CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinților Strămoși) (Luca 14, 16-24) (Pilda celor poftiți la cină)
[…] Cuvântul lui Dumnezeu Și-a făcut prin Revelația Vechiului Testament mai simțite prezența și acțiunea Lui personale în relație cu oamenii, pregătindu-i totodată prin ea pentru viitoarea Lui prezență personală deplin clară și apropiată în Iisus Hristos – Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat. Astfel,prezența Cuvântului dumnezeiesc prin rațiunile sau cuvintele lucrurilor, și cea prin cuvintele și faptele directe ale Vechiului Testament și venirea Lui în trup se înșiră pe o linie progresivă, fiecare din cele anterioare pregătind-o pe cea ulterioară și fiecare din cele ulterioare făcând mai vădite pe cele anterioare.
Dumnezeu-Cuvântul Și-a făcut prezența și acțiunea mai clare și mai eficiente în Vechiul Testament prin cuvinte directe șoptite în inimile proorocilor și prin fapte care se distingeau în chip mai vădit ca fapte ale Sale decât evenimentele și împrejurările naturale, care puteau fi interpretate ca înfăptuindu-se fără un Dumnezeu personal. Patriarhii și proorocii trăiesc, în cuvintele ce li se comunică și în faptele săvârșite cu ei și cu poporul Israel, prezența directă a persoanei Cuvântului, deși aceasta încă nu intra ca persoană în comunitatea persoanelor umane. Ei stau față în față cu Persoana care le adresează cuvintele și le anunță faptele Sale. Intră într-o relație directă cu El ca persoană, dar încă nu ca persoană întrupată, coborâtă ontologic în rândul oamenilor.Persoana Cuvântului rămâne încă deasupra oamenilor, deși își face puternic simțită calitatea de persoană și interesul pe care-l are pentru persoanele umane și relația Sa cu ele. De aceea cuvintele Lui sunt puternice și au căldura comunicării personale și forța de a opri pe oameni de la cele contrare voii Lui și de a-i sprijini în împlinirea voii Lui, forță care susține în același timp rațiunea lor, fiind ea însăși rațională. Sfântul Maxim Mărturisitorul găsește între prezența Logosului, prin lucrurile și prin rațiunea umană, și prezența Lui în Vechiul Testament o identitate de fond1.Cuvintele și faptele personale mai clare din Vechiul Testament nu contrazic pe cele din natură (sau prin revelația naturală), ci le pun și pe acestea în lumină ca fiind cuvinte și fapte ale Sale, și împlinesc ceea ce ar fi trebuit să se împlinească prin acelea: un progres spre comuniunea tot mai profundă cu Dumnezeu. Astfel, Psalmistul vede mai clar, în lumina vorbirii și acțiunii mai directe a Cuvântului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, însăși rânduiala din natură ca fiind cuvinte și fapte ale lui Dumnezeu: „Cerurile spunmărirea lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui îi vestește tăria. Ziua spune zilei cuvânt(despre Dumnezeu) și noaptea vestește nopții știința, nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă… în soare a pus locașul Său” (Ps. 18, 1-5).
Despre prezența și lucrarea Cuvântului în Vechiul Testament ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „înainte de venirea văzută și în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi și prooroci, preînchipuind tainele venirii Lui” 2; sau: „Cuvintele legii și ale proorocilor, fiind înainte-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos „3.
