trăit-o atunci, când a citit acatistul, i-a rămas adânc întipărită în suflet și a fost accentuată apoi și de faptul că, dintre cele trei propuneri, a fost ales acatistul pe care el i l-a făcut Sfântului Calinic, din toată dragostea și cinstirea pe care i-o purta.
Cel de-al doilea moment drag părintelui Nicodim a fost următorul. La una din slujbele liturgice în cinstea canonizării, întâlnindu-se ierarhi din mai multe eparhii, chiar și din afara țării, în bucuria revederii lor, vorbind unii cu alții, a venit vremea ca unul din ierarhi să spună „Pace tuturor!”.
Pentru că toți erau cuprinși de momentul întâlnirii, au scăpat din vedere acest aspect, însă Sfântul Calinic, care era prezent prin moaștele aflate în racla din biserică, a spus el însuși „Pace tuturor!”. Părintele Nicodim, care slujea atunci ca ierodiacon, mărturisea că aceste cuvinte ale Sfântului Ierarh Calinic s-au auzit în toată biserica. S-a bucurat de această intervenție a sfântului prin care și-a făcut simțită prezența într-un chip minunat.
Cum se manifesta evlavia părintelui față de Sfântul Calinic?
Evlavia părintelui Nicodim față de Sfântul Calinic se manifesta prin respect și familiaritate, la fel cum un copil are respect față de tată și mamă, dar și familiaritate. Așa se purta față de Sfântul Calinic. Ori de câte ori era o problemă gravă de rezolvat, apela întâi la Maica Domnului și apoi la toți sfinții începând cu Sfântul Calinic, ca și cum ar fi apelat la cunoscuți.
Ne spunea că Sfântul Calinic i-a ținut și locul în Mănăstirea Cernica, atunci când securitatea îi avea sub atentă supraveghere, făcând deseori prezența la slujbe în locul său. Părintele povestea acest eveniment întâmplat de Paști, când a făcut o vizită pe furiș părintelui Dumitru Stăniloae, proaspăt ieșit din închisoare.
Părintele Stăniloae trăia în multe lipsuri, fiind marginalizat de mulți. Deoarece și el era supravegheat, nu îl putea vizita oricine. Pentru că avea evlavie la părintele Stăniloae, și cunoscând situația delicată în care se afla, i-a venit ideea de a-i duce un coș cu alimente. Trebuia însă ca la timpul Vecerniei, când se făcea prezența, să fie în biserică. Cineva l-a pârât că a ieșit din mănăstire și urma să se dovedească lucrul acesta la slujbă.
Întâmplarea a făcut că a pierdut și autobuzul de întoarcere, iar calculele făcute nu s-au potrivit, astfel că nu a ajuns la slujbă. Starețul, care avea însărcinarea de la securitate de a face prezența, l-a văzut prezent pe părintele Nicodim atunci când a venit să-i ceară binecuvântare, sărutându-i mâna. Părintele Nicodim mărturisea: „Uite cum Sfântul Calinic mi-a ținut locul în mănăstire!”.
Avea și un epitrahil al Sfântului Calinic pe care îl prețuia foarte mult și de multe ori când mergeam la spovedanie ni-l punea nu doar să-l cinstim, ci uneori ne mai și spovedeam sub el.
Cunoașteți vreo nevoință deosebită pe care și-o însușise părintele?
Părintele Nicodim niciodată nu-și dezvăluia ostenelile pe care le făcea. Vorbea doar despre cele pe care nu le mai putea face din cauza bolii și a vârstei. Amintea în special despre postul Sfântului Calinic pe care l-a ținut și el de câteva ori. Postul consta în a nu bea și a nu mânca nimic timp de 40 de zile, în perioada Postului Mare.
Aceste nevoințe nu le spunea sub formă de laudă, ci smerindu-se că a devenit neputincios și nu mai poate să le facă. Vorbea mai rar și doar contextual despre nevoințele din vremea tinereții, în contrast cu neputințele prezente la vârsta de peste 90 de ani. Puteai să îți dai seama însă de nevoința tainică pe care o avea în îndelungata boală, neplângându-se și răbdând.
V-a lăsat vreo mărturie legată de alcătuirea acatistului Sfântului Calinic?
Spunea părintele Nicodim că atunci când a început să scrie acatistul Sfântului Calinic, primul condac și primul icos i-au fost dictate de Sfântul Grigorie Teologul, față de care avea multă evlavie. Părintele a făcut rugăciune la Sfântul Grigorie, ca să-l învețe cum să-l alcătuiască.
Dacă se citește cu puțină analiză acest acatist al Sfântului Calinic se poate observa o diferență, atât din punct de vedere a lungimii textului cât și al conținutului lui. Primul condac și primul icos sunt puțin diferite față de celelalte.
2023 este anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice în Patriarhia Română. Știm că Părintele Nicodim a trecut la Domnul la o vârstă venerabilă, de 96 de ani. Care era perspectiva sa asupra înaintării în vârstă?
Nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată în vreo discuție pe această temă. Doar mă minunez de cum l-a ținut Dumnezeu până la această vârstă patriarhală de 96 de ani, fiind foarte bolnav, de câteva ori chiar în pragul morții. Știu că își dorea foarte mult să fie din nou la Cernica, îi era foarte dor de Cernica. De fapt era permanent cu duhul acolo și mi-o mărturisea și mie în Taina Spovedaniei, dar boala îl ținea departe, ca într-un sanatoriu. Dacă nu era îngrijit la Ploiești nu apuca vârsta aceasta.
Și eu îmi doream atunci să ajungă din nou la Cernica; îmi doream să sfârșească acolo, în mănăstire, pelerinajul vieții, deoarece era monah și așa se cuvine călugărilor. Dar, iată că Dumnezeu, înainte de sfârșit cu o jumătate de an, a rânduit să-i împlinească dorința, a revenit la mănăstirea de metanie. Mi-a aduc aminte că mergând la spovedanie la Cernica, îl găseam uneori stând de vorbă cu alți părinți vârstnici de acolo, cu părintele Lazăr, cu celălalt părinte Nicodim, vorbind despre bătrânii din tinerețea lor.
Am impresia că vârsta, în viziunea părintelui Nicodim, era darul lui Dumnezeu pe care el îl prețuia, trăindu-și viața cu multă bucurie. Spunea adesea că, „viața este foarte frumoasă dacă este trăită după rânduiala lui Dumnezeu!”.
Cum l-ați descrie în câteva cuvinte care să redea esența personalității sale?
Cum l-aș descrie pe părintele? În două cuvinte: „bătrân-copil”. Cred că părintelui i se potrivește foarte mult acel text de la Matei 18:4: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția Cerurilor.” Așa era părintele, ca un copil: fără a ține minte răul, cum îl așezai, așa stătea, fără mofturi, ascultător față de cei ce-l îngrijeau.
Voia doar să-i bucure pe toți. Dacă cineva supărase pe altcineva, acela era îndemnat să lase de la sine și să-l bucure. „Lasă, bucură-l!”, așa spunea mereu. Aceasta era lucrarea părintelui, era lucrare de copil. Deși era un părinte cu autoritate duhovnicească, totuși făcea ascultare de o bătrână care avea grijă de el. Făcea ascultare de doamna Mia ca de un stareț, nu-i ieșea din voie în ce privește îngrijirea lui medicală. Așa își omora voia lui. În loc să facă ea ascultare de el, el făcea ascultare de ea.
A ajuns la această tăiere a voii, dar o tăiere a voii cu pace. Sigur, își arăta și autoritatea duhovnicească dacă era ceva în neregulă. Dar de obicei el se lăsa și cultiva ascultarea cu tăierea voii, avându-o ca pe un un fel de stareță pe bătrâna doamna Mia.
Ce ați simțit în momentele despărțirii de Părintele Nicodim? Ce v-a fost de ajutor în acele clipe?
Nu am avut o surpriză mare în momentul plecării părintelui Nicodim din mijlocul nostru, cumva ne așteptam. Părintele însuși știa dinainte când va fi momentul.
Odată mi-a spus că, semnul că va pleca din această lume vremelnică va fi o vreme foarte geroasă. A fost într-adevăr în luna decembrie a anului 2010, aproape de Crăciun, o zi foarte geroasă și mă gândeam: iată a venit vremea să plece. Nu a plecat atunci. A venit apoi „gerul Bobotezei”.
Părintele a mai rămas în continuare cu noi, cu toate că a fost ger și atunci. Apoi am zis: gata, dacă nu a plecat nici la gerul acesta, mai rămâne un an cu noi. Însă, aproape de prăznuirea Sfinților Trei Ierarhi a fost iarăși un ger foarte cumplit, mai mare decât în celelalte zile. Aflându-mă la Cernica cu familia în după-amiaza zilei de duminică, 30 ianuarie 2011, am văzut pe mai mulți din apropiații părintelui adunați la chilia lui. Atunci mi s-a spus că a sosit vremea când părintele se pregătește să părăsească lumea aceasta.
Am hotărât să plec spre casă și să las familia, fiind o oră târzie, pentru ca apoi să mă întorc și să rămân mai multă vreme ca să priveghez și eu cu ceilalți, lângă părintele. În perioada aceasta, cât am fost plecat, sufletul părintelui s-a despărțit de trupul său, însoțit îngerii păzitori. O doamnă, asistentă medicală care îngrijea de părintele, dar care nu era prea apropiată de viața Bisericii, mi-a spus că atunci când părintele a trecut la Domnul ea se afla afară, în pridvorul chiliei, și a văzut cum s-au ridicat la cer, deasupra mănăstirii, trei stele strălucitoare.
Deși nu era foarte religioasă, avea convingerea și sentimentul precis că steaua din mijloc era părintele Nicodim. Momentul acela a produs o mare schimbare în viața ei, devenind foarte apropiată de viața duhovnicească.
