Urmarea lui Hristos – calea vieții sfinte

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos):

‘Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața, o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.’ (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Evanghelia rânduită a se citi în Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci are ca temă urmarea lui Hristos.

Prima lucrare în urmarea lui Hristos sau în cultivarea comuniunii de viață cu El este lepădarea de sine. A doua este asumarea sau luarea crucii, iar a treia este împlinirea voii lui Hristos în viața omului.

Lepădarea de sine este lepădarea de viața egoistă, de modul pătimaș de a trăi, de a gândi și de a făptui. În mod concret, lepădarea de sine înseamnă renunțarea la mândrie și la lăcomie, deoarece în mândrie și lăcomie pentru lucrurile materiale, trecătoare, se vede cel mai puternic iubirea pătimașă de sine. Egoismul, sub toate formele lui, este un mod de existență în care omul este plin de sine, de eul său, astfel că în sufletul său nu mai au loc iubirea de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Sfinții Părinți consideră iubirea pătimașă de sine ca fiind izvorul tuturor patimilor: ‘Păzește-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerațională a trupului. Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimașe, care sunt și cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei deșarte. Căci acestea își iau prilejurile din așa-zisa trebuință a trupului. Din ele se naște toată lista patimilor. Trebuie, prin urmare, cum s-a zis, să ne păzim în chip necesar și să ne războim cu ea cu multă trezvie. Căci stârpită fiind aceasta, se stârpesc totodată toate gândurile ce se nasc din ea’ 1. Deci, este vorba aici de o iubire pervertită, pătimașă, nu de iubirea despre care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos când zice: ‘să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’ (cf. Matei 19, 19) ‘și care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, a te iubi deci în Dumnezeu și a-L iubi pe Dumnezeu în tine’ 2. Adică lepădarea de sine nu înseamnă desființarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a viețui. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la modul pătimaș de a trăi în uitare de Dumnezeu și de semeni. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui, când centrul vieții noastre nu mai suntem noi înșine, ci El. Când viața omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător și limitat, ci pe legătura de iubire veșnică și infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viața omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogățire spirituală veșnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.

Lepădarea de sine înseamnă descătușarea sufletului de egoism pentru ca el să cultive iubirea de Dumnezeu manifestată în rugăciune, în ascultarea cuvântului Său, împărtășirea de El și săvârșirea faptelor bune.

Lepădarea de sine este o permanentă necesitate în viața omului pentru că există mereu, din cauza naturii păcătoase a omului, tendința de a uita de Dumnezeu, de a neglija iubirea față de aproapele și a-și da lui însuși prioritate. În acest sens, Cuviosul Nichita Stithatul spune că pe cel ce s-a angajat în lupta duhovnicească ‘nimic nu-l împiedică așa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine’ 3.

Atât de mult sunt preocupați oamenii de sine încât uită că sunt trecători, că Dumnezeu îi menține în existență și că îi cheamă la viața veșnică care se pregătește încă de pe pământ. Cel ce este preocupat exclusiv de sine, chiar dacă iubește pe alții, dorește să-i folosească pentru a crește în lăcomia sa de bunuri materiale sau pentru a stăpâni asupra altora. Lepădarea de sine adevărată înseamnă respectul față de alții, ajutorarea și ridicarea lor din căderi, păcate și din lipsuri, nu folosirea lor în mod egoist.

A doua lucrare în urmarea lui Hristos este asumarea crucii. Crucea are o mulțime de înțelesuri spirituale în Sfânta Evanghelie. Ea poate însemna recunoașterea unei neputințe și a unei suferințe personale, recunoașterea finitudinii și fragilității condiției umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristețe că nu am devenit sau nu am realizat ceea ce ne-am dorit. Uneori, crucea în viața omului poate fi și o copilărie trăită fără părinți sau o familie fără copii. Crucea poate fi și un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi și o durere prelungită în tot timpul vieții pentru că am pierdut o ființă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viața. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputință sau o suferință care marchează viața omului. Astfel, când Mântuitorul cheamă pe fiecare ‘să-și ia crucea sa’, aceasta înseamnă: ‘Ia, acceptă, neputința ta și urmează-mi Mie! Adu la Mine durerea ta, neputința ta, boala ta, nefericirea ta, lupta pe care o duci cu tine însuți și cu neputințele tale!’. Hristos voiește să poarte împreună cu noi suferința noastră, ca să umple cu prezența Lui iubitoare, mântuitoare și sfințitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viața noastră pentru a ne vindeca de neputințele noastre sufletești sau trupești, pentru a ne dărui viața Sa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinței spre a dobândi bucuria Învierii. El dorește ca necazul, încercarea, neputința și suferința pe care le trăim să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în așa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferințele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferință sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenți. Suferința îi poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos și să facem din ea drum spre Înviere. Numai astfel calea Crucii devine cale mântuirii.