Nu numai prin cuvinte își face Cuvântul mai sesizabilă prezența în Vechiul Testament, ci și prin fapte, prin tipuri rânduite de El și printr-o putere, în care se simțea ceva din harul care va iradia deplin din El după Întrupare și Înviere. „Harul noului Testament era ascuns tainic în litera Vechiului„, spune tot Sfântul Maxim. Sau: „Voind Dumnezeu să trimită celor de pe pământ harul virtuții dumnezeiești (al puterii producătoare de virtute) din cer, pentru mila Sa cea către noi, a pregătit simbolic cortul sfânt și toate cele din el, care este o răsfrângere, un chip și o imitare a înțelepciunii„4. Desigur, cortul Vechiului Testament nu era simbol numai în sensul intelectual al cuvântului, ci în sensul de recipient a ceva din puterea cortului de Sus, sau a Cuvântului dumnezeiesc personal, Care va aduce prin întrupare toată puterea Sa în trupul omenesc, adevăratul Lui cort, și deci în relația directă cu oamenii. Sfântul Maxim consideră că orice mijloc prin care se face comunicată prezența spirituală a lui Dumnezeu și se face simțită puterea Lui e un simbol al Lui. Dar simbolul poate deveni tot mai transparent mijloc de comunicare a unei puteri tot mai mari a Lui. Există astfel o suită de simboluri. Chiar Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat poate deveni tot mai transparent și poate manifesta în mod tot mai simțit puterea Lui, corespunzător cu starea duhovnicească a celor ce se alipesc Lui prin credință și prin viață. „Precum cuvintele legii și ale proorocilor, fiind înainte-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos, la fel și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, ridicat întru slavă, S-a făcut înainte-mergătorul venirii Sale duhovnicești, călăuzind sufletele prin propriile Sale cuvinte spre primirea luminoasei Sale veniri duhovnicești. Această venire o înfăptuiește El pururea, preschimbând prin virtuți pe cei vrednici din trup în duh. Dar o va înfăptui și la sfârșitul veacului, descoperind în chip vădit cele ce erau mai înainte ascunse tuturor” 5. Cu cât prezența Sa ca persoană e mai clar sesizată, cu atât iradiază din Persoana Sa o lumină spirituală mai vădită.
Astfel, „legea era umbra, iar proorocii (ansamblul proorocilor), preînchipuirea bunurilor dumnezeiești și duhovnicești din Evanghelie„6. În umbra anticipată e proiectată însă nu numai forma nedeplin deslușită a originalului, ci și ceva din puterea lui. Căci numai o rază proiectată din original dă forma umbrei. În acest sens, „mana dată lui Israel în pustie este Cuvântul lui Dumnezeu, Care hărăzește toată plăcerea duhovnicească celor ce-L mănâncă și se deosebește de orice gust care răspunde poftelor celor ce-L mănâncă„7.
Despre rezumarea și întregirea prezenței și lucrării Cuvântului înainte de întrupare atât în natură, cât și în Vechiul Testament, în Hristos cel întrupat, prezență care astfel nu e suprimată prin venirea Cuvântului în trup, ci făcută luminoasă, tot Sfântul Maxim spune: „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor Scripturii și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate„8.
Datorită acestui fapt, nu numai Revelația culminează în Logosul întrupat și înviat, fapt ce se va descoperi deplin în viața viitoare, ci (și) cosmosul întreg își va face vădită și luminoasă concentrarea și bogăția lui de sensuri în Persoana lui Hristos, sau a Logosului întrupat. Cheia de boltă a creației nu este o lege impersonală generală, nu este o substanță, ci Persoana plină de sens, plină de toate sensurile, a Logosului. Totul culminează într-o persoană, anume în Persoana de la Care și provine. De la această Persoană vin toate, în Ea sunt ținute toate, în Ea se vor arăta cuprinse și luminate toate. Pantocratorul, deci susținătorul și împlinitorul nu numai al Bisericii, ci al tuturor, e Persoană: e Logosul personal întrupat. Lumea a fost creată pentru om, iar acesta, pentru Hristos, în Care se realizează deplin. „Firea omului a fost constituită de la început pentru Omul cel nou (Hristos). I s-a dat minte și dorință pentru Acela. Am luat rațiune pentru El, ca să cunoaștem pe Hristos, iar dorință, ca să alergăm spre El. Am primit memorie ca să-L purtăm pe El, pentru că El era și arhetipul celor creați„ 9.