Așadar, părintele știa cumva când va pleca, dar mărturisesc că nu-l simt ca și cum ar lipsi. Tot prezent îl simt și acum: îi cer sfat, îndrumare, ocrotire; nu simt o foarte mare schimbare. Doar că nu-l mai văd cu ochii, nu îi mai simt mâna pe capul meu, nu-i mai sărut mâna, dar în rest, duhovnicește, mă simt apropiat.
Înainte a de a mă despărți de părintele, i-am luat mâna dreaptă, el fiind întors cu fața spre perete, și am dorit să o pun pe capul meu ca să iau o ultimă binecuvântare. Întorcându-și capul spre mine, și-a lăsat mâna moale, bucurându-mă cu o ultimă binecuvântare.
Ne puteți împărtăși câteva sfaturi din moștenirea duhovnicească pe care v-a lăsat-o personal, de care țineți cont și în prezent?
Părintele mi-a dat multe sfaturi care ar trebui să lucreze în mine, sfaturi personale, cu „dedicație”, ca să pot lucra duhovnicește. Încă nu am ajuns să le lucrez cum trebuie, iar pe unele le-am înțeles târziu. El nu dădea sfat direct, ca să nu forțeze libertatea omului. Bătea cumva un apropo, vorbea foarte voalat, pentru că nu voia să încalce libertatea fiului duhovnicesc.
Nu dădea canon, „uite, așa să faci!”, decât atunci când îi cereai un sfat concret dar, și pe acesta îl dădea cu opțiunea de a-l refuza. Dacă luai sfatul în considerare atunci îl transformai în ascultare. Aceasta este o mare lecție pe care am învățat-o în special de la părintele: ascultarea nu este impunere, ci asumare.
Un sfat foarte general pe care părintele l-a dat și pe care mi l-a accentuat foarte mult a fost acesta: milostenia față de văduvă și orfan. Mereu spunea că acesta era sfatul practic al Sfântului Meletie, episcopul Antiohiei: „văduva și orfanul! văduva și orfanul!”. Ne spunea că ne va aștepta la poarta Raiului și ne va întreba dacă am miluit văduva și orfanul.
În relația cu părintele Nicodim am învățat ce este duhovnicul. Dacă duhovnicul, în viziunea mea de până atunci, era acel părinte îmbunătățit care avea răspunsuri la toate nelămuririle, la toate întrebările existențiale, prin părintele Nicodim am înțeles că duhovnicul nu este cel ce dă răspunsuri la toate întrebările, ci este omul de rugăciune. Omul ce se umple de Duhul Sfânt prin rugăciune, iar prin rugăciunea lui, eu, fiul duhovnicesc, sunt tras din multele gropi în care am căzut. Simt că rugăciunea mă tracta, iar nu mulțimea sfaturilor.
Ce-am mai învățat de la părintele este familiaritatea lui cu sfinții, cu Mântuitorul, cu Maica Domnului, în special cu Sfântul Calinic, cu Sfântul Nicolae, Sfântul Grigorie Teologul. Și prețuirea pe care o avea față de anumite personalități de mare valoare culturală a țării. Vorbea foarte mult despre Mihai Eminescu și Mihai Viteazul pe care îi considera sfinți. Ne transmitea să avem familiaritate cu sfinții, să fim oameni de rugăciune, să cinstim memoria eroilor, să prețuim zestrea culturală și personalitățile neamului nostru.
Au fost situații în care ați simțit ajutorul părintelui după trecerea sa la Domnul? Ne puteți da un exemplu?
Nu concep să fi avut vreo situație mai delicată fără să fi cerut binecuvântarea părintelui alături de rugăciunea lui. De exemplu, slujbele din biserică nu le încep fără a face mai întâi o rugăciune tainică, înainte de a da binecuvântarea. Cer ca Domnul Iisus Hristos, pentru rugăciunile părintelui Nicodim, ale părintelui duhovnic actual și ale părintelui paroh să binecuvânteze începutul slujbei.
Părintele Nicodim este în toate aceste începuturi ale mele, în aceste rugăciuni, ca să fac rugăciunea cuvenită împletită cu rugăciunea lui. Cred că purtarea de grijă delicată și subtilă pe care o avea față de noi aici pe pământ, prin rugăciune, este prezentă și acum. Și cred că ne poartă în rugăciunile lui, nu ne va lăsa, de vreme ce a zis că ne așteaptă la poarta Raiului să ne întrebe dacă am ajutat văduva și orfanul; e clar că ne poartă de grijă să putem ducem la îndeplinire acest testament. Iar testamentul pe care ni l-a lăsat poate avea ca titlu generic: „văduva și orfanul”.
[1] Rolea, Daniel, Părintele Nicodim Bujor, Editura Bizantină, 2019, pg. 221
Urmăriți-ne pe Telegram: @basilicanews
Foto credit (colaj reprezentativ): Basilica.ro / Raluca-Emanuela Ene
