Venirea lui Hristos a fost pregătită progresiv

CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinților Strămoși) (Luca 14, 16-24) (Pilda celor poftiți la cină)

[…] Cuvântul lui Dumnezeu Și-a făcut prin Revelația Ve­chiu­lui Testament mai simțite pre­zența și acțiunea Lui perso­na­le în relație cu oamenii, pre­gă­tindu-i totodată prin ea pentru viitoarea Lui prezență per­so­­nală deplin clară și apropiată în Iisus Hristos – Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat. Astfel,prezența Cuvân­tu­lui dumnezeiesc prin rațiunile sau cuvintele lucrurilor, și cea prin cuvintele și faptele directe ale Vechiului Testament și ve­ni­rea Lui în trup se înșiră pe o li­nie progresivă, fiecare din ce­le anterioare pregătind-o pe cea ulterioară și fiecare din cele ul­terioare făcând mai vădite pe cele anterioare.

Dumnezeu-Cuvântul Și-a fă­cut prezența și acțiunea mai cla­re și mai eficiente în Vechiul Tes­tament prin cuvinte directe șop­tite în inimile proorocilor și prin fapte care se distingeau în chip mai vădit ca fapte ale Sale de­cât evenimentele și împreju­ră­rile naturale, care puteau fi in­terpretate ca înfăptuindu-se fă­ră un Dumnezeu personal. Pa­­triarhii și proorocii trăiesc, în cuvintele ce li se comunică și în faptele săvârșite cu ei și cu po­porul Israel, prezența directă a persoanei Cuvântului, deși a­ceas­ta încă nu intra ca persoa­nă în comunitatea persoanelor u­mane. Ei stau față în față cu Per­soana care le adresează cu­vin­­tele și le anunță faptele Sa­le. Intră într-o relație directă cu El ca persoană, dar încă nu ca persoană întrupată, coborâ­tă ontologic în rândul oameni­lor.Persoana Cuvântului ră­mâ­ne încă deasupra oamenilor, de­și își face puternic simțită ca­li­tatea de persoană și interesul pe care-l are pentru persoanele u­mane și relația Sa cu ele. De a­ceea cuvintele Lui sunt puter­ni­­ce și au căldura comunicării per­sonale și forța de a opri pe oa­meni de la cele contrare voii Lui și de a-i sprijini în îm­pli­ni­rea voii Lui, forță care susține în același timp rațiunea lor, fiind ea însăși rațională. Sfântul Maxim Mărturisitorul găsește în­tre prezența Logosului, prin lu­­crurile și prin rațiunea uma­nă, și prezența Lui în Vechiul Tes­­­tament o identitate de fond1.Cu­vintele și faptele per­so­­nale mai clare din Vechiul Tes­ta­ment nu contrazic pe cele din na­tură (sau prin revelația na­tu­r­ală), ci le pun și pe acestea în lumină ca fiind cuvinte și fap­te ale Sale, și împlinesc ceea ce ar fi trebuit să se împlineas­că prin acelea: un progres spre co­muniunea tot mai profundă cu Dumnezeu. Astfel, Psalmis­tul vede mai clar, în lumina vor­birii și acțiunii mai directe a Cu­vântului lui Dumnezeu în Ve­chiul Testament, însăși rân­du­­iala din natură ca fiind cu­vin­­te și fapte ale lui Dumnezeu: „Ce­rurile spunmărirea lui Dum­nezeu și facerea mâinilor Lui îi vestește tăria. Ziua spu­ne zilei cuvânt(despre Dum­nezeu) și noaptea vestește nop­ții știința, nu sunt graiuri, nici cu­vinte, ale căror glasuri să nu se audă… în soare a pus locașul Său” (Ps. 18, 1-5).

Despre prezența și lucrarea Cu­vântului în Vechiul Tes­ta­ment ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Măr­tu­ri­sitorul spune că „înainte de ve­nirea văzută și în trup, Cu­vân­tul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi și pro­oroci, preînchipuind tainele ve­nirii Lui” 2; sau: „Cuvintele le­gii și ale proorocilor, fiind îna­in­te-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos „3.

