Viziunile împăratului Constantin cel Mare

Deși Sfântul Constantin cel Mare a dovedit o răbdare foarte mare cu socrul său care dorea de fapt să îi sustragă funcția oficială de cezar și să se înscăuneze în locul său, acest fapt nu i-a atras simpatia cumnatului său, Maxentius, care uzurpase dreptul lui Severus de a conduce partea apuseană a imperiului. În scurt timp, conflictul a escaladat orice limită și cei doi conducători s-au confruntat pe câmpul de bătălie, unde biruitor avea să fie cel care Îl descoperise între timp pe Hristos.

Este greu de spus care a fost natura relației dintre Maxentius și Maximian. Cu toate că structura emoțională a acesteia a fost destul de încărcată, certurile lor par în ochii istoricilor pricepuți drept simple fabricații. De ce? Pentru că Maximian își dorea foarte mult să nu fie nevoit să renunțe la funcția sa oficială de împărat al părții apusene a Imperiului Roman. Constrângerea pe care o exercitase asupra sa bătrânul prieten și coleg de conducere Dioclețian se dovedise prea puternică, alături și de puterea militară a lui Galerius, ginerele celui din urmă. Maximian a abdicat de la conducere, dar, în secret, se pare că și-a instruit suficient de bine fiul, pe Maxentius, să reușească să uzurpe cel puțin partea de sud-vest a imperiului din mâinile incapabilului Severus, trimis de Galerius să ocupe funcția respectivă. În consecință, îl avem pe Maxentius drept conducător al Romei, orașul constituind la vremea respectivă capitala de drept a imperiului. Totodată, avem un Constantius Chlorus bolnav, care reușește însă să plaseze puterea regiunii de nord-vest asupra fiului său, Constantin. Ce face Maximian în acest moment? Îi oferă propria fiică, Fausta, lui Constantin drept soție, dar, în secret, dorește să unifice sub conducerea sa atât regiunea controlată de propriul său fiu, cât și pe cea condusă de propriul său ginere. Planul eșuează lamentabil, așa cum am observat în materialul anterior, iar Maximian sfârșește prin a fi silit să se spânzure. În acest moment, sentimentele de fiu ale lui Maxentius reapar, acesta dorind să se răfuiască direct cu propriul său cumnat. Brusc, zona de vest a imperiului se transformă într-una conflictuală, mai ales că Galerius dispăruse deja din regiunea orientală, unde Licinius și Maximin Daia aveau și ei ceva de împărțit. Era clar că tetrarhia avea zilele numărate.

Un moment dificil

În acest moment, spiritul de luptă al lui Constantin este activat, sau mai bine-zis influențat de un moment-cheie, atât pentru soarta Imperiului Roman, cât și a Bisericii creștine. Constantin cel Mare știa la vremea respectivă că are o armată inferioară numeric (aproximativ două treimi) celei conduse de Maxentius. De asemenea, știa câtă umilință îndurase Galerius în timpul ultimei campanii din Italia, încheiată cu un rezultat dezastruos și în urma căreia nu lipsise mult ca acesta să fie asasinat de propriii soldați înfometați și furioși. Așadar, și-a planificat expediția cu mai multă meticulozitate decât predecesorul său. Maxentius putea să fie considerat un tiran, dar nu era un tiran limitat din punct de vedere intelectual și tactic, ci extrem de capabil și influent. Este adevărat că lipsa de caracter a acestuia, precum și taxele tot mai mari pe care se vedea nevoit să le aplice populației – să nu uităm că Roma nu mai beneficia de resursele comerciale din vremea în care imperiul era unificat – au contribuit la decăderea sa în ochii populației. Grânarul egiptean era în mâna lui Maximin Daia, iar aprovizionarea cu mărfuri era sistată în toate direcțiile din cauza embargoului instaurat de ceilalți împărați. Lipsa comerțului a început să îl afecteze pe Maxentius, care s-a folosit de prilejul morții tatălui său pentru a-i declara război deschis lui Constantin cel Mare. Avea nevoie de teritoriile acestuia, dar a stat în expectativă. În acest timp, Sfântul Constantin a încercat să își pună ordine în gânduri. Avea cea mai mică armată dintre toți împărații romani, formată în mare parte din gali și celți – populații pe care te puteai baza doar în mod limitat, deoarece aveau un caracter schimbător. Nu avea cetăți întărite și nici sprijin din partea celorlalți împărați. Cu toate acestea, s-a străduit să își organizeze partea spirituală a vieții. S-a rugat să i Se descopere adevăratul Dumnezeu, dar ceea ce l-a convins deplin au fost momentele întâlnirii sale directe cu Hristos.

Momentele-cheie ale viziunii

În relatarea cu privire la viziunile împăratului Constantin cel Mare, Eusebiu vorbește despre două astfel de momente. În primul dintre acestea, Sfântul Constantin a văzut o cruce mare pe cer în timpul zilei, împreună cu cuvintele „Să biruiești întru aceasta!” („Viața lui Constantin cel Mare”, în: PSB, vol. 14, p. 77), ca urmare a rugăciunii sale de a i Se descoperi adevăratul Dumnezeu. Descrierea lui Eusebiu pare puțin romanțată, dar, cu toate că aceasta pare să inițieze o structură devenită deja clasică în hagiografiile ulterioare și deși majoritatea cercetătorilor și-au exprimat unele îndoieli cu privire la veridicitatea sa, considerăm că este cel mai aproape de adevăr. Ulterior, încercând să afle ce reprezenta viziunea respectivă, la care au participat și propriii săi soldați, Constantin cel Mare a fost doborât de oboseală și, adormind, L-a visat pe Hristos Care i-a cerut să ia semnul respectiv și să îl pună pe stindardele soldaților săi, fapt care a fost dus la împlinire a doua zi. Avem astfel de-a face cu o dublă viziune: una publică, iar cealaltă privată. Soldații au putut să accepte cu ușurință dorința lui Constantin cel Mare, de vreme ce fuseseră părtași la prima viziune. Cu toate acestea, Sfântul Constantin nu s-a grăbit să facă nimic altceva. Nu s-a botezat, nu a impus întregii armate să devină creștină, ci și-a propus să ducă la împlinire promisiunea pe care o primise de la Hristos, și anume că va obține o biruință imediată asupra armatelor lui Maxentius, fapt care s-a și împlinit curând, așa cum vom detalia în următorul material.

Respingerea criticilor întreprinse de istorici

Rezervele exprimate de unii cercetători cu privire la viziunea experiată de Sfântul Constantin cel Mare se întemeiază în principal pe două argumente principale: în primul rând, a fost vorba doar de o strategie politică exprimată de un lider roman aflat într-un moment de cumpănă și, în al doilea rând, astfel s-ar fi încercat atragerea unui contingent superior de armată din rândul creștinilor. Ambele ipoteze sunt false. Prima viziune a fost publică, deci în nici un caz nu a fost vorba de un fapt politic. În ceea ce privește atragerea creștinilor în armată, ne îndoim că ei nu s-ar fi aflat deja sub stindardul unui om care nu numai că nu le făcuse rău, dar chiar se dovedise extrem de binevoitor într-o perioadă când alți conducători romani încă se mai delectau cu chinuirea nedreaptă a unor oameni nevinovați. Câteodată însă nu este suficientă rațiunea, oricât de pătrunzătoare, pentru a pătrunde în miezul unui eveniment, în special dacă acesta depășește limitele minții umane finite.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 13 iunie 2013, apărut sub semnătura lui Adrian Agachi)

Comentarii Facebook


Știri recente