Venirea lui Hristos a fost pregătită progresiv

CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinților Strămoși) (Luca 14, 16-24) (Pilda celor poftiți la cină)

[…] Cuvântul lui Dumnezeu Și-a făcut prin Revelația Ve­chiu­lui Testament mai simțite pre­zența și acțiunea Lui perso­na­le în relație cu oamenii, pre­gă­tindu-i totodată prin ea pentru viitoarea Lui prezență per­so­­nală deplin clară și apropiată în Iisus Hristos – Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat. Astfel,prezența Cuvân­tu­lui dumnezeiesc prin rațiunile sau cuvintele lucrurilor, și cea prin cuvintele și faptele directe ale Vechiului Testament și ve­ni­rea Lui în trup se înșiră pe o li­nie progresivă, fiecare din ce­le anterioare pregătind-o pe cea ulterioară și fiecare din cele ul­terioare făcând mai vădite pe cele anterioare.

Dumnezeu-Cuvântul Și-a fă­cut prezența și acțiunea mai cla­re și mai eficiente în Vechiul Tes­tament prin cuvinte directe șop­tite în inimile proorocilor și prin fapte care se distingeau în chip mai vădit ca fapte ale Sale de­cât evenimentele și împreju­ră­rile naturale, care puteau fi in­terpretate ca înfăptuindu-se fă­ră un Dumnezeu personal. Pa­­triarhii și proorocii trăiesc, în cuvintele ce li se comunică și în faptele săvârșite cu ei și cu po­porul Israel, prezența directă a persoanei Cuvântului, deși a­ceas­ta încă nu intra ca persoa­nă în comunitatea persoanelor u­mane. Ei stau față în față cu Per­soana care le adresează cu­vin­­tele și le anunță faptele Sa­le. Intră într-o relație directă cu El ca persoană, dar încă nu ca persoană întrupată, coborâ­tă ontologic în rândul oameni­lor.Persoana Cuvântului ră­mâ­ne încă deasupra oamenilor, de­și își face puternic simțită ca­li­tatea de persoană și interesul pe care-l are pentru persoanele u­mane și relația Sa cu ele. De a­ceea cuvintele Lui sunt puter­ni­­ce și au căldura comunicării per­sonale și forța de a opri pe oa­meni de la cele contrare voii Lui și de a-i sprijini în îm­pli­ni­rea voii Lui, forță care susține în același timp rațiunea lor, fiind ea însăși rațională. Sfântul Maxim Mărturisitorul găsește în­tre prezența Logosului, prin lu­­crurile și prin rațiunea uma­nă, și prezența Lui în Vechiul Tes­­­tament o identitate de fond1.Cu­vintele și faptele per­so­­nale mai clare din Vechiul Tes­ta­ment nu contrazic pe cele din na­tură (sau prin revelația na­tu­r­ală), ci le pun și pe acestea în lumină ca fiind cuvinte și fap­te ale Sale, și împlinesc ceea ce ar fi trebuit să se împlineas­că prin acelea: un progres spre co­muniunea tot mai profundă cu Dumnezeu. Astfel, Psalmis­tul vede mai clar, în lumina vor­birii și acțiunii mai directe a Cu­vântului lui Dumnezeu în Ve­chiul Testament, însăși rân­du­­iala din natură ca fiind cu­vin­­te și fapte ale lui Dumnezeu: „Ce­rurile spunmărirea lui Dum­nezeu și facerea mâinilor Lui îi vestește tăria. Ziua spu­ne zilei cuvânt(despre Dum­nezeu) și noaptea vestește nop­ții știința, nu sunt graiuri, nici cu­vinte, ale căror glasuri să nu se audă… în soare a pus locașul Său” (Ps. 18, 1-5).

