Ziua Sfântului Ierarh Antim Ivireanul

Biserica Ortodoxă Română cinstește astăzi, 27 septembrie, pe Sfântul Antim Ivireanul, ierarhul evlavios, cult, înțelept, mare creator de literă tipografică și ctitor al cunoscutului lăcaș din București cu hramul ‘Tuturor Sfinților’, care astăzi îi poartă numele. Prin harul cuvintelor și al vieții sale a dat traducerea românească definitivă a principalelor cărți de slujbă. Despre valorificarea operei, despre importanța tipăriturilor lui Antim în statornicirea limbii române în Biserica noastră vorbește într-un interviu acordat „Ziarului Lumina” prof. dr. Gabriel Ștrempel, membru de onoare al Academiei Române și directorul onorific al Bibliotecii Academiei.

Domnule academician, cum a început valorificarea operei lui Antim și care a fost evoluția interesului pentru aceasta?

Mă bucur nespus de mult că Biserica noastră a început de câțiva ani buni să difuzeze opera lui Antim Ivireanul și să sublinieze meritele pe care acest deosebit ierarh al neamului nostru le-a avut în istoria Bisericii românești. Începuturile valorificării operei Sfântului Antim sunt evident mai vechi și sunt legate mai ales de descoperirea unor manuscrise încă de pe la 1885-1886, când a fost editată pentru prima dată ‘Didahiile’ lui Antim Ivireanul, de Ioan Bianu, care era directorul Academiei Române. S-a întâmplat ca și eu, care am condus Biblioteca Academiei Române un număr apreciabil de ani, să mă ocup mulți ani de zile de această personalitate a culturii românești laice și bisericești.

Constantin Erbiceanu a cercetat Biblioteca de la Căldărușani și aici a găsit în vara lui 1887, așa după cum singur mărturisește, ‘însuși originalul Didahiilor, așa cum ele au ieșit din pana învățatului Mitropolit Ivireanul’, socotind că descoperirea de la Căldărușani era manuscrisul autograf al lui Antim, dar eu am arătat foarte precis încă de la ediția din 1962, apărută la Academie, care a fost greșeala lui Erbiceanu. În timpul cercetărilor mele am găsit un manuscris al unui dascăl, al unui grămătic, Efrem, elev, ucenic al preotului Stanciu. Preotul Stanciu a fost ucenic la școala de grămătici de pe lângă Biserica ‘Sfântul Gheorghe-Vechi’, ajuns preot la Mănăstirea Antim, devenită biserică de mahala după moartea ctitorului, și a continuat tradițiile școlii amintite de grămătici. Acest preot Stanciu a difuzat opera manuscrisă a lui Antim după moartea lui. Acest manuscris 3460 de la Academie este cel mai vechi text al lui Antim, copie manuscrisă, pentru că originalul nu se știe unde este. Acest manuscris a fost difuzat la doar șase ani după moartea lui Antim. După acesta s-au mai făcut alte copii. În tot veacul al XVIII-lea au apărut aproximativ 12 exemplare din Didahiile lui Antim, fapt ce dovedește că Sfântul Antim Ivireanul nu a fost niciodată așa cum l-a arătat gramata patriarhală de condamnare din 1716. Aceasta arată că Biserica noastră nu l-a dezavuat pe Antim, iar pe de altă parte, difuzarea predicilor sale atestă opoziția clerului românesc față de măsura samavolnică de caterisire a Constantinopolului. A fost dintotdeauna considerat unul dintre cei mai mari ierarhi români.

Mare creator de literă tipografică

Ce elemente documentare cunoașteți care precizează originea georgiană a Sfântului Antim și în ce măsură a mai păstrat acesta legătura cu țara de origine?

Majoritatea tipăriturilor semnate de Antim indică limpede faptul că autorul era din Iviria, denumirea veche a Georgiei. Însuși Antim se numește pe majoritatea cărților tipărite sau traduse Antim Ivireanul. El a fost socotit până la moarte ca unul care aparținea acestei țări din mijlocul Caucazului. Există de asemenea o mențiune făcută de Anton Maria Del Chiaro, fostul secretar al lui Constantin Brâncoveanu, care vorbește în ‘Istoria revoluțiilor Țării Românești’ despre originea georgiană a lui Antim și despre unele evenimente dintru începuturi ale prezenței lui aici. A păstrat legătura cu țara de origine, a trimis acolo pe unul din ucenicii lui în ale tipografiei, Mihail Iștvanovici, ca să tipărească două sau mai multe cărți în georgiană. Le-a trimis acolo, împreună cu o tiparniță, cu material tipografic lucrat de mâna lui Antim. Era un mare creator de literă tipografică. Și pe urmă toată atmosfera din jurul lui a fost aceea a sublinierii apartenenței lui georgiană.

