„Vom muri și vom fi liberi!”: 21 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989

În urmă cu 21 de ani, în zilele confuze și tulburi ale lui Decembrie 1989, în maternitatea dintr-un orășel din centrul țării, se năștea copilul unor profesori de matematică, Vladimir. Tot atunci, pe străzile însângerate ale Bucureștiului, ale Timișoarei și ale altor mari orașe, se năștea sora lui geamănă, Libertatea. Acum, amândoi împlinesc 21 de ani. Și amândoi își revendică dreptul la adevărul despre trecutul părinților și la cel despre propriul lor prezent.

Are 21 de ani și, de când este student la București, vine în fiecare decembrie, de ziua lui, la Cimitirul de pe Calea Șerban Vodă să aprindă o lumânare eroilor. Vladimir, ca mulți alți români, vrea să afle cum a fost posibil Decembrie 1989, ce a fost înainte și după acest hotar istoric. Lângă mormintele de marmură albă sunt zeci de părinți care aprind lumânări copiilor lor martiri. Îi chinuie aceleași întrebări, căci nu știu nici acum cine le-a ucis fiii și fiicele la Intercontinental, Otopeni, la Televiziune, în Piața Operei din Timișoara. Asemenea lor, îi comemorăm în gând pe acești nevinovați și ne rugăm pentru odihna sufletului lor.

Au trecut 21 de ani de la Revoluția anticomunistă. Sunt două decenii în care nu suntem lămuriți la ce ne folosește libertatea. Doar eroii, care au strigat în fața gloanțelor ‘Vom muri și vom fi liberi!’, ar ști ce să facă cu ea acolo sus, în lumea îngerilor. Au trecut 21 de ani și încă mai citim pe litere neologisme ca demnitate, stimă, solidaritate. Le suntem datori cu adevărul acestor copii. Iar dacă unii dintre noi își mai bat capul cu deslușirea ecuațiilor încâlcite ale lui decembrie 1989, alții, care s-au prins, au scos cărți, au făcut filme sau și-au asumat ziare și televiziuni, partide și guverne.

Însă le suntem datori și lui Vladimir, și celor născuți după 1989, căci nici ei nu pricep mare lucru din revoluția noastră. Poate că profesorii lor ar trebui să-i ducă obligatoriu, la una din orele de istorie, într-o vizită la Cimitirul Eroilor martiri de pe Calea Șerban Vodă, care se află lângă Bellu, în imediata vecinătate a lui Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Preda, Nichita Stănescu…

Statisticile libertății noastre

Pe crucile înfășurate în tricolor din Cimitirul Eroilor sunt întotdeauna flori proaspete. Sunt 280 de morminte albe, doar o parte din cele 1.104, răspândite în necropolele din orașele martir. Unii spun că Revoluție a fost doar din 17 până în 22 decembrie, după aceea, contrarevoluție. Și într-un caz, și în celălalt, și-au dat viața în București 543 de oameni și alți 561 în restul țării. Înainte de 22 decembrie au fost 162 de morți, din care 73 la Timișoara, 48 la București și 41 în alte localități, iar după 22 decembrie, au murit 942 de persoane (495 decedați la București). De asemenea, indexul răniților este proporțional cu cifrele de mai sus: înainte de 22 decembrie – 1.107 răniți (604 la București), iar după 22 decembrie au fost 2.245 de răniți (1.275 în Capitală). Printre ei, studenți, elevi, copii de 2 ani, violoniști, tipografi, șoferi, soldați, muncitori, alpiniști, sportivi, ziariști ș.a. Deși vârsta, meseria, locul le sunt atât de diferite, un singur lucru îl au în comun: anul morții, 1989. Și Crăciunul, pe care nu l-au mai serbat acasă. Dar, de-atunci, fiecare Crăciun este petrecut la cimitir, alături de părinți, frați, rude care vin la mormânt, fac pomeni, vorbesc cu ei, plâng și le povestesc ce e pe-aici. Unii le-aduc coronițe, globulețe, beteală… Dar și colivă.