Nu numai prin cuvinte își fa­ce Cuvântul mai sesizabilă pre­zen­ța în Vechiul Testament, ci și prin fapte, prin tipuri rându­i­te de El și printr-o putere, în ca­re se simțea ceva din harul ca­re va iradia deplin din El du­pă Întrupare și Înviere. „Harul no­ului Testament era ascuns tai­nic în litera Vechiului„, spu­ne tot Sfântul Maxim. Sau: „Vo­ind Dumnezeu să trimită ce­lor de pe pământ harul vir­tu­ții dumnezeiești (al puterii pro­du­­cătoare de virtute) din cer, pen­tru mila Sa cea către noi, a pre­gătit simbolic cortul sfânt și toa­te cele din el, care este o răs­frângere, un chip și o imitare a în­țelepciunii„4. Desigur, cortul Ve­chiului Testament nu era sim­bol numai în sensul intelec­tu­­al al cuvântului, ci în sensul de recipient a ceva din puterea cor­tului de Sus, sau a Cu­vân­tu­lui dumnezeiesc personal, Care va aduce prin întrupare toată pu­terea Sa în trupul omenesc, a­devăratul Lui cort, și deci în re­­lația directă cu oamenii. Sfân­­tul Maxim consideră că ori­­ce mijloc prin care se face co­mu­­nicată prezența spirituală a lui Dumnezeu și se face simțită pu­terea Lui e un simbol al Lui. Dar simbolul poate deveni tot mai transparent mijloc de co­mu­­nicare a unei puteri tot mai mari a Lui. Există astfel o sui­tă de simboluri. Chiar Cuvân­tul lui Dumnezeu cel întrupat poa­te deveni tot mai transpa­rent și poate manifesta în mod tot mai simțit puterea Lui, co­res­punzător cu starea du­hov­ni­ceas­că a celor ce se alipesc Lui prin credință și prin viață. „Pre­cum cuvintele legii și ale pro­orocilor, fiind înainte-mer­gă­toarele venirii Lui în trup, că­lăuzeau sufletele la Hristos, la fel și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, ridicat întru sla­vă, S-a făcut înainte-mer­gă­to­rul venirii Sale duhovnicești, că­lăuzind sufletele prin pro­pri­i­­le Sale cuvinte spre primirea lu­minoasei Sale veniri du­hov­ni­cești. Această venire o înfăp­tu­iește El pururea, preschimbând prin virtuți pe cei vrednici din trup în duh. Dar o va în­făp­tui și la sfârșitul veacului, des­co­­perind în chip vădit cele ce e­rau mai înainte ascunse tutu­ror” 5. Cu cât prezența Sa ca per­­soană e mai clar sesizată, cu a­tât iradiază din Persoana Sa o lu­mină spirituală mai vă­di­tă.

Astfel, „legea era umbra, iar pro­orocii (ansamblul pro­oro­ci­lor), preînchipuirea bunurilor dum­nezeiești și duhovnicești din Evanghelie„6. În umbra an­ti­cipată e proiectată însă nu nu­mai forma nedeplin desluși­tă a originalului, ci și ceva din pu­terea lui. Căci numai o rază pro­i­ectată din original dă for­ma umbrei. În acest sens, „ma­na dată lui Israel în pustie este Cu­vântul lui Dumnezeu, Care hă­răzește toată plăcerea du­hov­nicească celor ce-L mă­nân­că și se deosebește de orice gust care răspunde poftelor celor ce-L mănâncă„7.

Despre rezumarea și întregi­rea prezenței și lucrării Cu­vân­tu­lui înainte de întrupare atât în natură, cât și în Vechiul Tes­ta­ment, în Hristos cel întrupat, pre­zență care astfel nu e su­pri­ma­­tă prin venirea Cuvântului în trup, ci făcută luminoasă, tot Sfântul Maxim spune: „Tai­na întrupării Cuvântului cu­prin­de în sine înțelesul tuturor ghi­citurilor și tipurilor Scrip­tu­rii și știința tuturor făpturilor vă­zute și cugetate„8.