Vorbiți-ne despre legătura Sfântului Antim cu ctitoria sa din București.

Înălțarea mănăstirii care-i poartă numele este unul dintre cele mai impresionante capitole din viața sa. Fără familie, lipsit de legături trainice în rândul boierimii, și-a dăruit toți banii pentru ridicarea acestei biserici. După cum și mărturisește într-o scrisoare către Brâncoveanu, a dorit să ridice un monument în memoria lui, pentru a i se perpetua numele și care să-i adăpostească osemintele după moarte, fără să se gândească la tragedia vieții sale. Pe la 1713 el s-a apucat să ridice această mănăstire care a fost întovărășită și de un ‘Așezământ’ mănăstiresc, care se păstrează astăzi la Academie. Prin acest ‘Așezământ’ el stabilește niște reguli precise pentru această mănăstire.

A culturalizat Ortodoxia românească și Ortodoxia universală

Care au fost relațiile marelui ierarh cu Constantin Brâncoveanu?

Pe Antim l-a adus în țară Constantin Brâncoveanu, care avea nevoie pentru planurile lui de ridicare culturală a țării lui și a întregii lumi ortodoxe de un om priceput. L-a făcut stareț la Snagov, unde a făcut o tiparniță, de unde a scos o sumedenie de cărți interesante, apoi, în 1705, l-a ridicat pe tronul Episcopiei Râmnicului și a fost câțiva ani buni episcop de Râmnic și un om cu pricepere mare, nu numai teologică, ci și iconomică, și pe urmă l-a ridicat mitropolit al Țării Românești. La un moment dat, Constantin Brâncoveanu a crezut că s-au întâmplat niște lucruri antiromânești la sfatul lui Antim, inclusiv fuga lui Toma Cantacuzino în tabăra turcească. Imediat după terminarea ostilităților, Brâncoveanu a vrut să-l scoată și din scaun, dar Antim s-a apărat cu două scrisori, care au fost publicate la sfârșitul Didahiilor, în care arată că nu a făcut nimic împotriva voinței domnului Brâncoveanu. Tipăriturile lui Antim sunt în proporție de cel puțin 50% făcute pentru toată Ortodoxia. Antim a culturalizat Ortodoxia românească și Ortodoxia universală, iar Brâncoveanu era un om cu conștiința personalității lui și era singurul domnitor creștin care ajuta Ortodoxia.

Vă rugăm să ne prezentați câteva elemente de istorie culturală privind difuzarea operei tipografice lui Antim.

Cărțile lui Antim, cele care se adresau lumii ortodoxe, în general, au fost difuzate pe o scară foarte largă, pe măsură ce au fost tipărite. Au fost dăruite popoarelor ortodoxe, Constantinopolului, Ierusalimului, Siriei, unde erau greci mulți. Cartea românească tipărită de Antim a fost difuzată în Țara Românească în primul rând, dar și în Transilvania și Moldova. Sunt cărți numeroase din tiparul lui Antim care se găsesc astăzi împrăștiate prin Transilvania, mai ales că Brâncoveanu era și conducătorul și cel care îndruma într-un fel viața religioasă a românilor din Ardeal. Când în Transilvania erau frământări teribile legate de tendințele de uniație, Brâncoveanu l-a trimis la Alba Iulia pe Mihail Ștefanovici, ucenicul lui Antim, cu o tiparniță, iar acesta a tipărit acolo un Chiriacodromion, o carte de învățătură, și un bucvar, un abecedar. El s-a dus de fapt cu scopul de a pipăi lumea, s-a dus ca să vadă dacă populația trece la uniație sau nu. Aici era un război mocnit între tabere. Pe urmă, multe cărți au fost difuzate în Moldova. Aici nu era un tipar în această epocă pentru că ultimul domnitor de acolo cu preocupări culturale a fost Duca Vodă, care și-a încheiat treburile până la Antim. Ultimele cărți s-au tipărit în Moldova sub Dosoftei, iar după el s-a produs un mare gol în cultura moldovenească. Cărțile lui Antim au fost trimise aici cu îngăduința lui Brâncoveanu.