Un alt înțeles duhovnicesc adânc al Crucii este ‘răstignirea’ permanentă a omului între idealul propus și rezultatul obținut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire și luptă cu egoismul din noi înșine, vorbește Sfântul Apostol Pavel când zice: ‘Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc’ (Romani 7, 19). Aceasta este crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viața duhovnicească a celor ce luptă cu patimile și neputințele din firea omenească înclinată spre păcat. Adesea omul își propune o înnoire duhovnicească și un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret eșecul în împlinirea acestui ideal. Totuși, când constată că în această luptă are mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înțelege mai bine ceea ce Mântuitorul Însuși spune în cuvintele: ‘Fără Mine nu puteți face nimic’ (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, omul poate face mult bine, după cum ne învață și Sfântul Pavel când zice: ‘Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește’ (Filipeni 4, 13).

Dar crucea mai are și un alt înțeles, și anume ea este și dificultatea de a trăi cinstit și corect într-o societate în care stăpânesc minciuna, necredința, nedreptatea și lipsa de iubire. În acest sens, lepădarea de sine urmată de asumarea crucii înseamnă și lupta pentru a săvârși binele într-o societate plină de răutăți. Astfel, fiecare creștin trebuie să poarte crucea nevoințelor pentru săvârșirea binelui, cu gândul la Hristos și cerând ajutorul Lui.

Așadar, asumarea Crucii și urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înșine la Hristos, purtând cu răbdare și speranță neputințele noastre, bolile noastre, ‘răstignirile’ noastre între idealul propus și rezultatul obținut, pentru ca El să devină Doctorul și Mântuitorul vieții noastre. Astfel, putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel: ‘M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine’ (Galateni 2, 20).

A treia lucrare în urmarea lui Hristos este mărturisirea Lui și împlinirea poruncilor. Mântuitorul Iisus Hristos spune: ‘cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui’ (Ioan 14, 21). Deci, nu putem urma lui Hristos fără a împlini poruncile Lui și fără a-L mărturisi pe El înaintea oamenilor. În Sfânta Evanghelie, Hristos arată că, dacă cineva se rușinează de El în acest neam desfrânat și păcătos, și El se va rușina de acesta când va judeca lumea (cf. Marcu 8, 38). Mărturisirea lui Hristos în viața pământească este o condiție pentru unirea sau comuniunea cu El. Iar a fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă a împlini poruncile Lui, mai ales porunca iubirii față de Dumnezeu și de aproapele: ‘Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Proorocii’ (Matei 22, 39-40). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ‘nimic nu poate face pe cineva a fi următor al lui Hristos, precum a se îngriji de fratele și aproapele său. Dar chiar de ai posti, sau te-ai culca jos pe pământ, sau te-ai sugruma pe sineți, însă de aproapele tău nu te îngrijești, nu ai făcut atunci nici un lucru mare, căci purtându-te astfel, tu ai stat încă și mai departe de această icoană’ 4, adică de omul creat după chipul lui Dumnezeu.

Împlinind poruncile lui Hristos ne împărtășim cu Hristos, Care este ascuns în poruncile Sale, după cum ne învață Părinții Filocaliei: ‘Domnul e ascuns în poruncile Sale. Și cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor’ 5. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă trăirea virtuților creștine care aduc harul lui Dumnezeu în viața omului și, în același timp, îl ajută să scape de patimile care îl robesc. Cine împlinește poruncile lui Hristos rămâne în El și Hristos rămâne în cel care se face împlinitor al poruncilor.

