Vocația Bisericii: mărturisirea veșniciei în efemeritate

Tot mai mult astăzi omul își ignoră rudenia cu Dumnezeu, nu recunoaște filiația în raport cu Creatorul. Consecințele? Omul e tot mai puțin om, devine chiar subuman. Filiația nu ne este dată numai ca dar, ci și ca sarcină, fiindcă doar atunci când o îndeplinim ne îmbrăcăm conștient în Hristos, iar lumea devine locul de întâlnire între frați. Despre perspectiva creștină asupra vieții și recunoașterea lui Hristos în semenii noștri ne vorbește PS Ignatie Mureșeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Spaniei și Portugaliei.

Preasfinția Voastră, ce credeți că dă măsură vieții omului?

Antichitatea culturală era străjuită de dictonul ‘omul este măsura tuturor lucrurilor’. Atunci când ne focusăm prea mult pe om, pe nevoile lui strict telurice – adică avem o viziune antropocentrică -, în mod evident, aproape de la sine, Îl scoatem pe Dumnezeu din ecuația vieții noastre, Îl exilăm de pe pământ în ceruri. În acest caz, omul devine centrul, iar Dumnezeu un ‘satelit’.

Odată cu venirea lui Iisus Hristos perspectiva se inversează: măsura tuturor este El, și nu omul. Prin urmare, adevărata măsură a vieții omului este Dumnezeu-Omul. Lupta pentru a trăi ‘pe măsură’, altitudinal este lupta pentru a trăi ca Hristos, adică teandric, dumnezeiește și omenește. Orice divorț, conflict între dumnezeiesc și omenesc duce la dezagregare. Iată schizofrenia lumii de astăzi: renunțăm la a mai trăi dumnezeiește pentru a trăi atât de omenește, încât aproape devenim sub-umani. Nu e un joc de cuvinte aici.

Orice renunțare la dumnezeiesc în viața noastră nu este altceva decât renunțarea, în definitiv, la umanul din noi. Dumnezeiescul ne face pe noi mai umani și mai împliniți. De aceea, conform tradiției patristice, adevărata măsură a omului este Iisus Hristos, trăirea vieții Lui, simțirea gândirii Lui, așa cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel.

Venirea lui Hristos a schimbat perspectiva asupra vieții

Cum se articulează Tradiția Bisericii Ortodoxe la o lume aflată în plină schimbare și criză? Ce mesaj propune Biserica societății seculare de azi? Există o noutate, o schimbare de optică în abordarea celor care sunt botezați creștini, dar nu sunt practicanți?

În mod evident, suntem agresați sau ademeniți de noutate și schimbare. Suntem plasați pe o altă perspectivă asupra a ceea ce înseamnă viața, suma tuturor trăirilor noastre. Ne trezim prea afundați, acaparați de secular, care nu este altceva decât atrofierea ‘gustului’ pentru veșnicie, pentru sfințenie.

Sintaxa mesajului Bisericii este îndumnezeirea, transfigurarea vieții noastre: opțiunea omului, dacă vreți, pentru lumina lui Hristos. Aceasta este autentica și unica articulație a vieții omului: să devină dumnezeu. A trăi viața lui Hristos, a simți că poți să depășești toate nedesăvârșirile, neputințele prin harul Duhului, care se sălășluiește cu prisosință în Tainele Bisericii, constituie adevărata prospețime a vieții. Toate rupturile interioare, frământările omului pot fi topite, spulberate, dacă încercăm să luptăm împotriva patimilor care, într-un anume fel, ne zăgăzuiesc mântuirea și ne fură lumina sufletului.

Trebuie să ne fie foarte clar: Hristos nu a venit să rezolve probleme sociale. Observ că există o tendință, probabil sub influența unei gândiri de factură occidentală, de a crede că Hristos a venit în lume să rezolve problemele omului. Nu. Hristos a venit să ne ofere o altă perspectivă asupra vieții, să facă o translatare a mentalității omului într-o altă dimensiune: a veșniciei. Acesta este rostul venirii Domnului în lume.

E adevărat ce spuneți, însă observăm cum statul se achită tot mai puțin de obligațiile pe care le are față de cetățenii săi. Or, Biserica vede această lipsă și intervine să rezolve situațiile care necesită asistență.

Trebuie să fim foarte atenți. Intervenția mea comportă niște nuanțe. Atunci când am spus că Hristos nu a venit să rezolve problemele sociale ale oamenilor, nu am vrut să transmit ideea că noi, ca slujitori ai lui Hristos, trebuie să rămânem impasibili față de suferința lor. Mântuitorul Însuși ne spune că la Judecata de Apoi toți vom fi întrebați dacă l-am hrănit pe cel flămând, dacă l-am adăpat pe cel însetat, dacă l-am căutat pe cel din închisoare și dacă l-am cercetat pe cel bolnav. Deci, criteriul Judecății de Apoi va fi criteriul dragostei, al milei sufletești și trupești.