Despre prezența și lucrarea Cu­vântului în Vechiul Tes­ta­ment ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Măr­tu­ri­sitorul spune că „înainte de ve­nirea văzută și în trup, Cu­vân­tul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi și pro­oroci, preînchipuind tainele ve­nirii Lui” 2; sau: „Cuvintele le­gii și ale proorocilor, fiind îna­in­te-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos „3.

Nu numai prin cuvinte își fa­ce Cuvântul mai sesizabilă pre­zen­ța în Vechiul Testament, ci și prin fapte, prin tipuri rându­i­te de El și printr-o putere, în ca­re se simțea ceva din harul ca­re va iradia deplin din El du­pă Întrupare și Înviere. „Harul no­ului Testament era ascuns tai­nic în litera Vechiului„, spu­ne tot Sfântul Maxim. Sau: „Vo­ind Dumnezeu să trimită ce­lor de pe pământ harul vir­tu­ții dumnezeiești (al puterii pro­du­­cătoare de virtute) din cer, pen­tru mila Sa cea către noi, a pre­gătit simbolic cortul sfânt și toa­te cele din el, care este o răs­frângere, un chip și o imitare a în­țelepciunii„4. Desigur, cortul Ve­chiului Testament nu era sim­bol numai în sensul intelec­tu­­al al cuvântului, ci în sensul de recipient a ceva din puterea cor­tului de Sus, sau a Cu­vân­tu­lui dumnezeiesc personal, Care va aduce prin întrupare toată pu­terea Sa în trupul omenesc, a­devăratul Lui cort, și deci în re­­lația directă cu oamenii. Sfân­­tul Maxim consideră că ori­­ce mijloc prin care se face co­mu­­nicată prezența spirituală a lui Dumnezeu și se face simțită pu­terea Lui e un simbol al Lui. Dar simbolul poate deveni tot mai transparent mijloc de co­mu­­nicare a unei puteri tot mai mari a Lui. Există astfel o sui­tă de simboluri. Chiar Cuvân­tul lui Dumnezeu cel întrupat poa­te deveni tot mai transpa­rent și poate manifesta în mod tot mai simțit puterea Lui, co­res­punzător cu starea du­hov­ni­ceas­că a celor ce se alipesc Lui prin credință și prin viață. „Pre­cum cuvintele legii și ale pro­orocilor, fiind înainte-mer­gă­toarele venirii Lui în trup, că­lăuzeau sufletele la Hristos, la fel și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, ridicat întru sla­vă, S-a făcut înainte-mer­gă­to­rul venirii Sale duhovnicești, că­lăuzind sufletele prin pro­pri­i­­le Sale cuvinte spre primirea lu­minoasei Sale veniri du­hov­ni­cești. Această venire o înfăp­tu­iește El pururea, preschimbând prin virtuți pe cei vrednici din trup în duh. Dar o va în­făp­tui și la sfârșitul veacului, des­co­­perind în chip vădit cele ce e­rau mai înainte ascunse tutu­ror” 5. Cu cât prezența Sa ca per­­soană e mai clar sesizată, cu a­tât iradiază din Persoana Sa o lu­mină spirituală mai vă­di­tă.

Astfel, „legea era umbra, iar pro­orocii (ansamblul pro­oro­ci­lor), preînchipuirea bunurilor dum­nezeiești și duhovnicești din Evanghelie„6. În umbra an­ti­cipată e proiectată însă nu nu­mai forma nedeplin desluși­tă a originalului, ci și ceva din pu­terea lui. Căci numai o rază pro­i­ectată din original dă for­ma umbrei. În acest sens, „ma­na dată lui Israel în pustie este Cu­vântul lui Dumnezeu, Care hă­răzește toată plăcerea du­hov­nicească celor ce-L mă­nân­că și se deosebește de orice gust care răspunde poftelor celor ce-L mănâncă„7.

