Valențele gândirii creștine și identitatea culturii românești – interviu cu doamna Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”

La baza procesului de formare a culturii tradiționale românești au stat numeroase elemente creștine. Sub presiunile unor suprastructuri ideologice adverse creștinismului, s-au încercat abandonarea, negarea și chiar eradicarea acestora din identitatea culturală a poporului român. Astăzi, orice aprofundare a cunoașterii de până acum și reevaluare a mesajelor, mai ales dintr-o perspectivă creștină, este considerată de unii „etnologi” un atentat la propria identitate. Cu toate acestea, există și specialiști în domeniu care consideră justă și foarte bine întemeiată această idee a însemnatei contribuții creștine. Doamna Sabina Ispas, renumit folclorist român și membru titular al Academiei Române, este de părere că o „restituire a valențelor și a rolului valorilor gândirii creștine este necesară pentru a oferi o identitate reală și complexă întregii culturi românești”.

Care a fost evoluția preocupărilor etnologilor din țara noastră pentru cercetarea, teoretizarea și conservarea culturii tradiționale românești, începând cu secolul al XX-lea și până astăzi?

Problemele privind etica cercetării și a felului în care rezultatele acesteia sunt folosite ca bază teoretică pentru diverse strategii ale dezvoltării sau ameliorării socialului de către variați factori ai puterii sunt între cele mai grave în zilele noastre. O lungă perioadă de timp, celor care studiau cultura populară li s-a solicitat, cu preponderență, să identifice cât mai multe date care să definească unele componente tradiționale, arhaice ale culturii, elemente semnificative pentru un fond străvechi, presupus a fi conservat numai în memoria, practicile și credințele straturilor neinstruite ale populației. La începutul secolului al XX-lea, prin activitatea unor umaniști luminați, viziunea paseistă și dominant ruralistă s-a modificat, iar oamenii de cultură au devenit tot mai interesați de aspectul modern, contemporan al fenomenului culturii profunde. Tot în această perioadă s-a acordat o atenție binemeritată și absolut necesară cercetării valorilor medievale ale culturii românești, a specificului și rolului acesteia în Europa timpului. Această nouă perioadă, semnificativă, de importanță crucială pentru înțelegerea proceselor caracteristice culturii orale, imateriale, a fost brutal întreruptă de cel de al Doilea Război Mondial, căruia i-a urmat aproape o jumătate de secol de revenire la teoria maselor creatoare de cultură orală, entități percepute ca niște identități amorfe, cu rădăcini cât mai adânc implantate într-un trecut nebulos, creat ad-hoc din fragmente de informații arheologice, istorice, lingvistice, ordonate din perspectiva socialismului științific și a materialismului dialectic. Cu alte motivații decât cele ale secolului al XIX-lea, un domeniu de importanță vitală pentru înțelegerea culturii, creativității, spiritualității românești, cel al cunoașterii și studierii religiei creștine și a rolului acesteia în edificarea românității, a fost nu numai abandonat, ci chiar negat cu vehemență.

Mai exact, cărui fapt s-a datorat această negare a influenței creștine asupra culturii tradiționale românești?

Timp de mai mulți ani, marile centre monahale, literatura de inspirație creștină, capitole largi din cartea populară cu conținut hagiografic, de edificare: broderia, ferecătura cărților de cult, miniatura, prelucrarea metalelor – au fost considerate exclusiv domenii ale artei medievale, îndepărtarea lor de mesajul creștin fiind un comandament impus și poate, de multe ori, aplicat cu asupra de măsură de cenzori obedienți. Așadar, din rațiuni care nu țin de esența fenomenelor, ci de o comandă a unei suprastructuri ideologice, s-a ignorat, unidirecționat și, prin intermediul sistemelor de instrucție instituționalizate, a fost eradicat sensul creștin al unora dintre componentele culturii românești, între care așa-numita cultură populară, tradițională, folclorul, numit recent cultură profundă, ocupă un loc de frunte. Cunoscând aceste experiențe și aderarea programată a multor specialiști la punctele de vedere enunțate, observăm cum în peisajul cultural actual, în care se exprimă tematicile amintite, se continuă practica eliminării oricăror legături cu mesajul creștin, prin mijlocirea câtorva intelectuali, cei mai mulți formați la școala activismului cultural, precum și autodidacți atrași de problematicile disciplinelor etnologice, dar ale căror formare și perfecționare de bază aparțin altor domenii.

„Sistemul gândirii religioase reglementează viața însăși”

Care ar fi un punct de plecare esențial într-un studiu onest, eliberat de orice prejudecată, al culturii unui popor?