Datorită acestui fapt, nu numai Revelația culminează în Lo­gosul întrupat și înviat, fapt ce se va descoperi deplin în via­ța viitoare, ci (și) cosmosul în­treg își va face vădită și lumi­noa­­să concentrarea și bogăția lui de sensuri în Persoana lui Hris­tos, sau a Logosului întrupat. Cheia de boltă a creației nu este o lege impersonală ge­ne­­rală, nu este o substanță, ci Per­soana plină de sens, plină de toate sensurile, a Logosului. To­tul culminează într-o persoa­nă, anume în Persoana de la Ca­re și provine. De la această Per­soană vin toate, în Ea sunt ți­nute toate, în Ea se vor arăta cu­prinse și luminate toate. Pan­tocratorul, deci susțină­to­rul și împlinitorul nu numai al Bi­sericii, ci al tuturor, e Per­soa­nă: e Logosul personal în­tru­­pat. Lumea a fost creată pen­tru om, iar acesta, pentru Hris­tos, în Care se realizează de­plin. „Firea omului a fost con­stituită de la început pentru Omul cel nou (Hristos). I s-a dat minte și dorință pentru A­ce­la. Am luat rațiune pentru El, ca să cunoaștem pe Hristos, iar dorință, ca să alergăm spre El. Am primit memorie ca să-L pur­tăm pe El, pentru că El era și arhetipul celor creați 9.

În Hristos se deschide ne­sfâr­­șitul dragostei și al liber­tă­ții în Dumnezeu, natura însăși d­e­pășește starea ei de natură su­pusă necesității; în om și în mod deplin în Hristos ea de­pă­șeș­te repetiția, intrând în nou­ta­­tea continuă a libertății în iu­bi­­re. Omul a fost creat spre Hris­tos, „ca spre un dreptar (ca­non) și normă…, ca să-L poa­tă primi pe Dumnezeu„10.

Încă din primele timpuri ale Bi­sericii, Sfântul Irineu spu­nea: „Hristos cel istoric a fost pro­totipul pe care l-a avut Dum­nezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era o­mul deplin și desăvârșit Care a­vea să Se arate pe pământ, iar Fă­cătorul a văzut de mai îna­in­te și a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin ur­ma­­re Adam a fost creat după mo­delul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, fi­rea omenească și să Se arate om desăvârșit pe pământ 11. „Este cunoscută învățătura lui I­rineu despre Adam ca „prunc” și despre dezvoltarea „pruncului” până la Hristos. După a­cest Părinte, Cuvântul S-a fă­cut om la sfârșitul dezvoltării o­mului în „cuvânt” (în rațiune), ca o coroană și ca un scop final al neamului omenesc” 12.

Părinții (Bisericii) pun prin a­ceasta în relief legătura dintre antropologie și hristologie, sau împlinirea omului și a cos­mo­­sului în Hristos, ca fiind Per­­soana supremă în relație cu ce­lelalte Persoane treimice.

[…]

În Hristos ni s-a deschis ca­lea spre ținta deplinei u­ma­ni­zări și El e calea spre aceasta, căci e calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca o comunitate de persoane pe care nu le pu­tem reduce la starea de obiecte, și, prin aceasta, calea spre co­mu­niunea deplină cu semenii noș­tri. Prin întruparea Sa ca om, Hristos ne-a făcut accesibi­lă comuniunea cu Sine ca Dum­nezeu în formă umană cul­mi­nan­­tă, mai bine zis cu întreaga Sfân­tă Treime. Numai Iisus Hris­tos ne-a dat puterea să ie­șim deplin din egoismul păca­tu­­lui, din închisoarea în limi­te­le naturii ca sistem al procese­lor de compunere și descompu­ne­re, sau al coruptibilității ce se încheie cu moartea.