O carte, o minge de rugby, o aripă de avion stau alături de crucile albe ca să știm ce fel de oameni și-au dat viața la Universitate sau la Comitetul Central, când noi priveam la televizorul alb-negru eliberarea din tiranie. Ei sunt martirii noștri care au schimbat un regim în câteva zile. ‘Măicuța mea prea scumpă și frățior iubit, deși plecat din lume, să știți că n-am murit. Pe-un vis de libertate am fost și eu jertfit’, stă scris pe unul dintre morminte, unde arde o candelă.

Poveștile martirilor, spuse de cruci, părinți, de revoluționari sunt cutremurătoare. Fiecare dintre tineri era conștient de prețul pe care urma să-l plătească. ‘Nu am putut să stau deoparte. Dacă o făceam, nu mai eram român și, în pământ, să știți, iubiți părinți și frați, sunt tot român și tot așa rămân. ‘A strigat jos comunismul și a oferit flori trupelor din fața Sălii Dalles. A îngenuncheat și s-a rugat pentru morții Timișoarei. Era 21.12.1989, ora 17:30. A primit 3 gloanțe mortale. Avea 19 ani și a fost prima victimă a Revoluției din București. I se spunea Micky Rokerul’ (numele lui real: Mihai Lucrețiu Gâtlan, 1970 – 1989). ‘Eroii n-au murit. Nici tu, scumpul nostru erou și martir, n-ai murit. Trăiești în sufletele noastre și vei trăi peste veacuri în istoria țării. Familia.’ ‘Părinții și frații mei iubiți, să mă iertați că v-am părăsit la numai 13 ani. Tavi.’

În 1990, a fost făcut cimitirul mormintelor din marmură albă, egale, triste, ca un regiment tăcut. ‘Patriei noastre, spuneți-i adevărul. Am fost acolo unde trebuia să fiu’, scrie pe una din crucile pe care cad câțiva fulgi de zăpadă. Lacrimi ale cerului.

‘Stâlpii împușcați’

După 1990, s-au construit multe monumente închinate eroilor Revoluției. Fiecare oraș martir are un astfel de memorial, iar cel mai cunoscut (dar și contestat ca realizare artistică) este cel din Piața Revoluției din București, creat de sculptorul Alexandru Ghilduș. Numele complet al ansamblului arhitectural de 25 de metri înălțime este ‘Memorialul renașterii – Glorie Eternă Eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989’ și este alcătuit din mai multe elemente: Piața Reculegerii, Zidul Amintirii, Piramida Izbânzii, Calea Biruinței. An de an, oficialii depun aici flori, pentru că în perimetrul cuprins de Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară și fostul Comitet Central s-au consumat momente fierbinți ale evenimentelor din decembrie 1989, printre care și fuga cuplului Ceaușescu. Azi, nenumărați turiști români și străini vin la monument și se pozează cu el. Ceea ce este important aici este Zidul Amintirii, pe care sunt înscrise, pe plăci din alamă, numele celor peste 1.000 de victime ale Revoluției.

La Cluj-Napoca, în Piața Unirii, sculptorul Liviu Mocan a imaginat și amplasat în anul 2003 un alt monument, intitulat ‘Stâlpii împușcați’. Lucrarea cuprinde opt piese din bronz ce reproduc trupurile stilizate ale celor care au căzut la revoluție, cu semnele împușcării lor. Atunci, la Cluj, au murit 26 de oameni, iar alți 65 au fost răniți. ‘Eu m-am dus dincolo de realitatea morții, la ce urmează după moarte, spune Liviu Mocan, la faptul că aceste ființe împușcate au rămas verticale, au rămas în picioare, pe trotuar, printre noi. Acolo au murit oameni pentru o nouă orânduire socială. De aceea se și cheamă ‘stâlpi’, sunt stâlpii unei noi construcții. Mai mult, sunt stâlpi care sprijină cerul’.

După 1989, au apărut tot felul de manuale de istorie – al holocaustului, al minorităților etc. – care se predau în școli, e drept, opțional. Unul obiectiv și corect despre istoria noastră recentă, încă nu. Doar un volum în care apar tot felul de personaje, ridicate la rangul de personalități, pentru care peste 1.100 de oameni au strigat în fața gloanțelor: ‘Vom muri și vom fi liberi!’ Însă tânărului de 21 de ani, Vladimir, și multora ca el, cine le va spune istoria libertății lor și cum? (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 22 Decembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente