Viața pictorilor de biserici este un nesfârșit șantier

Aleșii lui Dumnezeu care slujesc în biserici prin penelul cu care lasă vederii noastre sfinții zugrăviți pe pereți sunt oameni pentru care frumosul are conotații aparte. În atelierul de icoane al doamnei Maria Popescu, pictor și restaurator de frescă bisericească, am deslușit trăiri despre care în general pictorii nu prea vorbesc, dar pe care le poartă cu ei de-a lungul anilor. Am depănat aici povești de viață trăite pe șantierele de pictură sau de restaurare, acolo unde se conturează întotdeauna o nouă familie, care culminează cu munca în echipă, acolo unde orice artist se redescoperă în viața pe care o trăiește în biserici. Tot aici, în atelierul din imediata apropiere a Gării de Nord, am înțeles ce înseamnă urcușul alături de un artist consacrat – Grigore Popescu – și ce valențe implică o astfel de familie.

Întreaga dumneavoastră viață se pliază pe un păienjeniș de drumuri, de oameni și locuri distincte, mă-ntreb ce înseamnă pentru dumneavoastră „acasă”?

Eu mă simt acasă oriunde mă duc. Am trăit mai mult în biserică, mereu în alte locuri, mereu printre oameni și oameni, care mai de care mai diferiți. Peste tot am avut sentimentul că sunt acasă. Acasă m-am simțit și departe de țară, acolo unde adeseori am fost solicitați să pictăm. Noi, ca familie, am călătorit foarte mult, dorindu-ne să cunoaștem oameni și locuri de pretutindeni, culturi ale altor popoare, alte valori, alte orizonturi. Eram fascinați de modul de prezentare a galeriilor de artă din străinătate, a albumelor, la care noi nu prea aveam acces înainte de 1989. Cu eforturi extraordinare ajungeam în marile muzee ale lumii, totul era o luptă continuuă. Mă doare când văd că tinerii de azi le au pe toate, pot călători liberi oriunde doresc, dar nu fructifică la adevărata valoare tot acest orizont, care pur și simplu li se dăruiește pe tavă. Acasă suntem pretutindeni unde simțim că Însuși Dumnezeu ne deschide ușa, important este să știm cum să pășim peste fiecare prag pe care viața ni-l așază în cale și cum să percepem fiecare dar pe care îl primim de la Dumnezeu.

E delicat să abordăm astfel de lucruri sensibile… și totuși, tare mult mi-aș dori să aflu care a fost momentul în care ați simțit că Dumnezeu vă iubește?

Atunci când mi l-a dăruit pe Grigoraș! De-acolo, totul a fost numai cu voia lui Dumnezeu. Toată viața mea aproape că am obosit să explic celor din jur cum este posibil ca o astfel de poveste de dragoste să dăinuie peste timp, mai ales că nimeni nu înțelege cum este să-ți trăiești iubirea la sute și chiar mii de kilometri depărtare…

Și dacă v-aș spune că eu vă înțeleg întru totul?…

O, da! Dar asta pentru că sunteți tot soție de pictor bisericesc și vorbim „aceeași limbă”! Și-apoi mai e ceva, eu cred că toate soțiile unor astfel de oameni ar trebui să se simtă privilegiate pentru că Dumnezeu le-a ales să poarte o astfel de cruce! Și-am să revin, întru buna înțelegere a celor care întreabă: cum să-ți fie greu, când harul divin te-nsoțește în fiece clipă? O mie de drumuri dacă ar fi să mă readucă la anii tinereții, eu tot cu Grigoraș mă văd. El nu a fost parte din destin, a fost un dar de la Dumnezeu! Așa am fost eu educată, nu mi-am dorit niciodată nimic, întotdeauna m-am mulțumit cu ceea ce mi-a dat Dumnezeu și dacă după o viață de muncă vă primesc astăzi în această casă, o fac într-o manieră absolut normală, eu sunt un om flexibil, cu bune și cu rele, ca oricare altul, dar nu vorbesc niciodată astfel de lucruri cu oameni care aș simți că sunt departe de seva unei discuții atât de sensibile.

Cum percepeți această „lume nebună” în comparație cu viața pe cât de dură, pe atât de frumoasă pe care o trăiți pe șantier?

Eu iubesc oamenii, dar vine o vreme când trebuie pur și simplu să trag linie, pentru că trăim în lumi diferite. Poate este bine la soare, poate este bine la plajă, poate este bine la grătar, dar frumusețea vieții pe care o ducem noi este de negustat de un om obișnuit cu toate astea. Să nu credeți că pentru mine a fost ușor de la început, nicidecum, pentru că m-am rupt complet de lume, dar lumea pe care aveam s-o găsesc după ce m-am dăruit cu totul artei se pare că era lumea pentru care Dumnezeu m-a adus pe pământ. Noi n-am avut buletin de București până la Revoluție, pentru că nu am reușit cu nici un chip. Abia după ce au murit bieții copiii aceia am reușit și noi să intrăm în București, destul de târziu, acum când viața a început să fie urâtă, murdară, dură și foarte săracă. De fapt noi am stat dintotdeauna în București, dar n-am stat niciodată mai mult de o lună pe an, pentru că viața pictorilor de biserici este un nesfârșit șantier. Începuturile noastre au fost foarte grele, pentru că nu aveam de lucru, iar astăzi nu putem face față lucrărilor. N-am avut în viață niciodată pile și ăsta este meritul soțului meu, pentru că eu m-am format după el. Să nu mă-nțelegeți greșit, dacă este pus într-o situație în care i se cere ajutorul, el ajută cu desăvârșire, dar pentru asta trebuie să aibă ce ajuta. Este genul de om care niciodată nu face compromisuri, și ăsta este rezultatul educației foarte severe pe care a primit-o de la părinții săi.

Cum erau lucrările de pictură făcute numai de dumneavoastră și cum reacționa maestrul atunci când vi le evalua din punct de vedere artistic?

Prima oară s-a întâmplat asta când Grigore a trebuit să plece în străinătate, el era la treaba lui, eu la treaba mea… ei, dar nu știți cum erau revederile noastre! Dacă mi-a fost frică vreodată în viața mea de cineva, acela a fost Grigore! Numai când știam că urmează să ajungă la mine pe șantier simțeam un fior rece pe șira spinării. De când intra în biserică, era foarte critic la adresa muncii mele și analiza totul la milimetru, nimic nu-i scăpa. Și să nu vă imaginați că-mi făcea observație și atât, nu, trebuia să dau totul jos și să refac. Vedeți dumneavoastră, numele lui Grigore Popescu m-a cinstit, dar m-a obligat înzecit. N-am dorit niciodată să rămân la stadiul de „soția lui Grigore Popescu”, și asta din dragoste și din prețuire pentru el. Mai târziu aveam să înțeleg că nici lui însuși nu și-a iertat niciodată nimic, înainte de a fi critic cu alții, a fost întotdeauna exigent cu el însuși.

Din câte știu, pentru fiecare pictor bisericesc există momente ale marilor întrebări, momente de cumpănă și chiar de… frică de înălțime. Cum ați depășit aceste stări și cum vă identificați cu toate acestea?

Până să-nțeleg ce-nseamnă să trăiești în lumea picturii bisericești, eram tăcută și tristă tot timpul. Nu pricepeam de ce Grigore nu-mi răspundea niciodată când îl strigam și sufeream cumplit. Abia seara, când ajungeam acasă și mă întreba ce e cu mine, îmi explica faptul că el nu m-a auzit niciodată. Atât era de concentrat! Nu vă mai spun prin ce am trecut când aveam să primesc botezul schelei: eram la o biserică la Valea Stânii, în Argeș, și soțul meu m-a trimis să iau ceva de pe schela tocmai făcută. După ce am urcat eu vioaie și am ajuns la ultimul pod, foarte mândră de mine, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Bineînțeles asta se întâmpla pe fondul hohotelor de râs ale pictorului Grigore Popescu, care mișca de zor schela și care mi-a spus zâmbind: „Gata. Acesta a fost botezul schelei. De azi înainte nu-ți va mai fi frică pe schelă niciodată!”

Să înțeleg că ați păstrat această atitudine de lucru și pe propriile dumneavoastră șantiere sau ați cedat uneori în mod voit în fața sensibilității umane?

Pe șantierul meu, atmosfera este puțin diferită. Eu sunt mai sfătoasă, mai mămoasă și, neavând copii, probabil mă atașez mai mult de oamenii cu care lucrez, cu precizarea că niciodată nu fac rabat de la seriozitatea cu care aceștia trebuie să trateze această profesie. Am lucrat frescă și pictură din nou până la un moment când am avut o problemă majoră de sănătate, după care am abordat și alte tehnici și multă restaurare. În tot acest timp nu pot să spun că am avut vreodată un program anume, și asta pentru că peretele ud nu te așteaptă, trebuie să lucrezi până când termini toată bucata de frescă.

Ați putea să ne povestiți și câteva întâmplări inedite de pe șantier?

Fără-ndoială, deși sunt atât de multe… La un moment dat am ajuns la Tăușanca, lângă Oltenița, unde am făcut pictură din nou și restaurare. Când am ajuns prima oară, șoc, în pridvor erau sute de papuci din aceia de gumă. Biserica era plină ochi, iar papucii erau ai enoriașilor, care, din dorința de a păstra curățenie în biserică, se descălțau la ușă. Cimitirul era de asemenea impecabil, eu personal n-am mai văzut un altul atât de curat și de îngrijit nicăieri, iar comunicarea între oameni și preot era desăvârșită. Ei bine, acolo am pictat într-o vară extrem de fierbinte. În fiecare dimineață ne trezeam la ora trei, pe răcoare. Lucram până la ora șapte, apoi luam micul dejun și lucram din nou până la masa de prânz, după care ne culcam. Casa în care stăteam fiind făcută din lut, acolo era răcoare și asta ne ținea până pe la șase, apoi mâncam și lucram până seara târziu, după care din nou ne odihneam până dimineața la ora trei, când o luam de la capăt. Și tot aici a mai fost ceva! Știți că în general pe șantier aduc mâncare cei din parohia respectivă, pe rând. Ei bine, într-o zi, ne-am trezit cu o găleată de 10 litri, plină cu ciorbă, în care era un ied întreg. Întrebându-l pe săteanul care ne-a adus mâncarea de ce era atât de mult, acesta mi-a spus că nu și-a imaginat niciodată că există oameni care să muncească mai mult decât ei, care erau deosebiți, cum v-am spus, și așa a considerat el că este normal să-și manifeste respectul pentru munca noastră. Au fost multe astfel de situații în care oamenii își manifestau mulțumirea față de veșmântul cel nou al bisericii, iar privirile acelor oameni eu personal n-am să le uit niciodată.

(Interviu publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 29 august 2013, realizat de Mariana Borloveanu)

Comentarii Facebook


Știri recente