Dar în Iisus-Omul, aflat la ca­­pătul final al umanului, uni­ver­­sul însuși și-a descoperit în­tre­gul lui sens și destin, ca ­tran­s­pa­rent al lui Dumnezeu. Hris­tos e „lumina lumii”, lumină ca­re luminează lumea, lumina în care se luminează lumea. Fie­care din noi e într-un fel o lu­mină a lumii. Dar calitatea a­ceas­ta e și o misiune, pe care nu o putem împlini prin noi în­și­ne în mod deplin. Noi o vedem îm­plinită în Hristos și, prin Hris­tos, participând și noi la a­ceastă împlinire; Hristos e îm­pli­nirea ființei reale a omului – co­roană a creației – pentru că în El omul e deplin unit cu Dum­nezeu. Astfel Hristos e atât de „is­toric”, atât de neconstruit și din acest punct de vedere e chi­pul cel mai uman al omului, dar, în același timp, dincolo de ni­velul la care poate ajunge fi­in­ța noastră prin puterile sale. De aceea Hristos, omul atât de re­al, e, în împlinirea Lui ca om, și Dumnezeu. Mai precis, Hris­tos e omul împlinit, pentru că e u­nit cu modelul omului, cu Lo­go­sul divin. Dar în Iisus Hris­tos, ca Logosul întrupat și în­vi­at, și în cei uniți cu El își va a­tin­ge și lumea desăvârșirea sau sco­pul ei. Hristos e omul de vârf în care se împlinește cre­a­ția, întrucât este într-o comuni­u­­ne deplină cu Dumnezeu. „Re­fe­ratul creației… arată pe om ca (fiind) coroană și împlinire a cre­ației. În faptele celor cinci zi­le dintâi cuvântul lui Dum­nezeu se manifestă ca simplă po­runcă… Omul este chemat în e­xistență și întronizat în cre­a­ție printr-o misiune ce i se în­cre­dințează. De-abia cu acest act creația este desăvârșită (Gen. 2, 1). Ea se prezintă ca o or­dine organizată în trepte, ca­re e orientată spre om și își a­tin­ge împlinirea supremă în om. Numai omul este pus în re­la­ție cu Dumnezeu fără alte trep­te intermediare.”13 Prin om u­nește Dumnezeu lumea cu Si­ne. Prin natura Sa umană Hris­tos adună lumea în mod de­plin în Sine. Ca om unit cu Dum­nezeu în mod culminant, sau ca Dumnezeu acționând prin om, Hristos vindecă bolnavi, poruncește mării și vân­tu­­lui, învie morți și învie El în­suși la viața eternă, arătând sta­rea finală a lumii. E un alt sens în care Lui I s-a dat după înviere „toată puterea în cer și pe pământ” (Mt. 28, 18).

Întrucât este încă înainte de În­viere împlinirea omului real, El duce prin Înviere pe acesta la capătul destinat lui.

Dar dacă Logosul întrupat ca om arată în Sine lumea a­du­na­tă și transfigurată și o va du­ce la această stare în toți oame­nii ce se vor uni cu Sine, El poa­te face aceasta pentru că a avut în­că înainte de întrupare o le­gă­tură specială cu lumea, le­gă­tu­ră pusă în relief prin oameni.

Sfântul Apostol Pavel identi­fi­­că pe Hristos cel întrupat cu Fiul lui Dumnezeu întru Care au fost create și așezate toate (Col. 1, 16-20). În Iisus Hristos se vor readuna toate, pentru că în El au fost așezate toate de la în­ceput. Faptul readunării de­pli­ne a tuturor în Hristos are o an­ticipare în faptul că toate au fost create și așezate în El.