În Hristos se deschide nesfârșitul dragostei și al libertății în Dumnezeu, natura însăși depășește starea ei de natură supusă necesității; în om și în mod deplin în Hristos ea depășește repetiția, intrând în noutatea continuă a libertății în iubire. Omul a fost creat spre Hristos, „ca spre un dreptar (canon) și normă…, ca să-L poată primi pe Dumnezeu„10.
Încă din primele timpuri ale Bisericii, Sfântul Irineu spunea: „Hristos cel istoric a fost prototipul pe care l-a avut Dumnezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin și desăvârșit Care avea să Se arate pe pământ, iar Făcătorul a văzut de mai înainte și a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin urmare Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, firea omenească și să Se arate om desăvârșit pe pământ„ 11. „Este cunoscută învățătura lui Irineu despre Adam ca „prunc” și despre dezvoltarea „pruncului” până la Hristos. După acest Părinte, Cuvântul S-a făcut om la sfârșitul dezvoltării omului în „cuvânt” (în rațiune), ca o coroană și ca un scop final al neamului omenesc” 12.
Părinții (Bisericii) pun prin aceasta în relief legătura dintre antropologie și hristologie, sau împlinirea omului și a cosmosului în Hristos, ca fiind Persoana supremă în relație cu celelalte Persoane treimice.
[…]
În Hristos ni s-a deschis calea spre ținta deplinei umanizări și El e calea spre aceasta, căci e calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca o comunitate de persoane pe care nu le putem reduce la starea de obiecte, și, prin aceasta, calea spre comuniunea deplină cu semenii noștri. Prin întruparea Sa ca om, Hristos ne-a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu în formă umană culminantă, mai bine zis cu întreaga Sfântă Treime. Numai Iisus Hristos ne-a dat puterea să ieșim deplin din egoismul păcatului, din închisoarea în limitele naturii ca sistem al proceselor de compunere și descompunere, sau al coruptibilității ce se încheie cu moartea.
Dar în Iisus-Omul, aflat la capătul final al umanului, universul însuși și-a descoperit întregul lui sens și destin, ca transparent al lui Dumnezeu. Hristos e „lumina lumii”, lumină care luminează lumea, lumina în care se luminează lumea. Fiecare din noi e într-un fel o lumină a lumii. Dar calitatea aceasta e și o misiune, pe care nu o putem împlini prin noi înșine în mod deplin. Noi o vedem împlinită în Hristos și, prin Hristos, participând și noi la această împlinire; Hristos e împlinirea ființei reale a omului – coroană a creației – pentru că în El omul e deplin unit cu Dumnezeu. Astfel Hristos e atât de „istoric”, atât de neconstruit și din acest punct de vedere e chipul cel mai uman al omului, dar, în același timp, dincolo de nivelul la care poate ajunge ființa noastră prin puterile sale. De aceea Hristos, omul atât de real, e, în împlinirea Lui ca om, și Dumnezeu. Mai precis, Hristos e omul împlinit, pentru că e unit cu modelul omului, cu Logosul divin. Dar în Iisus Hristos, ca Logosul întrupat și înviat, și în cei uniți cu El își va atinge și lumea desăvârșirea sau scopul ei. Hristos e omul de vârf în care se împlinește creația, întrucât este într-o comuniune deplină cu Dumnezeu. „Referatul creației… arată pe om ca (fiind) coroană și împlinire a creației. În faptele celor cinci zile dintâi cuvântul lui Dumnezeu se manifestă ca simplă poruncă… Omul este chemat în existență și întronizat în creație printr-o misiune ce i se încredințează. De-abia cu acest act creația este desăvârșită (Gen. 2, 1). Ea se prezintă ca o ordine organizată în trepte, care e orientată spre om și își atinge împlinirea supremă în om. Numai omul este pus în relație cu Dumnezeu fără alte trepte intermediare.”13 Prin om unește Dumnezeu lumea cu Sine. Prin natura Sa umană Hristos adună lumea în mod deplin în Sine. Ca om unit cu Dumnezeu în mod culminant, sau ca Dumnezeu acționând prin om, Hristos vindecă bolnavi, poruncește mării și vântului, învie morți și învie El însuși la viața eternă, arătând starea finală a lumii. E un alt sens în care Lui I s-a dat după înviere „toată puterea în cer și pe pământ” (Mt. 28, 18).