Cu toate acestea, noi nu ne focalizăm numai pe social atunci când vrem să smulgem pe cineva din precaritatea existențială pe care o resimte, ci mai ales pe faptul că tot ceea ce facem trebuie să fie o reverberație a credinței că în cel de lângă noi este chipul lui Dumnezeu. Hristos ne spune în pericopa evanghelică care se citește, an de an, în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, faptul că tot ceea ce facem pentru frații noștri mai mici, pentru El facem. Cu alte cuvinte, dimensiunea dragostei, a compătimirii față de cel nevoiaș, față de cel ce trăiește în condiții precare, nu capătă valoare decât atunci când eu Îl văd pe Hristos în el.

Recunoașterea lui Hristos în aproapele trece prin cunoașterea Lui în Cuminecătură

Aici se poate pune o întrebare: cum reușesc să-L văd pe Hristos în el? Hristos, la Judecata de Apoi, de ce nu ne întreabă de participarea la Liturghie, de metanii, de venirea la slujbe, de spovedanie etc.?

De ce ne întreabă numai de faptele milei trupești și sufletești? Am putea înțelege că toate celelalte sunt lipsite de importanță, de vreme ce esențialul este în altă parte: în aproapele nostru, în dragostea și compătimirea față de el. Or, nu este așa.

Ca să-L recunoști pe Hristos în cel de lângă tine, trebuie mai întâi să-L cunoști. Unde Îl cunoști? În Euharistie. Hristos din Împărtășanie este Cel care îți dă putința interioară de a-L recunoaște în semenul tău. Prin urmare, există o gradualitate în ceea ce privește dimensiunea dragostei față de aproapele. Prima etapă este cunoașterea lui Hristos în Euharistie, a doua este recunoașterea Lui în aproapele. N-ai cum să-L recunoști dacă tu nu L-ai cunoscut mai întâi în tine, prin Cuminecătură.

Concis, Biserica vine să ne ofere perspectiva veșniciei, a îndumnezeirii omului, profund ancorată în realitățile acestei lumi, tocmai pentru a le transfigura. Noi nu fugim de lume. Biserica nu evită lumea. Dimpotrivă, o caută pentru a o transfigura. Noi nu propovăduim o evadare din imediatul vieții, care ne încurcă, într-un anume fel, socotelile legate de mântuire. Nu, noi toate le transfigurăm. Cel mai greu lucru de săvârșit este să reușim ca tot ceea ce facem să poarte amprenta veșniciei. În toate ‘nimicurile vieții’ să faci o inserție de veșnicie. Aceasta este, în fond, misiunea și vocația Bisericii: mărturisirea veșniciei în efemeritate.

Sufletul omului, același oriunde ar merge în lumea aceasta

Vorbiți despre experiența dumneavoastră ca slujitor al Bisericii Ortodoxe Române în Occident. Prin ce diferă pastorația ortodocșilor români din diaspora față de cea a credincioșilor din țară?

Înainte de a va răspunde la întrebare, aș vrea să mărturisesc o certitudine: dacă Biserica are slujitori și misiune în diaspora românească, se datorează grijii constante și rectilinii a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Prin urmare, avem o responsabilitate majoră față de frații noștri români din străinătate. Tinerii de acolo vor fi creștinii de mâine, care, odată cu trecerea timpului, se vor întoarce în România. Trebuie să avem o grijă extraordinară față de sufletele lor și de posibilitatea de a le transmite credința ortodoxă, trăirea și adevărurile Bisericii.

Experiența mea este firavă. Asta pentru că sunt de puțin timp în Occident. Deci, nu mă pot pronunța decât de pe pozițiile novicelui, care doar semnalează niște referințe legate de slujire. Pastorația este un pic diferită. Nu toate comunitățile dispun de un spațiu adecvat slujbelor. De cele mai multe ori se slujește în spații improvizate. Credincioșii parcurg sute de kilometri pentru a se bucura de Dumnezeiasca Liturghie. Astfel, apartenența la viața parohiei este mai vie, în sensul că sunt mai implicați, mai responsabili față de dimensiunea comunională/comunitară a slujirii în Biserică. Cu toate acestea, sufletul omului este același, oriunde ar merge în lumea aceasta. El are nevoie de dragoste, de bucurie, de lumina Evangheliei lui Hristos, de branșare la tradițiile care ne definesc pe noi ca români. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 15 iulie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente