Vocația eclesială, vocație originară a familiei

În capitolul al II-lea al Sfintei Scripturi, omul sau, mai precis, umanitatea creată de Dumnezeu apare nu doar ca o cunună a creației, ci și ca preot al creației 1, având misiunea să înalțe întreaga creație sensibilă spre o unire cât mai deplină cu Dumnezeu. În acest sens, creația cosmică apare ca o ‘Biserică în devenire posibilă’2, ca un loc în care omul trebuie să celebreze Liturghia universală a Cuvântului lui Dumnezeu, ‘prin care și întru care au fost create toate’. Această dimensiune eclesială a creației cosmice se luminează și mai mult prin faptul că, în cartea Genezei, însăși ființa umană apare ca biserică, iar persoana umană, ca preot în ea.

Bărbatul și femeia apar în Geneză ca două persoane distincte, unite într-un singur trup, adică într-o singură ființă. ‘Natura umană – spune Vladimir Lossky – nu poate fi cuprinsă într-o monadă. Ea reclamă nu singurătatea, ci comuniunea; după cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura unică să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel și în om, creat după chipul lui Dumnezeu3.

Nu este întâmplător faptul că textul din Geneză precizează că bărbatul este chemat, mai întâi, să pună în lucrare această recunoaștere a identității de ființă și a alterității personale: ‘Iată os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (în ebraică ișa), căci a fost luată din bărbatul său (iș)” (Facere 2, 23). Această prioritate a bărbatului în dialogul său cu femeia nu înseamnă o relație de subordonare, ci, dimpotrivă, o ordine așezată de Dumnezeu în comunitatea umană, ordine prin care viața dumnezeiască a Sfintei Treimi se comunică umanității și, prin ea, întregului cosmos4. De fapt, textul spune clar că Dumnezeu a așezat femeia ‘în fața’ bărbatului: èțer Kenegdo 5 (Geneza 2, 18). În ebraică, această prepoziție nu exprimă o relație de subordonare, așa cum s-a interpretat de multe ori în istorie, ci ea arată, cel mai adesea, lucrarea lui Dumnezeu, prin care El mângâie pe cei întristați și singuri6. De asemenea, această prepoziție ebraică se referă la realitatea dialogului prin cuvânt, și nu la un act al ‘vederii’ fizice. Cu alte cuvinte, unitatea dintre bărbat și femeie, în textul biblic al creației, nu se referă doar la polaritatea sexuală, specifică și regnului animal, ci la o unitate mult mai profundă, care se realizează în orizontul cuvântului, al comuniunii, în centrul căruia se află vocația de a ‘numi’ creația, vocația sacerdotală. Pentru tradiția biblică, ceea ce este înscris dintru început în umanitate nu este diferențierea sexuală, ci vocația de a deveni o biserică a Cuvântului.

Când bărbatul și femeia au pierdut semnificația eclesială a relațiilor dintre ei

Această dimensiune eclesială a relației dintre bărbat și femeie este subliniată în mod deosebit de Sfântul Maxim Mărturisitorul în primele șapte capitole ale Mistologiei sale. Ea este strâns legată de structura ontologică a cosmosului și a omului și, de asemenea, de cele cinci polarități existente în creație, și anume:

1. Distincția dintre creat și necreat;

2. În cadrul creatului, distincția dintre natura inteligibilă și cea sensibilă;

3. În cadrul naturii sensibile, distincția dintre cer și pământ;

4. În cadrul pământului, distincția dintre paradis și lumea locuită;

5. În cadrul lumii locuite, distincția dintre bărbat și femeie.

În paradis, omul avea vocația ca, ajutat de harul lui Dumnezeu, să depășească toate aceste diviziuni pentru a se îndumnezei și prin el să se îndumnezeiască cosmosul întreg. Mai întâi, el trebuia să depășească separația dintre sexe printr-o viață castă. În a doua etapă, el trebuia să reunească Paradisul terestru cu restul cosmosului terestru, pentru ca și acesta să devină paradis. În al treilea rând, sufletul și trupul său trebuiau să biruie spațiul pentru a uni pământul cu cerul, lumea inteligibilă cu cea sensibilă. În cele din urmă, această umanitate cosmică se va dărui pe sine lui Dumnezeu, primind în schimb de la El, prin harul său iubitor, tot ceea ce Dumnezeu posedă în virtutea naturii Sale’7.