Despre rezumarea și întregi­rea prezenței și lucrării Cu­vân­tu­lui înainte de întrupare atât în natură, cât și în Vechiul Tes­ta­ment, în Hristos cel întrupat, pre­zență care astfel nu e su­pri­ma­­tă prin venirea Cuvântului în trup, ci făcută luminoasă, tot Sfântul Maxim spune: „Tai­na întrupării Cuvântului cu­prin­de în sine înțelesul tuturor ghi­citurilor și tipurilor Scrip­tu­rii și știința tuturor făpturilor vă­zute și cugetate„8.

Datorită acestui fapt, nu numai Revelația culminează în Lo­gosul întrupat și înviat, fapt ce se va descoperi deplin în via­ța viitoare, ci (și) cosmosul în­treg își va face vădită și lumi­noa­­să concentrarea și bogăția lui de sensuri în Persoana lui Hris­tos, sau a Logosului întrupat. Cheia de boltă a creației nu este o lege impersonală ge­ne­­rală, nu este o substanță, ci Per­soana plină de sens, plină de toate sensurile, a Logosului. To­tul culminează într-o persoa­nă, anume în Persoana de la Ca­re și provine. De la această Per­soană vin toate, în Ea sunt ți­nute toate, în Ea se vor arăta cu­prinse și luminate toate. Pan­tocratorul, deci susțină­to­rul și împlinitorul nu numai al Bi­sericii, ci al tuturor, e Per­soa­nă: e Logosul personal în­tru­­pat. Lumea a fost creată pen­tru om, iar acesta, pentru Hris­tos, în Care se realizează de­plin. „Firea omului a fost con­stituită de la început pentru Omul cel nou (Hristos). I s-a dat minte și dorință pentru A­ce­la. Am luat rațiune pentru El, ca să cunoaștem pe Hristos, iar dorință, ca să alergăm spre El. Am primit memorie ca să-L pur­tăm pe El, pentru că El era și arhetipul celor creați„ 9.

În Hristos se deschide ne­sfâr­­șitul dragostei și al liber­tă­ții în Dumnezeu, natura însăși d­e­pășește starea ei de natură su­pusă necesității; în om și în mod deplin în Hristos ea de­pă­șeș­te repetiția, intrând în nou­ta­­tea continuă a libertății în iu­bi­­re. Omul a fost creat spre Hris­tos, „ca spre un dreptar (ca­non) și normă…, ca să-L poa­tă primi pe Dumnezeu„10.

Încă din primele timpuri ale Bi­sericii, Sfântul Irineu spu­nea: „Hristos cel istoric a fost pro­totipul pe care l-a avut Dum­nezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era o­mul deplin și desăvârșit Care a­vea să Se arate pe pământ, iar Fă­cătorul a văzut de mai îna­in­te și a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin ur­ma­­re Adam a fost creat după mo­delul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, fi­rea omenească și să Se arate om desăvârșit pe pământ„ 11. „Este cunoscută învățătura lui I­rineu despre Adam ca „prunc” și despre dezvoltarea „pruncului” până la Hristos. După a­cest Părinte, Cuvântul S-a fă­cut om la sfârșitul dezvoltării o­mului în „cuvânt” (în rațiune), ca o coroană și ca un scop final al neamului omenesc” 12.

Părinții (Bisericii) pun prin a­ceasta în relief legătura dintre antropologie și hristologie, sau împlinirea omului și a cos­mo­­sului în Hristos, ca fiind Per­­soana supremă în relație cu ce­lelalte Persoane treimice.

[…]

În Hristos ni s-a deschis ca­lea spre ținta deplinei u­ma­ni­zări și El e calea spre aceasta, căci e calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca o comunitate de persoane pe care nu le pu­tem reduce la starea de obiecte, și, prin aceasta, calea spre co­mu­niunea deplină cu semenii noș­tri. Prin întruparea Sa ca om, Hristos ne-a făcut accesibi­lă comuniunea cu Sine ca Dum­nezeu în formă umană cul­mi­nan­­tă, mai bine zis cu întreaga Sfân­tă Treime. Numai Iisus Hris­tos ne-a dat puterea să ie­șim deplin din egoismul păca­tu­­lui, din închisoarea în limi­te­le naturii ca sistem al procese­lor de compunere și descompu­ne­re, sau al coruptibilității ce se încheie cu moartea.

Dar în Iisus-Omul, aflat la ca­­pătul final al umanului, uni­ver­­sul însuși și-a descoperit în­tre­gul lui sens și destin, ca ­tran­s­pa­rent al lui Dumnezeu. Hris­tos e „lumina lumii”, lumină ca­re luminează lumea, lumina în care se luminează lumea. Fie­care din noi e într-un fel o lu­mină a lumii. Dar calitatea a­ceas­ta e și o misiune, pe care nu o putem împlini prin noi în­și­ne în mod deplin. Noi o vedem îm­plinită în Hristos și, prin Hris­tos, participând și noi la a­ceastă împlinire; Hristos e îm­pli­nirea ființei reale a omului – co­roană a creației – pentru că în El omul e deplin unit cu Dum­nezeu. Astfel Hristos e atât de „is­toric”, atât de neconstruit și din acest punct de vedere e chi­pul cel mai uman al omului, dar, în același timp, dincolo de ni­velul la care poate ajunge fi­in­ța noastră prin puterile sale. De aceea Hristos, omul atât de re­al, e, în împlinirea Lui ca om, și Dumnezeu. Mai precis, Hris­tos e omul împlinit, pentru că e u­nit cu modelul omului, cu Lo­go­sul divin. Dar în Iisus Hris­tos, ca Logosul întrupat și în­vi­at, și în cei uniți cu El își va a­tin­ge și lumea desăvârșirea sau sco­pul ei. Hristos e omul de vârf în care se împlinește cre­a­ția, întrucât este într-o comuni­u­­ne deplină cu Dumnezeu. „Re­fe­ratul creației… arată pe om ca (fiind) coroană și împlinire a cre­ației. În faptele celor cinci zi­le dintâi cuvântul lui Dum­nezeu se manifestă ca simplă po­runcă… Omul este chemat în e­xistență și întronizat în cre­a­ție printr-o misiune ce i se în­cre­dințează. De-abia cu acest act creația este desăvârșită (Gen. 2, 1). Ea se prezintă ca o or­dine organizată în trepte, ca­re e orientată spre om și își a­tin­ge împlinirea supremă în om. Numai omul este pus în re­la­ție cu Dumnezeu fără alte trep­te intermediare.”13 Prin om u­nește Dumnezeu lumea cu Si­ne. Prin natura Sa umană Hris­tos adună lumea în mod de­plin în Sine. Ca om unit cu Dum­nezeu în mod culminant, sau ca Dumnezeu acționând prin om, Hristos vindecă bolnavi, poruncește mării și vân­tu­­lui, învie morți și învie El în­suși la viața eternă, arătând sta­rea finală a lumii. E un alt sens în care Lui I s-a dat după înviere „toată puterea în cer și pe pământ” (Mt. 28, 18).

Întrucât este încă înainte de În­viere împlinirea omului real, El duce prin Înviere pe acesta la capătul destinat lui.

Dar dacă Logosul întrupat ca om arată în Sine lumea a­du­na­tă și transfigurată și o va du­ce la această stare în toți oame­nii ce se vor uni cu Sine, El poa­te face aceasta pentru că a avut în­că înainte de întrupare o le­gă­tură specială cu lumea, le­gă­tu­ră pusă în relief prin oameni.

Sfântul Apostol Pavel identi­fi­­că pe Hristos cel întrupat cu Fiul lui Dumnezeu întru Care au fost create și așezate toate (Col. 1, 16-20). În Iisus Hristos se vor readuna toate, pentru că în El au fost așezate toate de la în­ceput. Faptul readunării de­pli­ne a tuturor în Hristos are o an­ticipare în faptul că toate au fost create și așezate în El.

Sfântul Ioan Evanghelistul iden­tifică pe Fiul lui Dum­nezeu, care S-a întrupat, cu Cu­­­vântul, iar pe Acesta Îl cu­noaș­­te, ca și Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au fă­cut și era încă înainte de în­tru­pare viața și lumina oamenilor, lu­minând în întuneric (In. 1, 3-5, 14). Sfântul Ioan a lu­at ideea Lo­gosului de la stoici și de la Fi­lon, dar identifi­cân­du-l pe a­ces­ta cu Fiul lui Dum­nezeu, Că­ruia Sfântul A­pos­tol Pavel îi a­tribuie același rol de fundament al tuturor în­că de la cre­a­ție, dând acestui Logos înțelesul de Per­soa­nă, pe care îl are Fi­ul lui Dumnezeu la Sfântul Apostol Pavel.

Sfinții Părinți au mers mai de­parte în învățătura despre pre­zența Logosului în lume în­că de la creație, adoptând de la stoici și de la Filon și ideea că Lo­­gosul era prezent în lume prin rațiunile lucrurilor. Dar i­den­tificarea continuă pe care ei o fac între Logos și Fiul lui Dum­nezeu ne îndreptățește să ve­dem în aceste rațiuni totoda­tă cuvintele Fiului lui Dum­nezeu, ceea ce pune în relief pre­zența Logosului în lume în­că înainte de întrupare, ca o pre­zență a Persoanei Lui în re­la­ție cu persoanele umane.

De fapt la Sfinții Părinți ra­ți­unea implică și cuvântul; iar cu­vântul e totdeauna cuvântul u­nei persoane către alta. Deci în­săși rațiunea e o funcție a per­soanei în relație cu alta.

În acest sens, Rațiunea divi­nă are caracter ipostatic, perso­nal și e îndreptată totdeauna spre alte ipostasuri, ca și ra­ți­u­nea umană. Dar aceasta nu exclude ca rațiunea să aibă și un sens de ousia (ființă) comună mai multor persoane. Ea e via­ță și sens și raportare interi­pos­ta­­­tică în același timp. „Cu­vân­tul” Sfântului Evanghelist Ioan era „viață și lumină”. Ca viață e și putere. Iar sensul nu e des­păr­țit de viață, nici viața de sens. Orice unitate reală e o u­ni­tate de viață sau de putere, a­vând în ea un sens și o rapor­ta­re la o altă unitate de viață și de sens. Rațiunea ca ousia sub­zis­­tă totdeauna în forma unor per­soane în relație reciprocă. Sfin­ții Părinți mențin, prin a­cest înțeles, de Cuvânt, al Ra­ți­u­nii, caracterul personal al pre­zen­ței Logosului în creație, ur­m­ând calea Sfântului Pavel și Sfân­tului Ioan. Prin aceasta ra­ți­unile Logosului sunt cu totul de­osebite de „ideile platonic-fi­lo­nice”. „Acolo problema cosmo­lo­­gică centrală era în ce fel Dum­nezeu, ca spirit absolut ima­terial și pur, a putut chema lu­mea impură în ființă. Aici, dim­potrivă, se pornește de la pro­blematica, hotărâtoare pentru gândirea biblică a Vechiu­lui Testament, despre lucrarea lui Dumnezeu. Ce vrea Dum­nezeu cu lumea? „14 El vrea să o mân­tuiască, să o ducă la o re­la­ție intimă cu Sine ca persoană, fapt care se împlinește în Hris­tos. O interpretare ulterioară a pre­zenței Logosului în lume, prin rațiuni impersonale, ca te­me­iuri ontologice ale creației, in­­terpretare care s-a impus prin scolastică și prin toată fi­lo­sofia ultimelor secole și care de­personalizează rațiu­nea (Kant, Hegel etc.), e pe cale de a fi azi de­pășită chiar și în teologia catolică15.

