Vinerea Mare în Ierusalimul secolului al IV-lea

Toată rânduiala liturgică a Vinerii celei Mari are la bază practica creștinilor din primele secole. O dovadă a acestei tradiții dezvoltată în timp găsim și în jurnalul pelerinei Egeria, o ascetă originară din Spania, care, la sfârșitul veacului al IV-lea, face un pelerinaj la Locurile Sfinte. Perioada în care ea peregrinează la Constantinopol, iar mai pe urmă în Siria, Palestina și Egipt, este cuprinsă în anii 380-386. Acest jurnal este scris pentru un grup de călugărițe din Spania. Despre acest jurnal am vorbit cu pr. prof. Daniel Benga, de la Catedra de Istorie a Facultății de Teologie din București.

Conform Egeriei, la Ierusalim, vineri dimineața, „înainte de răsăritul soarelui, toți pelerinii merg în Sion să se roage la stâlpul la care a fost biciuit Domnul Hristos. Întorși de acolo, stau puțin la casele lor și apoi vin și se închină Sfintei Cruci”, de la ceasul al doilea din zi, adică ora opt, până la ceasul al șaselea, ora 12:00. Se așază un jilț pentru episcop chiar pe Golgota, în capela ridicată acolo, se pune înaintea lui o masă acoperită cu pânză, iar în jurul mesei stau diaconi. Se aduce lădița de argint aurit în care se păstrează lemnul sfânt al Crucii, se deschide, se arată și se pune pe masă atât lemnul Crucii, cât și titlul. „Foarte interesant de remarcat că, pe lângă lemnul Sfintei Cruci, s-a păstrat și titlul, adică acea placă pe care este scris «Iisus Nazarineanul, regele iudeilor». Acest argument este foarte important pentru că el ne atestă că aceasta este chiar Crucea Mântuitorului. Apoi, observăm că modul de venerare al Sfintei Cruci este asemănător cu cel de astăzi, închinăciuni și sărutare”, completează pr. Daniel Benga.

După ce au sărutat crucea, trec mai departe. Un diacon, care stă în picioare, ține inelul lui Solomon și cornul din care se ungeau regii. Credincioșii „sărutau cornul și venerau inelul”, mai spune Egeria. După aceea, atunci când s-a făcut ora 12:00, se merge la locul din fața Crucii, într-un fel de atrium mic, așezat între Golgota, Biserica Martirion și Rotonda Învierii, unde astăzi se află piatra ungerii, adică locul unde a fost dat jos de pe cruce și uns Mântuitorul Hristos, numit de Egeria locul din fața Crucii. Aici se adună tot poporul, încât nu se mai pot deschide porțile din cauza mulțimii. Aici i se pune jilțul episcopului, și de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea se citesc texte biblice, toate proorociile Vechiului Testament despre Sfintele Patimi, inclusiv textele din Noul Testament. Această rânduială ni s-a păstrat în Ceasurile Împărătești. „În cele trei ceasuri se învață poporul că nimic nu s-a făcut care să nu fi fost proorocit și nimic nu s-a spus care să nu se fi împlinit în întregime în viața Mântuitorului Iisus Hristos. Pe lângă Evanghelii, se intercalează mereu rugăciuni potrivite cu ziua, ceasul și locul”, spune Egeria.

Și după ce s-a încheiat slujba din fața Crucii, îndată merg toți la Biserica cea mare, a Patimilor (Martirion), unde se fac rugăciunile de la ceasul al nouălea. După ce se săvârșește slujba din Martirion, se pornește în procesiune la Biserica Învierii (Rotonda). „Și îndată ce se ajunge aici, se citește acel loc din Evanghelie unde Iosif Arimateianul a cerut de la Pilat trupul Domnului și l-a pus în mormânt nou”, mai spune Egeria. Această Evanghelie se citește astăzi după ce se face Prohodul Domnului. Urmează o rugăciune, sunt binecuvântați catehumenii și credincioșii și se încheie slujba, în jurul orei 17:00. Și Egeria spune următorul lucru: „În această zi nu se mai vestește că se continuă slujba de noapte la Biserica Învierii, pentru că se știe că poporul este obosit. Dar este obiceiul să se privegheze mai departe, în special clericii, dar și credincioșii mai râvnitori și asceții rămân în priveghere până a doua zi dimineața, când începe rânduiala de dinainte de noaptea Paștilor”.

„La Egeria nu este atestată scoaterea Sfântului Epitaf sau procesiunea cu acesta în jurul bisericii pentru că sunt dezvoltări târzii. Dar ei nici nu aveau nevoie de toate acestea, pentru că erau chiar la Locurile Sfinte. Aceasta era și este șansa celor care merg la Ierusalim în aceste zile. Procesiunile întâlnite la Egeria nu mai trebuiau să simbolizeze mormântul, așa cum este cea de la noi, pentru că ei aveau deja mormântul Domnului Hristos. Pelerinajul care se făcea acolo era un pelerinaj de la un loc sfânt la altul”, conchide pr. prof. Daniel Benga.

Sursa: ziarullumina.ro

Comentarii Facebook


Știri recente