Prin căderea în păcat, bărbatul și femeia au pierdut semnificația eclesială a relațiilor dintre ei. Nu trebuie să uităm că și textul biblic al creației este redactat în categoriile lumii căzute și separate de harul lui Dumnezeu. De aceea și binecuvântarea paradiziacă de a ‘crește și a se înmulți’, dată primului cuplu uman (Facere 1, 28), în condiția noastră separată, apare iremediabil legată de separare și moarte. Vladimir Lossky, reflectând asupra acestui aspect al vieții umane, scrie: ‘Sexualitatea paradiziacă, izvorând în întregime dintr-o interioritate consubstanțională (erau goi și nu se rușinau, n.n.) și a cărei multiplicare miraculoasă urmând să se reverse peste tot, fără a angaja nici înmulțire, nici moarte, ne este aproape complet necunoscută, căci păcatul, obiectivând trupurile (și au văzut că erau goi), a făcut din primele două persoane umane două naturi separate, două ființe individuale, având între ele relații exterioare’8.

Restaurarea familiei

Într-adevăr, scos din paradis, bărbatul nu mai numește femeia ‘ișa, ci Eva’, mama celor vii (Facere 3, 20). Privirile lor se vor orienta de acum înainte spre maternitatea biologică, purtătoare de speranță. În această perspectivă îi așază însuși Dumnezeu (Facere 3, 15-17). Deci, maternitatea biologică, așa cum o avem noi astăzi, este o consecință a căderii primului cuplu uman din starea de har.

Sfântul Grigorie de Nyssa și apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul au afirmat că ea a fost prevăzută de Dumnezeu ca un antidot împotriva morții și a separării. Deși a introdus în existența umană legea nașterilor și a morților, totuși maternitatea biologică a menținut în istorie, pe de o parte, nostalgia frumuseții originare a familiei și, pe de altă parte, speranța mântuirii și a salvării din moarte. Această speranță se va împlini prin Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, noul Adam, care a intrat în timp printr-o nouă maternitate, restaurând astfel familia în vocația sa originară: aceea de a fi icoana iubirii lui Dumnezeu pe pământ, după cum am mai spus, și, de asemenea, vocația de a fi Biserică a Logosului creator, a Cuvântului și Fiului lui Dumnezeu.

În acest fel, separarea biologică dintre bărbat și femeie a fost depășită, deschizându-se în istorie două căi existențiale pentru salvarea din moarte și unire cu Dumnezeu; calea vieții monahale, care transcende timpul și istoria, fiind o anticipare a Împărăției cerurilor, și calea căsătoriei creștine, care începe transfigurarea timpului și a istoriei prin nașterea de noi fii ai lui Dumnezeu prin Fiul Său Cel Întrupat. Ambele căi au fost unite numai în persoana Maicii Domnului, care a fost, în același timp, fecioară și mamă. De aceea, Sfinții Părinți au văzut în persoana Maicii Domnului chipul Bisericii, Mireasa lui Hristos. Iar în relația dintre Hristos și Biserică ei au văzut arhetipul relației dintre soț și soție în familia creștină. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 23 ianuarie 2011).

Note:

1 Al. Schmemann, Aus der Freude leben, Freiburg im Breisgau, 1974, p. 113.

2 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 19.

3 Vladimir Lossky, Introducere în Teologia ortodoxă, trad. de Lidia și Remus Rus, București, 1993, pp. 89-90.

4 Paul Evdokimov scrie în acest sens: ‘Femeia are vocația de a întoarce permanent bărbatul la funcția sa esențială sacerdotală; a pătrunde sacramental elementele acestei lumi și a le sfinți, a le purifica prin rugăciune. Duhul Sfânt face să încolțească iubirea sacerdotală a soților și gingășia maternă a soțiilor’ – La nouveauté de lâEsprit, Études de spiritualité, Abbaye de Bellefontaine, 1977, p. 238.

5 Wilhelm Fischer, La loi, ou les cinq livres de Meise, Delachaux & Niestlé, Neuchâtel, 1940, p. 76.

6 Francine Carrilo-Cvetbert, Une seule chaire: Lâimaginaire à lâépreuve du réel, în ‘Bulletin du Centre Protestant dâEtudes’, Génève, nr. 1, février, 1983, pp. 25-26.

7 Vladimir Lossky, op. cit., p. 101.

8 Ibidem, p. 105.

Comentarii Facebook


Știri recente