Deci, ne împărtășim cu Hristos prin rugăciune și ascultarea Evangheliei, dar mai ales prin Sfintele Taine, prin Sfânta Euharistie. În Ortodoxie, urmarea lui Hristos nu este doar o imitare morală a Lui, ci presupune și o prezență mistică a lui Hristos în creștin prin harul Duhului Sfânt. Când omul dobândește prezența harului sfințitor al lui Hristos în viața sa, atunci devine cu adevărat următor al lui Hristos și gândește potrivit gândirii lui Hristos. Deci, forma cea mai profundă a urmării lui Hristos este prezența Lui în om, pe care o dobândește prin rugăciune, pocăință și fapte bune, prin primirea Sfintelor Taine.

Evanghelia spune că în această viață omul trebuie să caute în primul rând mântuirea sufletului. Foarte mulți oameni se îngrijesc mai mult de trup, de îmbrăcăminte, de mâncăruri alese, de comoditatea unei locuințe plăcute, pierzând mult timp cu grija pentru cele pământești. Puțini sunt însă cei care hrănesc și îmbracă duhovnicește sufletul lor cu sfințenia. De aceea, este necesar să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice: ‘grija de trup să nu o faceți spre pofte’ (Romani 13, 14) și să înțelegem că și sufletul are nevoie de hrană, dar hrana lui este cuvântul lui Dumnezeu (cf. Matei 4, 4). Și sufletul are nevoie să fie îmbrăcat, dar haina lui o alcătuiesc virtuțile dobândite prin pocăință, prin rugăciune și săvârșirea binelui. Chemarea lui Hristos de a ne îngriji de suflet este chemarea la viață duhovnicească. De ce? Pentru că sensul ultim al existenței este legătura omului cu Dumnezeu, hrănirea și luminarea sufletului prin comuniunea cu Dumnezeu. Nimic din cele trecătoare nu este mai de preț decât sufletul unui om, pentru că omul este persoană creată după chipul Persoanelor divine ale Sfintei Treimi veșnice. Toate lucrurile create sunt trecătoare, dar sufletul omului, deși creat, este nemuritor, întrucât este creat după chipul lui Dumnezeu cel nemuritor. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ‘…bune sunt toate cele făcute de Dumnezeu, ca, folosindu-ne bine de ele, să-i mulțumim lui Dumnezeu. Dar noi fiind slabi și trupești la înțelegere, am ales mai mult cele materiale în loc de porunca iubirii și, îngrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem iubirea de orice om mai presus decât cele văzute și decât însuși trupul. Căci ea este semnul iubirii de Dumnezeu, precum însuși Domnul arată în Evanghelie: ‘Cel ce mă iubește pe Mine, zice, păzește poruncile Mele’ (Ioan 14, 15). Iar care este porunca pe care păzind-o îl vom iubi pe El, auzi de la El când zice: ‘Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiți unii pe alții’ (Ioan 15, 12). Vezi că iubirea întreolaltă întemeiază iubirea de Dumnezeu, care este plinirea a toată porunca lui Dumnezeu? De aceea poruncește să nu se îngrijească de avuții, ci să se lepede de toate ale lui, tot cel ce dorește să-I fie ucenic’ 6.

În concluzie, înțelegem că preocuparea principală a omului trebuie să fie grija pentru mântuirea sufletului, pentru eliberarea lui de păcate, pentru creșterea omului în virtuți, în lumina iubirii lui Hristos. Această lucrare este una anevoioasă, dar necesară. Mântuitorul ne învață că omul care poartă crucea, lepădându-se de sine și urmând Lui, primește bucuria învierii. Sunt oameni care încă din lumea aceasta gustă din bucuria Împărăției lui Dumnezeu, care este bucuria și slava Învierii lui Hristos. Astfel, drumul Crucii devine drumul Învierii și al Împărăției cerurilor, iar răsplata ostenelilor este bucuria prezenței lui Hristos Cel răstignit și înviat în viața creștinului, arvuna fericirii și a păcii veșnice, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin.

Note:

1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste (a doua sută), 59, în Filocalia românească, vol. II, E.I.B.M.O., București, 2008, p. 96.

2 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia, București 2001, p. 124.

3 Cuviosul Nichita Stithatul, Suta întâi a capetelor despre făptuire, 28, în Filocalia românească, vol. VI, E.I.B.M.O., București, 2011, p. 252.

4 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXV, pp. 261-262, după drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi…, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2007, p. 955.

5 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 190, în Filocalia românească, vol. I, E.I.B.M.O., București, 2008, p. 298.

6 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 7, în Filocalia românească, vol. II, E.I.B.M.O., București, 2008, pp. 31-32.

Comentarii Facebook


Știri recente