O premisă de la care pornim de obicei în analizele pe care le întreprindem este cea referitoare la calitatea omului cu pregătire medie, al societăților medievală, premodernă și chiar al celei moderne, de „a fi religios”. Dacă plasăm această perioadă în prima jumătate a primului mileniu al erei creștine, atunci nu încape îndoială că nu vom putea aborda cultura acelei vremi altfel decât prin prisma unei gândiri modelate de credința religioasă care, conform datelor furnizate de sursele documentare, era, dominant, cea creștină, în arealul nostru cultural. Calitatea de homo religiosus este cu atât mai caracteristică celor care au trăit în vremea când s-au desfășurat procesele de formare a limbii și culturii românești.

Sistemul gândirii religioase reglementează întregul set de atitudini, viața însăși, raporturile dintre oamenii răspândiți pe toate continentele, pe care circumstanțele istorice i-au pus în contact. Adrian Marino, un mare istoric și teoretician literar român, spunea că „unitatea originară dintre poezia orală primitivă și doctrinele sacre – care face inițial ca tradiția literară și religioasă să se confunde (în hinduism, iudaism, creștinism) – este bine pusă în lumină. Sunt scoase în evidență două niveluri. Stratul cel mai profund este antropologic. Religia și literatura au aceeași rădăcină: sacralitatea definită ca o categorie originară a conștiinței. Ceea ce duce la concluzia că «imaginația literară este prelungirea creativității mitologice și a experienței onirice»”.

Dacă, în trecut, lumea tradițională își organiza existența în funcție de sărbătorile religioase – în cazul românilor, creștine -, care este situația astăzi?

Lumea modernă își structurează sărbătorile sau comemorările punând în centru fapte și obiecte de patrimoniu, local, zonal, regional, continental sau chiar universal, oricum, supranațional. Acestea înlocuiesc, treptat, sărbătorile condiționate de credințe sau confesiuni religioase, sfinți patroni ai locurilor, evenimente semnificative din istoriile sacre. Este un proces legat direct și determinant pentru secularizarea mentalităților. Desprinderea de cunoașterea prin transcendent netezește calea spre un „antropologism” care plasează omul în centrul preocupărilor, în timp ce rațiunea devine mijlocul prin care oamenii, în general, tind să descopere adevărurile fundamentale.

Piața cărții din ultimii zece ani oferă cunoașterii o varietate de sisteme culturale, cele mai multe obsedant ancorate în viziunea numită mitologică, lucrări care ar putea fi calificate, cu ușurință, drept literatură pseudoștiințifică, și nu de popularizare, așa cum s-ar fi cuvenit. Este o resuscitare a mitologismului secolului al XIX-lea, a cărui prezență nu o mai putem argumenta prin nevoia depășirii unor posibile complexe identitare induse de perioada dinaintea formării statelor naționale. Nici nu putem face abstracție de caracteristicile care apropie epoca de mare efervescență culturală, ce a pregătit, timp de un secol și jumătate, realizarea statului național unitar la 1918, și momentul acesta, numit de cei mai mulți comentatori „de tranziție”, spre o societate postindustrială, care, ca și cea de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ridică probleme de identitate, acum din ce în ce mai acute datorită proceselor legate de mondializarea culturală și de diversificarea grupurilor sociale.

Dacă problema identității a fost percepută în secolul al XIX-lea ca una dintre cele ce trebuia să fie prezentate și, într-un fel, demonstrate mai mult „în afara” granițelor geografice ale României, acum mesajul se adresează de preferință românilor dinspre cei care își simt amenințată coeziunea de grup, într-un alt complex cultural decât cel oferit de schema gândită de predecesori.

„Elitele” doresc o desprindere radicală de tradiția pe care nu o mai înțeleg și nu o mai apreciază

În noul context sociocultural, cum ar fi privită o reinterpretare a tradiției culturale din perspectivă creștină?

Orice ameliorare și îmbogățire a cunoașterii de până acum un secol și reinterpretare a mesajelor, mai ales dintr-o perspectivă creștină, este privită ca un atentat la propria identitate. Unii autori își selectează argumentele dintr-un trecut atât de îndepărtat încât este greu, dacă nu chiar imposibil, de controlat științific; și le instrumentează anume pentru a sluji unor demonstrații care sunt mai curând lucrări de ficțiune, creații personale în care sursele documentare sunt închise în adevărate modele procustiene. Se oferă scenarii ademenitoare mai ales pentru tinerii dornici să trăiască momente asemănătoare filmelor ușoare pe care le văd pe ecranele televizoarelor, în care comunicarea nu depășește gestul dictat de instinct și nu se desprinde de gândirea „primitivă” cu care ne-au familiarizat etnologii secolului al XX-lea care au studiat culturile din Trobriand, Zimbabwe, din lungul fluviului Amazon sau ale băștinașilor australieni.

Se mai poate vorbi astăzi de un complex identitar care să constituie un obstacol în perceperea și analiza viabilă a genezei culturale românești?