Întrucât este încă înainte de Înviere împlinirea omului real, El duce prin Înviere pe acesta la capătul destinat lui.
Dar dacă Logosul întrupat ca om arată în Sine lumea adunată și transfigurată și o va duce la această stare în toți oamenii ce se vor uni cu Sine, El poate face aceasta pentru că a avut încă înainte de întrupare o legătură specială cu lumea, legătură pusă în relief prin oameni.
Sfântul Apostol Pavel identifică pe Hristos cel întrupat cu Fiul lui Dumnezeu întru Care au fost create și așezate toate (Col. 1, 16-20). În Iisus Hristos se vor readuna toate, pentru că în El au fost așezate toate de la început. Faptul readunării depline a tuturor în Hristos are o anticipare în faptul că toate au fost create și așezate în El.
Sfântul Ioan Evanghelistul identifică pe Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat, cu Cuvântul, iar pe Acesta Îl cunoaște, ca și Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au făcut și era încă înainte de întrupare viața și lumina oamenilor, luminând în întuneric (In. 1, 3-5, 14). Sfântul Ioan a luat ideea Logosului de la stoici și de la Filon, dar identificându-l pe acesta cu Fiul lui Dumnezeu, Căruia Sfântul Apostol Pavel îi atribuie același rol de fundament al tuturor încă de la creație, dând acestui Logos înțelesul de Persoană, pe care îl are Fiul lui Dumnezeu la Sfântul Apostol Pavel.
Sfinții Părinți au mers mai departe în învățătura despre prezența Logosului în lume încă de la creație, adoptând de la stoici și de la Filon și ideea că Logosul era prezent în lume prin rațiunile lucrurilor. Dar identificarea continuă pe care ei o fac între Logos și Fiul lui Dumnezeu ne îndreptățește să vedem în aceste rațiuni totodată cuvintele Fiului lui Dumnezeu, ceea ce pune în relief prezența Logosului în lume încă înainte de întrupare, ca o prezență a Persoanei Lui în relație cu persoanele umane.
De fapt la Sfinții Părinți rațiunea implică și cuvântul; iar cuvântul e totdeauna cuvântul unei persoane către alta. Deci însăși rațiunea e o funcție a persoanei în relație cu alta.
În acest sens, Rațiunea divină are caracter ipostatic, personal și e îndreptată totdeauna spre alte ipostasuri, ca și rațiunea umană. Dar aceasta nu exclude ca rațiunea să aibă și un sens de ousia (ființă) comună mai multor persoane. Ea e viață și sens și raportare interipostatică în același timp. „Cuvântul” Sfântului Evanghelist Ioan era „viață și lumină”. Ca viață e și putere. Iar sensul nu e despărțit de viață, nici viața de sens. Orice unitate reală e o unitate de viață sau de putere, având în ea un sens și o raportare la o altă unitate de viață și de sens. Rațiunea ca ousia subzistă totdeauna în forma unor persoane în relație reciprocă. Sfinții Părinți mențin, prin acest înțeles, de Cuvânt, al Rațiunii, caracterul personal al prezenței Logosului în creație, urmând calea Sfântului Pavel și Sfântului Ioan. Prin aceasta rațiunile Logosului sunt cu totul deosebite de „ideile platonic-filonice”. „Acolo problema cosmologică centrală era în ce fel Dumnezeu, ca spirit absolut imaterial și pur, a putut chema lumea impură în ființă. Aici, dimpotrivă, se pornește de la problematica, hotărâtoare pentru gândirea biblică a Vechiului Testament, despre lucrarea lui Dumnezeu. Ce vrea Dumnezeu cu lumea? „14 El vrea să o mântuiască, să o ducă la o relație intimă cu Sine ca persoană, fapt care se împlinește în Hristos. O interpretare ulterioară a prezenței Logosului în lume, prin rațiuni impersonale, ca temeiuri ontologice ale creației, interpretare care s-a impus prin scolastică și prin toată filosofia ultimelor secole și care depersonalizează rațiunea (Kant, Hegel etc.), e pe cale de a fi azi depășită chiar și în teologia catolică15.
