Vizita Patriarhului Ecumenic Atenagora I în România – octombrie 1967

Vizita Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I (1948-1972) în România, în perioada 16-20 octombrie 1967, a fost una cu multiple semnificații. Era prima vizită efectuată de un patriarh ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române după obținerea de către aceasta a autocefaliei și ridicarea ei la rang de patriarhat. Mai mult, patriarhul Atenagora venea la un prieten și un sprijinitor al eforturilor sale de întărire a unității ortodoxe și de apropiere față de celelalte culte creștine, patriarhul Justinian. Vizita Sanctității Sale a semnificat depășirea frontierelor artificiale pe care factorii politici încercaseră să le traseze între Bisericile ortodoxe surori în anii ’50 ai veacului trecut, informează ziarul „Lumina de Duminică”.

Instaurarea Cortinei de Fier în Europa după al Doilea Război Mondial a avut consecințe grave asupra vieții Bisericii Ortodoxe, deja afectată în spațiul rusesc de atacurile ateismului bolșevic. Majoritatea Bisericilor ortodoxe autocefale din Europa de Est intrau sub controlul sovietic, suferind aceleași pătimiri pe care Biserica Ortodoxă Rusă le cunoscuse cu două decenii mai devreme. Restul Bisericilor ortodoxe, aflate în ‘lumea liberă’, au cunoscut și ele ingerința politicului în viața lor, din partea guvernelor occidentale, în intenția de a le mobiliza la luptă împotriva comunismului.

Războiul Rece și raporturile dintre Bisericile ortodoxe

Pentru Ortodoxia universală, acele vremuri au fost de mari încercări și ispite, prin fragmentarea sobornicității Bisericii după criterii artificiale, ce țineau de domeniul politicului. Occidentul arăta cu degetul pe ierarhii ortodocși de după Cortina de Fier, acuzându-i de colaboraționism cu autoritățile comuniste, în timp ce aparatul de propagandă comunist îl acuza pe patriarhul Atenagora că este o unealtă a imperialismului american.

Atmosfera internațională, ostilă dialogului, a împiedicat prin urmare timp de mai bine de un deceniu stabilirea unor raporturi normale între diversele părți componente ale Bisericii Ortodoxe universale. Abia la sfârșitul anilor ’50, în condițiile ‘destinderii relative’ dintre Est și Vest, a fost posibilă reluarea dialogului panortodox.

Momentul era favorabil, dar în același timp complicat. Era favorabil deoarece exista în acea perioadă un curent general de opinie printre diversele Biserici și organizații creștine de renaștere a vieții spirituale și de apropiere a oamenilor din diferite părți ale lumii prin credință. Mișcarea ecumenică cunoștea un nou avânt, fapt exprimat prin mărirea considerabilă a numărului membrilor din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Dialogul ecumenic a fost dublat de reluarea ideii unității creștinilor, exprimată mai ales în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican II al Bisericii Catolice.

Toată această efervescență pe plan spiritual ajuta fără îndoială Biserica Ortodoxă, însă exista amenințarea ca aceasta să adopte opinii și idealuri care nu erau ale ei. Cele trei conferințe panortodoxe de la Rhodos din 1961, 1963 și 1964 au părut unora drept acțiuni cu caracter reactiv la fapte și atitudini generate de alții însă, dincolo de dezbaterile generate cu acea ocazie, vii și azi în spațiul ortodox, ele au constituit ocazia reluării unui dialog mutilat timp de decenii, între parteneri care-și recunoșteau reciproc demnitatea harică și a persoanei.

Doi patriarhi și două Biserici-surori

Biserica Ortodoxă Română a evitat în anii â50 să atace în vreun fel Patriarhia Ecumenică și pe patriarhul Atenagora. Chiar și în acele vremuri grele, patriarhul Justinian a susținut necesitatea păstrării unității ortodoxe și a subliniat primatul de onoare pe care îl are Scaunul de Constantinopol în cadrul Ortodoxiei universale. Din acest motiv, deschiderea care a urmat a aflat imediat ecou la București. Poate mai mult decât conferințele panortodoxe de la Rhodos, unde au luat parte mai ales experții Bisericilor, sărbătorirea jubileului de 1.000 de ani de existență a Athosului, în anul 1963, unde s-au adunat cea mai mare parte a întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe, a însemnat expresia văzută a unității Bisericii. Cu acel prilej, patriarhii Atenagora și Justinian s-au întâlnit, stabilindu-se o relație personală foarte apropiată între cei doi ierarhi. De altfel, mesager direct între ei era un fost ucenic al patriarhului Justinian, devenit colaborator apropiat al Sanctității Sale Atenagora, părintele Andrei Scrima.

Vizita din octombrie 1967 în România a patriarhului Atenagoras, parte a unui turneu pan-ortodox, a subliniat încă o dată legăturile existente între Patriarhia Ecumenică și Biserica Ortodoxă Română, precum și vitalitatea Bisericii Ortodoxe universale. Relatarea călătoriei patriarhului ecumenic în România, apărută în presa bisericească a epocii, insista în preambulul ei tocmai pe acest lucru: ‘Condițiile istorice vitrege prin care au trecut mai toate Bisericile Ortodoxe naționale au împiedecat, este drept, până nu de multă vreme putința ca Ortodoxia să fie cunoscută atât în ceea ce privește puritatea și vitalitatea învățăturii ei, cât și în ce privește unitatea ei dogmatică, canonică și cultică. Identificate cu tezaurul de doctrină și trăire al creștinismului primelor opt veacuri, când Biserica Mântuitorului era ‘una, sfântă, sobornicească și apostolească’, (…) Bisericile naționale Ortodoxe au manifestat de-a lungul veacurilor lumina neîntreruptă din lumina adusă lumii de Domnul Hristos…

Între Bisericile Ortodoxe naționale nu s-au așezat niciodată granițe de netrecut… Conștiente că alcătuiesc trupul permanent și autentic al Bisericii Mântuitorului Hristos, între Bisericile Ortodoxe naționale s-au statornicit de-a lungul istoriei relații de strânsă colaborare și frățietate, bucuriile sau necazurile uneia dintre ele constituind bucurii sau întristări pentru toate’.

Această unitate sub semnul Mântuitorului este detaliată apoi de autor din punctul de vedere al organizării propriu-zise a Bisericii: ‘Înfrățite cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol – Bisericile Ortodoxe au format o singură familie, socotindu-se ca niște surori egale între ele, iar când au acordat o întâietate Bisericii de Constantinopol, aceasta a fost o întâietate de onoare, și nu de jurisdicție. Conducătorii și ierarhii Bisericilor Ortodoxe au întreținut și au cultivat raporturi de frați și de slujitori ai aceluiași Cap al Bisericii, așa precum preoții și credincioșii tuturor Bisericilor Ortodoxe s-au socotit frați între ei și fii ai aceluiași părinte ceresc’.

Desfășurarea vizitei patriarhului Atenagora în România s-a înscris tocmai pe aceste coordonate, după cum se exprima însuși Sanctitatea Sa într-un mesaj adresat patriarhului român înainte de începerea vizitei: ‘Inima noastră se umple de sfântă și adâncă bucurie la gândul că vom întâlni pe respectabila Voastră Preafericire și vom schimba cu Preafericirea Voastră sărutarea comună a credinței și a nădejdii’.

Momente memorabile ale vizitei din 1967

Vizita a început luni, 16 octombrie 1967, cu sosirea înaltului oaspete pe aeroportul Băneasa din capitala României. Aici el a fost întâmpinat de o impunătoare delegație a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu patriarhul Justinian, care a condus delegația Patriarhiei Ecumenice pe Dealul Mitropoliei, unde aștepta mulțime de credincioși.

Cei doi înalți ierarhi au intrat în Catedrala patriarhală, unde au sărutat Sfânta Cruce și Sfânta Evanghelie, închinându-se apoi la cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov.

După slujba doxologiei, Patriarhul Justinian a salutat sosirea în România a ‘Întâistătătorului Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Mamă a Ortodoxiei’, după aproape 260 de ani de la ultima vizită a unui patriarh ecumenic pe teritoriul românesc: ‘De aceea, spunea Întâistătătorul Bisericii noastre, acordăm vizitei prezente a Sanctității Voastre o importanță deosebită în istorie relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Română și Patriarhia Ecumenică, fapt care se reflectă în mișcătoarea dragoste cu care ierarhii, clerul și poporul nostru întâmpină și înconjoară pe Sanctitatea Voastră’.