Sfântul Ioan Evanghelistul iden­tifică pe Fiul lui Dum­nezeu, care S-a întrupat, cu Cu­­­vântul, iar pe Acesta Îl cu­noaș­­te, ca și Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au fă­cut și era încă înainte de în­tru­pare viața și lumina oamenilor, lu­minând în întuneric (In. 1, 3-5, 14). Sfântul Ioan a lu­at ideea Lo­gosului de la stoici și de la Fi­lon, dar identifi­cân­du-l pe a­ces­ta cu Fiul lui Dum­nezeu, Că­ruia Sfântul A­pos­tol Pavel îi a­tribuie același rol de fundament al tuturor în­că de la cre­a­ție, dând acestui Logos înțelesul de Per­soa­nă, pe care îl are Fi­ul lui Dumnezeu la Sfântul Apostol Pavel.

Sfinții Părinți au mers mai de­parte în învățătura despre pre­zența Logosului în lume în­că de la creație, adoptând de la stoici și de la Filon și ideea că Lo­­gosul era prezent în lume prin rațiunile lucrurilor. Dar i­den­tificarea continuă pe care ei o fac între Logos și Fiul lui Dum­nezeu ne îndreptățește să ve­dem în aceste rațiuni totoda­tă cuvintele Fiului lui Dum­nezeu, ceea ce pune în relief pre­zența Logosului în lume în­că înainte de întrupare, ca o pre­zență a Persoanei Lui în re­la­ție cu persoanele umane.

De fapt la Sfinții Părinți ra­ți­unea implică și cuvântul; iar cu­vântul e totdeauna cuvântul u­nei persoane către alta. Deci în­săși rațiunea e o funcție a per­soanei în relație cu alta.

În acest sens, Rațiunea divi­nă are caracter ipostatic, perso­nal și e îndreptată totdeauna spre alte ipostasuri, ca și ra­ți­u­nea umană. Dar aceasta nu exclude ca rațiunea să aibă și un sens de ousia (ființă) comună mai multor persoane. Ea e via­ță și sens și raportare interi­pos­ta­­­tică în același timp. „Cu­vân­tul” Sfântului Evanghelist Ioan era „viață și lumină”. Ca viață e și putere. Iar sensul nu e des­păr­țit de viață, nici viața de sens. Orice unitate reală e o u­ni­tate de viață sau de putere, a­vând în ea un sens și o rapor­ta­re la o altă unitate de viață și de sens. Rațiunea ca ousia sub­zis­­tă totdeauna în forma unor per­soane în relație reciprocă. Sfin­ții Părinți mențin, prin a­cest înțeles, de Cuvânt, al Ra­ți­u­nii, caracterul personal al pre­zen­ței Logosului în creație, ur­m­ând calea Sfântului Pavel și Sfân­tului Ioan. Prin aceasta ra­ți­unile Logosului sunt cu totul de­osebite de „ideile platonic-fi­lo­nice”. „Acolo problema cosmo­lo­­gică centrală era în ce fel Dum­nezeu, ca spirit absolut ima­terial și pur, a putut chema lu­mea impură în ființă. Aici, dim­potrivă, se pornește de la pro­blematica, hotărâtoare pentru gândirea biblică a Vechiu­lui Testament, despre lucrarea lui Dumnezeu. Ce vrea Dum­nezeu cu lumea? „14 El vrea să o mân­tuiască, să o ducă la o re­la­ție intimă cu Sine ca persoană, fapt care se împlinește în Hris­tos. O interpretare ulterioară a pre­zenței Logosului în lume, prin rațiuni impersonale, ca te­me­iuri ontologice ale creației, in­­terpretare care s-a impus prin scolastică și prin toată fi­lo­sofia ultimelor secole și care de­personalizează rațiu­nea (Kant, Hegel etc.), e pe cale de a fi azi de­pășită chiar și în teologia catolică15.