3460, cel mai vechi manuscris

Care au fost momentele importante din difuzarea manuscriselor operei lui Antim?

A fost găsit un manuscris la Mănăstirea Dealu, pe care l-a folosit Ioan Bianu la prima ediție a Didahiei din 1886, pe urmă a fost manuscrisul găsit de Constantin Erbiceanu la Mănăstirea Căldărușani, pe care l-au socotit originalul și au ținut-o așa până în 1962, când eu am publicat prima ediție critică a Didahiilor, în care am arătat în studiul introductiv că manuscrisul de la Mănăstirea Căldărușani nu este cel mai vechi manuscris al lui Antim, ci este o copie ulterioară după manuscrisul nr. 3460 de la Academie. Între timp a fost descoperit de Ștefan Berechet manuscrisul Chipurile Vechiului și Noului Testament la Kiev, însă a venit războiul, revoluția, și Ștefan Berechet nu s-a mai dus la Kiev să facă investigația și de aceea mulți ani de zile nu s-a știut nimic de el. Cel mai vechi manuscris al lui Antim rămâne acesta, 3460, din 1720, care se află astăzi în Biblioteca Academiei.

Antim a curățat limba română de zgura slavonismelor și a grecismelor

Care este importanța tipăriturilor lui Antim în statornicirea limbii române în Biserica noastră?

Sunt câteva cărți tipărite de Antim pe care eu le socot de o valoare deosebită pentru curățirea limbii române, pentru statornicirea limbii literare românești. Didahiile sunt un monument de limbă românească. Nu este o limbă mai curată folosită de cineva vreodată ca acea folosită de Antim în Didahii. Antim a curățat limba română de zgura slavonismelor și a grecismelor, pentru că nu era amator de limbă greacă, dar nu a avut ce face pentru că la curtea lui Brâncoveanu veneau tot timpul ierarhi greci și a fost nevoit să tipărească cărți și pentru ei. Sunt câteva cărți monumentale. Evangheliarul tipărit de el la 1696, o psaltire superbă cu o limbă românească de toată frumusețea și Molitvelnicul de la Râmnic din 1706, o carte fundamentală pentru limba românească. Acest Molitvelnic este scris într-o limbă superbă și se folosește și astăzi în bisericile noastre. Antim, prin cărțile pe care le-a tipărit, a facilitat introducerea limbii române, înlocuirea limbii slave cu cea românească în biserică. A eliminat limba greacă din Biserică. El a avut certuri îngrozitoare cu Hrisant Notaras pe tema aceasta, pe tendința de subjugare a Bisericii Românești sub autoritatea altor patriarhii. Hrisant a cerut ca numele lui Antim să nu fie pomenit la slujbele religioase, dar Antim, deși era numai mitropolitul țării, și nu patriarh, a luptat pentru apărarea prerogativelor Bisericii sale. A fost un luptător pentru popor, pentru păstrarea neștirbită a Bisericii nesubjugate. Pe lângă toate, marele nostru ierarh și-a dorit ca Liturghia să fie accesibilă poporului.

50 de ani în slujba Sfântului

Academicianul Gabriel Ștrempel se ocupă de personalitatea marelui Antim începând cu anul 1956, din vremea cercetărilor pentru teza de doctorat. Încă de atunci a găsit cel mai vechi manuscris care are cota 3460, de la Biblioteca Academiei, pe care l-a folosit încă de atunci în prima ediție critică a Didahiilor, apărută la Editura Academiei la 1962. A obținut o copie alb-negru a întregului manuscris al Chipurilor Vechiului și Noului Testament pe care l-a publicat în Revista Romanoslavica din 1966, a ținut multiple comunicări în cadrul Academiei Române, la diferite aniversări ale marelui Antim, a realizat o ediție de Opere la 1972, precum și Monografia Antim Ivireanul, tipărită la 1997. Este invitat la diverse conferințe și colocvii de evocare a mitropolitului cărturar Antim Ivireanul. De asemenea, canonizarea Sfântului Antim din anul 1992 a avut la bază și notificarea prezentată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de academicianul Ștrempel.

Comentarii Facebook


Știri recente