Preafericitul Părinte Patriarh Justinian nu a uitat să evoce marile evenimente care au marcat de-a lungul timpului raporturile dintre români și Patriarhia Ecumenică: înființarea primelor mitropolii în Moldova și Țara Românească, recunoașterea pentru mitropolitul Țării Românești al titlului de ‘exarh al plaiurilor’, mai apoi al celui de ‘locțiitor al tronului Cezareii Capadociei’, recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885 și sprijinul acordat cu prilejul creării patriarhatului românesc.

În continuare, Patriarhul Justinian a ținut să sublinieze faptul că mlădița sădită cu secole în urmă a crescut neîncetat, Biserica Ortodoxă Română devenind în timp o biserică matură, aflată în raport de egalitate cu celelalte Biserici Ortodoxe, o biserică vie, interesată de unitatea ortodoxiei, de raporturile cu celelalte culte creștine și de marile probleme ale omenirii.

În intervenția sa, Sanctitatea Sa, Atenagora a subliniat faptul că unitatea în duh a făcut ca despărțirile după trup și distanță geografică să nu fie simțite.

Evocând la rându-i legăturile puternice din trecut dintre cele două biserici, Patriarhul Ecumenic a adus un elogiu ‘preasfintei Biserici a României, inel ales în lanțul de aur al preafrumosului corp al Bisericii Ortodoxe’. Toate manifestările desfășurate cu acest prilej au fost urmărite de mulțime de credincioși, care au ovaționat îmbrățișarea frățească a celor doi înalți ierarhi pe treptele Palatului Patriarhal.

În zilele următoare, vizita a avut un caracter de suflet, de cunoaștere reciprocă. Sanctitatea Sa a vizitat Mănăstirea Cernica, unde a cinstit moaștele Sfântului Calinic, a fost oaspetele Parohiei ‘Sfântul Elefterie’ din Capitală, a cercetat Mănăstirea Argeșului, orașul Târgoviște cu Mănăstirea Dealu din apropiere, precum și Mănăstirea Ghighiu.

Pentru patriarhul Atenagora, vizita la mănăstirile românești a fost o mare bucurie, având numai cuvinte de laudă pentru rânduiala acestora. De asemenea, a dus un elogiu patriarhului Justinian: ‘Prea Fericitul Patriarh Justinian este cunoscut în toată Ortodoxia și în toată lumea creștină ca un mare organizator de biserică, dar în chip deosebit este cunoscut ca organizator al vieții monahale…

În secolul acesta al XX-lea, în vremea când tehnica face atâtea progrese, ar putea crede cineva că mănăstirile nu mai au nici un rost. Eu socotesc dimpotrivă. Ele sunt dovada practică a puterii credinței, a forței spiritului, a bunătății inimilor credincioșilor…

De aceea felicităm în chip deosebit pe Preafericitul Patriarh Justinian și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, că în această epocă a tehnicii, nu numai că întrețin, dar fac să înflorească mănăstirile’.

Un moment deosebit a avut loc la mănăstirea ctitorită de voievodul Neagoe Basarab la Curtea de Argeș, unde a fost evocat faptul că în 1967 s-au împlinit 450 de ani de la sfințirea ei, realizată de un sobor de ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic Teolipt I. De asemenea, patriarhul Atenagora a fost impresionat de casa sanatorială de la Mănăstirea Dealu, gândită de patriarhul Justinian și pentru a evita închiderea mănăstirii unde se află capul voievodului primei uniri, Mihai Viteazul. Aici, călugări și preoți bătrâni și bolnavi își trăiau ocrotiți senectutea.

Dialog în dragoste despre viitorul Bisericii

Ultima parte a vizitei a fost dedicată dialogului bilateral, pe marginea următoarelor chestiuni de importanță majoră: stadiul și perspectivele lucrărilor în vederea Sinodului Panortodox; problemele privind relațiile cu celelalte Biserici Creștine și poziția Bisericii Ortodoxe în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Alături de acestea, au mai fost abordate problema așezămintelor române de la Ierusalim și prezența românească la Sfântul Munte.