Logosul, ca Rațiunea personală, ca subiect al gândirii iubitoare, ipostaziază în Sine natura umană, având ca urmare o realizare personală umană culminantă. Căci dacă persoana umană e făcută „după chipul” Lui, modelul implică în sine potențial și chipul Său, pe care-l realizează, în mod subzistent și în grad culminant, prin asumarea naturii umane ca un chip desfășurat în Sine însuși, ca chip unit nedespărțit cu modelul. Chipul Său uman ca partener deosebit al dialogului cu Logosul nu mai este în Hristos un astfel de partener deosebit, ci Logosul însuși este în dialog cu Tatăl, atât ca Fiu dumnezeiesc, cât și ca om, și în dialog cu noi, atât ca om, cât și ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca om în dialogul cu Tatăl, Hristos înalță responsabilitatea Sa umană la nivelul omenesc maxim, dar aceasta pentru că e ridicat ca om la acest nivel prin calitatea Sa simultană de Fiu al lui Dumnezeu, Care are conștiința că e nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci și om. Iar ca Dumnezeu în dialogul cu noi e coborât la nivelul iubirii și intimității maxime cu noi, dar aceasta este tocmai datorită faptului că fiind la acest nivel omenesc culminant, El nu încetează să fie și Dumnezeu. Ca Dumnezeu, Se face străveziu și vădit în umanitatea Sa; ca om, pune o notă de apropiere maximă în calitatea Sa de Dumnezeu în raport cu noi și de Fiu ascultător omenesc în raport cu Tatăl.Unul și Același ne cheamă la răspundere maximă ca Dumnezeu și manifestă o responsabilitate maximă față de Tatăl, pentru noi. El ne poruncește și Se roagă împreună cu noi și pentru noi. Ne cere ascultare și ne roagă să-I primim iubirea și să-I urmăm pilda de smerenie, de blândețe și de slujire. Prin amândouă e omul desăvârșit, dar e omul desăvârșit întrucât același e și Dumnezeu.
[…]
*Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMO, București, 2010, pp. 16-21; 31-35. (Titlul și sublinierile din text aparțin redacției).
Note: 1 †‘Ambigua, P.G. 91, col. 1280-1281; 1289; 1305-1321; 1129; 1149-1151 etc.
2 †‘Capete gnostice, II, 28, în Filoc. rom. II, p. 177.
3 Op. cit, II, 29, loc. cit.
4 †‘Op. cit, I, 88, 89, în trad. cit., p. 160, 161. Sfântul Maxim urmează aici Sfântului Grigorie de Nyssa (Viața lui Moise, P.G. 44, col. 381 A).
5 †‘Op. cit, II, 29, în trad. cit, pp. 177-178.
6 †‘Op. cit, I, 93, în trad. cit., p. 162.
7 †‘Op. cit, I, 100, în trad. cit, p. 164.
8 †‘Op. cit, I, 66, în trad. cit., p. 148.
9 †‘Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, P.G. 150, col. 680 A.
10 Ibidem, col. 560 D.
11 †‘P. Nellas, „Ἠδικαωσιζ τοσ ίνθρρÏŽποσ Îν. ΗριπÏŽ”, p. 69.
12 Ibidem.
13 †‘W. Beinert, Christus und der Kosmos, p. 17.
14 Ibidem, p. 29.
15 Ibidem, p. 66.
(Cuvânt teologic publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 15 decembrie 2013)