Logosul, ca Rațiunea perso­na­lă, ca subiect al gândirii iubi­toa­re, ipostaziază în Sine na­tu­ra umană, având ca urmare o re­alizare personală umană cul­mi­­nantă. Căci dacă persoana u­mană e făcută „după chipul” Lui, modelul implică în sine po­ten­țial și chipul Său, pe care-l re­alizează, în mod subzistent și în grad culminant, prin asu­ma­rea naturii umane ca un chip des­fășurat în Sine însuși, ca chip unit nedespărțit cu mode­lul. Chipul Său uman ca par­te­ner deosebit al dialogului cu Lo­­gosul nu mai este în Hristos un astfel de partener deosebit, ci Logosul însuși este în dialog cu Tatăl, atât ca Fiu dumneze­iesc, cât și ca om, și în dialog cu noi, atât ca om, cât și ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca om în dialo­gul cu Tatăl, Hristos înalță res­pon­sabilitatea Sa umană la ni­ve­lul omenesc maxim, dar a­ceas­­ta pentru că e ridicat ca om la acest nivel prin calitatea Sa si­multană de Fiu al lui Dum­nezeu, Care are conștiința că e nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci și om. Iar ca Dumnezeu în di­a­­logul cu noi e coborât la ni­ve­lul iubirii și intimității maxime cu noi, dar aceasta este tocmai da­torită faptului că fiind la a­cest nivel omenesc culminant, El nu încetează să fie și Dum­nezeu. Ca Dumnezeu, Se face stră­veziu și vădit în umanita­tea Sa; ca om, pune o notă de a­pro­piere maximă în calitatea Sa de Dumnezeu în raport cu noi și de Fiu ascultător omenesc în raport cu Tatăl.Unul și A­celași ne cheamă la răspun­de­­re maximă ca Dumnezeu și ma­nifestă o responsabilitate ma­ximă față de Tatăl, pentru noi. El ne poruncește și Se roa­gă împreună cu noi și pentru noi. Ne cere ascultare și ne roa­gă să-I primim iubirea și să-I ur­măm pilda de smerenie, de blân­dețe și de slujire. Prin a­mân­două e omul desăvârșit, dar e omul desăvârșit întrucât a­celași e și Dumnezeu.

[…]

*Pr. prof. Dumitru Stăni­loae, Teologia Dogmatică Or­to­­do­xă, vol. 2, EIBMO, Bu­cu­rești, 2010, pp. 16-21; 31-35. (Ti­tlul și su­blinierile din text a­parțin re­dac­ției).

Note: 1 †‘Ambigua, P.G. 91, col. 1280-1281; 1289; 1305-1321; 1129; 1149-1151 etc.

2 †‘Capete gnostice, II, 28, în Filoc. rom. II, p. 177.

3 Op. cit, II, 29, loc. cit.

4 †‘Op. cit, I, 88, 89, în trad. cit., p. 160, 161. Sfântul Ma­xim urmează aici Sfân­tu­lui Grigorie de Nyssa (Via­ța lui Moise, P.G. 44, col. 381 A).

5 †‘Op. cit, II, 29, în trad. cit, pp. 177-178.

6 †‘Op. cit, I, 93, în trad. cit., p. 162.

7 †‘Op. cit, I, 100, în trad. cit, p. 164.

8 †‘Op. cit, I, 66, în trad. cit., p. 148.

9 †‘Nicolae Cabasila, Despre via­ța în Hristos, P.G. 150, col. 680 A.

10 Ibidem, col. 560 D.

11 †‘P. Nellas, „Ἠδικαωσιζ τοσ ίνθρρÏŽποσ έν. ΗριπÏŽ”, p. 69.

12 Ibidem.

13 †‘W. Beinert, Christus un­d der Kosmos, p. 17.

14 Ibidem, p. 29.

15 Ibidem, p. 66.

(Cuvânt teologic publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 15 decembrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente

Biserica Icoanei a fost sfințită | FOTO

Biserica Icoanei a fost resfințită duminică, 22 mai 2022, după ample lucrări de restaurare. Slujba de târnosire și Sfânta Liturghie au fost oficiate de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal. La finalul slujbei, Preafericitul…