Parte a unui turneu al Patriarhului Ecumenic pe la principalele Biserici Ortodoxe, vizita lui Atenagora la București mai avea menirea să deblocheze dialogul interortodox pe marginea Sinodului și a relațiilor cu celelalte biserici creștine, în special cea Romano-Catolică.

În chestiunea convocării Sinodului panortodox, Biserica Ortodoxă Română adoptase o atitudine entuziastă. Conform mărturisirii patriarhului Justinian, partea română luase foarte în serios temele propuse pentru viitorul Sinod în timpul primei conferințe de la Rhodos. Cei mai buni teologi români le analizaseră, făcuseră propuneri, iar rezultatele fuseseră deja publicate în revistele bisericești. Patriarhul României constata cu amărăciune că acest lucru nu a fost făcut de toată lumea, iar lucrurile tind să treneze. Cu toate acestea, partea română a manifestat înțelegere și deschidere față de noile propuneri ale delegației Patriarhiei Ecumenice, care propunea un nou format de pregătire a Sinodului panortodox.

Însă, în ceea ce privește chestiunea raporturilor cu Biserica Romano-Catolică, partea română s-a dovedit mai reținută decât patriarhul ecumenic. Biserica Ortodoxă Română se arăta deschisă spiritului ecumenic, prin care înțelegea promovarea dialogului și a înțelegerii dintre diferitele confesiuni creștine. Însă acest ecumenism nu însemna nici confuzia limbilor, nici o suprastructură bisericească coordonatoare, și cu atât mai puțin o unire a Bisericilor.

După Conciliul Vatican II, Biserica Romano-Catolică promova intens ideea unirii bisericilor, iar patriarhul Atenagora era la rându-i un adept al refacerii unității Bisericii. Conform unui discurs ținut la București, el credea că Schisma din 1054 era consecința orgoliilor a doi oameni: cardinalul Humbert și patriarhul Mihail Cerularie, și că doi oameni, apropiați prin iubirea în Hristos, Sanctitatea Sa și papa Paul al VI-lea, pot să facă să dispară o rană veche de 1.000 de ani. Această iubire a aproapelui ar fi mai puternică decât toate considerentele teologice, iar unitatea Bisericii trebuie realizată înaintea definitivării dialogului teologic. De aceea, în anul 1965, în calitate de urmaș al lui Mihail Cerularie, patriarhul Atenagora a ridicat, împreună cu papa Paul al VI-lea, anatemele aruncate cu 1.000 de ani în urmă. Gestul, spectaculos în sine, nu a întrunit adeziunea tuturor ortodocșilor, lucru accentuat de continuarea pretențiilor Bisericii Romano-Catolice de unică depozitară a adevărului lui Hristos și de ideea realizării unității Bisericii prin câte de uniație.

În acest caz, partea română a arătat patriarhului Atenagora că este disponibilă la dialog, însă respingea pretențiile catolice și soluția uniației: ‘Așteaptă răbdătoare și hotărâtă să se realizeze toate premisele unei frățietăți adevărate între biserici, plină de dragoste adevărată și lipsită de pretenții de dominație lumească’. Sanctitatea Sa a acceptat punctul de vedere român, subliniind continuarea dialogului dintre Biserici și evidențierea justeții pozițiilor ortodoxe în cadrul acestui dialog.

Manifestările dedicate prezenței înaltului oaspete în România au culminat cu o cină oficială, la care au luat parte șefii tuturor cultelor recunoscute din România socialistă, semn al spiritului ecumenic exprimat la nivel național.

După o vizită de patru zile extrem de bogată în acțiuni și marcată de un dialog teologic substanțial, delegația Patriarhiei Ecumenice, în frunte cu Sanctitatea Sa Atenagora, a părăsit Bucureștiul. Ambele părți au convenit că vizita a deschis o nouă etapă în relațiile dintre cele două Biserici-surori, iar Sanctitatea Sa s-a convins la fața locului de vitalitatea Bisericii Ortodoxe Române, despre care a dat mărturie publică.

Comentarii Facebook


Știri recente