Logosul, ca Rațiunea perso­na­lă, ca subiect al gândirii iubi­toa­re, ipostaziază în Sine na­tu­ra umană, având ca urmare o re­alizare personală umană cul­mi­­nantă. Căci dacă persoana u­mană e făcută „după chipul” Lui, modelul implică în sine po­ten­țial și chipul Său, pe care-l re­alizează, în mod subzistent și în grad culminant, prin asu­ma­rea naturii umane ca un chip des­fășurat în Sine însuși, ca chip unit nedespărțit cu mode­lul. Chipul Său uman ca par­te­ner deosebit al dialogului cu Lo­­gosul nu mai este în Hristos un astfel de partener deosebit, ci Logosul însuși este în dialog cu Tatăl, atât ca Fiu dumneze­iesc, cât și ca om, și în dialog cu noi, atât ca om, cât și ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca om în dialo­gul cu Tatăl, Hristos înalță res­pon­sabilitatea Sa umană la ni­ve­lul omenesc maxim, dar a­ceas­­ta pentru că e ridicat ca om la acest nivel prin calitatea Sa si­multană de Fiu al lui Dum­nezeu, Care are conștiința că e nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci și om. Iar ca Dumnezeu în di­a­­logul cu noi e coborât la ni­ve­lul iubirii și intimității maxime cu noi, dar aceasta este tocmai da­torită faptului că fiind la a­cest nivel omenesc culminant, El nu încetează să fie și Dum­nezeu. Ca Dumnezeu, Se face stră­veziu și vădit în umanita­tea Sa; ca om, pune o notă de a­pro­piere maximă în calitatea Sa de Dumnezeu în raport cu noi și de Fiu ascultător omenesc în raport cu Tatăl.Unul și A­celași ne cheamă la răspun­de­­re maximă ca Dumnezeu și ma­nifestă o responsabilitate ma­ximă față de Tatăl, pentru noi. El ne poruncește și Se roa­gă împreună cu noi și pentru noi. Ne cere ascultare și ne roa­gă să-I primim iubirea și să-I ur­măm pilda de smerenie, de blân­dețe și de slujire. Prin a­mân­două e omul desăvârșit, dar e omul desăvârșit întrucât a­celași e și Dumnezeu.

[…]

*Pr. prof. Dumitru Stăni­loae, Teologia Dogmatică Or­to­­do­xă, vol. 2, EIBMO, Bu­cu­rești, 2010, pp. 16-21; 31-35. (Ti­tlul și su­blinierile din text a­parțin re­dac­ției).

Note: 1 †‘Ambigua, P.G. 91, col. 1280-1281; 1289; 1305-1321; 1129; 1149-1151 etc.

2 †‘Capete gnostice, II, 28, în Filoc. rom. II, p. 177.

3 Op. cit, II, 29, loc. cit.

4 †‘Op. cit, I, 88, 89, în trad. cit., p. 160, 161. Sfântul Ma­xim urmează aici Sfân­tu­lui Grigorie de Nyssa (Via­ța lui Moise, P.G. 44, col. 381 A).

5 †‘Op. cit, II, 29, în trad. cit, pp. 177-178.

6 †‘Op. cit, I, 93, în trad. cit., p. 162.

7 †‘Op. cit, I, 100, în trad. cit, p. 164.

8 †‘Op. cit, I, 66, în trad. cit., p. 148.

9 †‘Nicolae Cabasila, Despre via­ța în Hristos, P.G. 150, col. 680 A.

10 Ibidem, col. 560 D.

11 †‘P. Nellas, „Ἠδικαωσιζ τοσ ίνθρρÏŽποσ έν. ΗριπÏŽ”, p. 69.

12 Ibidem.

13 †‘W. Beinert, Christus un­d der Kosmos, p. 17.

14 Ibidem, p. 29.

15 Ibidem, p. 66.

(Cuvânt teologic publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 15 decembrie 2013)