Complexul identitar pare a fi resimțit acum la nivele foarte diferite: de o parte se află o categorie a elitelor parțial alienate sau care își doresc o desprindere radicală de tradiția pe care nu o mai înțeleg și nu o mai apreciază, în primul rând pentru că o percep prin aceste interpretări mitologizante, care se situează în sfera unui primitivism jenant pentru secolul al XXI-lea; de altă parte, identificăm o grupare imobilă, bine fixată, recrutată din amatorii de lecturi pseudo-științifice, care își simte primejduită viziunea egocentristă, izolaționistă, care oferă un anumit tip de siguranță celor nedeprinși să comunice cu lumea exterioară și să accepte alteritatea. Ceea ce lumea de acum patru, trei sau două sute de ani a perceput, poate fără să o numească ca atare, este ceea ce noi numim astăzi „imaginea Celuilalt”. O tematică marcată de idealism și de fantastic, care creează o lume paralelă cu cea a basmului miraculos și a legendei hagiografice apocrife, capătă contur din ce în ce mai precis, cu o autoritate care o face să trăiască și astăzi: bunul sălbatic, vârsta de aur, țara aurului, tărâmul veșnicei tinereți, zoologii fabuloase etc.

Definirea acelor identități semnalate, descrise și înțelese mai mult sau mai puțin de către acei „descoperitori” era și este necesară nu numai pentru a se elabora ceea ce astăzi am numi „o strategie a comunicării” (colaborării, exploatării, valorificării!) cu purtătorii altor culturi, ci mai ales pentru constituirea unui arsenal de atitudini și acțiuni pe care trebuie să le adopte omul modern care intră în contact cu Ceilalți. Dacă „cunoașterea înseamnă putere”, atunci științele valorificate fac lumea manipulabilă; s-au descoperit și s-au evaluat componente ale culturii materiale și spirituale apreciate drept produse de excepție ale creativității umane, importante pentru toți locuitorii planetei, care ar trebui cunoscute, acceptate și însușite.

„Stereotipia intervine când perenitatea nu mai este privită ca un proces spiralic ascendent”

În cadrul proceselor de transmitere a informațiilor și criteriilor de valoare intervin tipuri de prelucrare pe care le-am defini prin intermediul unui termen preluat dintr-un alt domeniu, al cărui sens s-a specializat și nuanțat în contexte asemănătoare celui discutat anterior. Este vorba despre ceea ce fiziologia numește stereotip dinamic, un mecanism neurofiziologic al deprinderilor și memoriei care explică acțiunile automatizate ale omului care reduc efortul. Un asemenea proces are loc atunci când preluăm, prin învățare sau imitare, nu numai informațiile despre culturile grupurilor, ci și felul în care acestea au fost interpretate cândva. Preluarea fără actualizare, fără implicarea propriei personalități în interpretare, însușirea sau respingerea unui dat fără preluare critică reprezintă cel mai comod mijloc de a adera la nașterea și perpetuarea unui stereotip cultural. Acceptăm, ni se induce, ni se modelează gândirea într-un singur profil, ignorând sau împiedicând să se manifeste dinamica ascendentă a regândirii valorilor, nu a demolării lor programate, ci a asumării lor conștiente și actualizate, după profilul generației. Stereotipia intervine când perenitatea nu mai este privită ca un proces spiralic ascendent.

Vă rog să dați câteva exemple relevante!

De exemplu, astăzi mulți afirmă că în balada Miorița eroul nu are o atitudine responsabilă în fața morții, ci acceptă moartea „cu fatalism”, deși în nici o variantă a textului poetic nu este prezentată moartea ciobanului! De asemenea, se afirmă că textul poetic al baladei Meșterul Manole descrie uciderea unei ființe nevinovate, și nu sacrificiul pentru mântuirea celor care alcătuiesc „trupul Bisericii”.

În concluzie, cât credeți că este de importantă pentru poporul român „retrocedarea” locului pe care îl ocupă elementul creștin în edificarea culturii tradiționale românești?

Este necesară o adevărată restituire a valențelor și rolului valorilor gândirii creștine, așa cum este aceasta exprimată în folclorul românesc, în simboluri, modele de gândire, tipuri, structuri calendaristice, sistem juridic și de viață comunitară, coduri și limbaje etc., pentru a oferi o identitate reală și complexă întregii culturi românești și pentru a înțelege mai bine resorturile profunde ale comportamentelor și atitudinilor noastre. Este un întreg mileniu de istorie românească pe care îl identificăm numai cu ajutorul istoriei limbii și al datelor furnizate de etapa paleocreștină pe care o descoperim, prin analiză, în sistemul credințelor populare, păstrate datorită unității religioase, dogmatice și cultice. (Interviu realizat de Gheorghe-Cristian Popa, publicat în „Ziarul Lumina” din data de 4 martie, 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente