În noaptea de 12 spre 13 iunie s-au împlinit 83 de ani de la începutul deportărilor a zeci de mii de basarabeni și nord-bucovineni în lagărele sovietice de muncă forțată, situate în principal în Siberia și Kazahstan.
Primul val de deportări a însemnat relocarea a aproape 30.000 de români. Ulterior, în al doilea val, din 6-7 iulie 1949, au fost deportate alte 35.796 de persoane, dintre care două treimi erau femei și copii. Ultimul val a fost în 1 aprilie 1951 și a vizat 5.917 de membri ai Martorilor lui Iehova.
„Românii au fost pe locul trei, ca număr, în aceste lagăre, după nemți și japonezi” (care erau prizonieri de război), declara la o conferință Vasile Soare, fost ambasador al României în Federația Rusă.
Nu doar cei implicați în activități politice de opoziție față de regimul bolșevic erau considerați anti-sovietici și deportați, ci și întregi categorii sociale, precum preoții, primarii, învățătorii, moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii.
Începutul deportărilor a fost hotărât în ședința comună a Biroului Comitetului Regional Cernăuți al Partidului Comunist al Ucrainei și a Comitetului Executiv al Consiliului Regional Cernăuți din 8 iunie 1941.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, numai în casele românilor din Ținutul Herța (Bucovina de Nord) au fost trimiși 1.000 de activiști sovietici, care au ridicat 458 de familii.
În doar 20 de minute, românii au fost scoși din case cu hainele de pe ei și o bocceluță, fiind duși la gară și încărcați în vagoane pentru vite.
Procesul de deportare urmărea arestarea capului familiei și ducerea lui într-un lagăr de muncă forțată, iar ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan, unde nu erau în detenție, dar erau nevoiți să-și câștige traiul făcând munca pe care le-o dădeau autoritățile. Pentru munca depusă erau remunerați cu un minimum necesar pentru trai.
Mulți au murit pe drum, din cauza condițiilor inumane din trenurile cu care au fost transportați.
Foto credit: TVR Moldova
