Printre cei mai noi sfinți ai Bisericii străbune care au ajuns la capătul ceresc al urcușului duhovnicesc se numără și Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, trăitor în vremea noastră, către mijlocul ultimului secol al mileniului trecut, care și-a închinat întreagă ființă a sa slujirii lui Dumnezeu. Viața sa curată, dorul după cer, râvna pentru vestirea adevărului evanghelic și dragostea față de credincioși au rămas vii în amintirea și în inimile creștinilor din patria sa și din Țara Sfântă.
Credincioșii de pretutindeni îl venerează pe acest mare sfânt, care ‘prin petrecerea sa exemplară a pus temelii trainice culturii și spiritualității noastre, alături de alți voievozi, ierarhi și pustnici, odrăsliți din coapsele neamului românesc’, după cum scrie dr. Irineu Pop Bistrițeanul în Viața Sfântului Ioan Iacob Românul. De mic copil, rămânând orfan, a crescut alături de bunica sa, Maria Iacob, după principiile evanghelice. Ea l-a obișnuit cu rugăciunea și cu postul, citindu-i adeseori din Viețile Sfinților și din alte cărți ziditoare de suflet. Chipul luminos și vorba blândă a bunicii nu vor fi uitate niciodată de nepotul care s-a bucurat de îngrijirea și de iubirea ei, ca de a unei mame adevărate: ‘Căci Domnul rânduise/ Bunica să mă crească/ Să-mi fie ca și tată/ Și maică pământească’. Despre aleasa educație religioasă primită în ‘biserica de acasă’, de la bunica sa, Sf. Ioan va mărturisi prin versuri: ‘Ca mine nimeni n-are milă,/ Să-ți poarte grijă, fiul meu,/ Decât doar singur Milostivul/ Și Înduratul Dumnezeu… La El să-ți pui toată nădejdea./ Pe El să-L rogi mereu fierbinte./ Că El ființelor sărmane/ Le este Maică și Părinte!’. Despre această perioadă a vieții sale ne relatează un consătean și prieten al său, Gheorghe Lazăr, care a fost coleg cu orfanul Ilie în timpul studiilor sale gimnaziale și liceale. Referindu-se la calitățile deosebite ale colegului său, mărturisea în 1983: ‘În toți anii de studiu, prietenul meu Ilie Iacob s-a arătat a fi o fire retrasă, meditativă și contemplativă. În locul jocurilor zgomotoase, el prefera să citească din Sfânta Scriptură sau dintr-o operă literară’.
O astfel de viață, fără părinți, și mai târziu fără bunica care l-a crescut și educat, cu lipsuri și ispite încă din fragedă copilărie, l-a ajutat să se deprindă cu ‘virtuțile pe care trebuie să le aibă un monah desăvârșit: smerenie, post, rugăciune, sărăcie și, ulterior, pribegie’. Aceste virtuți, ca și vocația duhovnicească cultivată cu multă grijă, au dus la împlinirea dorinței sale fierbinți de a avea parte de chipul îngeresc al monahului. Mănăstirea Neamț, locul unde se va simți cu totul minunat, fascinat de frumusețea slujbelor, de acest spațiu care a dat mulți sfinți, devine pentru Sf. Ioan o ‘adevărată școală a evlaviei și a formării sale duhovnicești’, așa cum scrie în ‘Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești’ Episcopul-vicar Lucian Tomitanul, despre Cuviosul Ioan Iacob de la Neamțu (Hozevitul).
Viață modelată prin priveghere, înfrânare și pocăință
Toată opera sa se constituie ca un omagiu adus virtuților creștine pe care el le-a împlinit. Însă nu cu fără asprime va judeca păcatele, patimile și viciile omenești. Mustrând pe cei ce ‘trăiesc în neorânduială’, îi îndrepta pe calea Evangheliei și îi aducea la lumina cunoștinței lui Dumnezeu. Aceasta a făcut-o Sfântul Ioan Iacob ‘toată viața prin versurile sale moralizatoare și prin frumoasele sale cuvinte de învățătură’. Ca părinte și duhovnic a urmărit ca tot omul care-l căuta sau cel care se afla în preajma lui să urmeze învățătura Evangheliei. Îndemnul Sf. Ap. Pavel: ‘Rugați-vă neîncetat’ l-a însoțit întreaga viață. Ca orice monah ajuns la acea stare de curăție sufletească, Sfântul Ioan practica rugăciunea lui Iisus spunând-o de mii de ori (minute sau ore în șir), devenind – în special noaptea – o parte componentă a programului său. Iar cu această deprindere a rugăciunii inimii îi învăța și pe prietenii lui, ucenici și fii duhovnicești, așa cum frumos este relatat în versurile: ‘Prieteni buni câștigă-ți plânsul/ Și ‘Rugăciunea lui Iisus’,/ Căci plânsul stinge focul veșnic, iar ruga te înalță sus. Când lăsăm de bunăvoie/ Rânduiala rugăciunii,/ Prinde mare îndrăzneală/ Viermele deșertăciunii’.
Departe de țara sa, la așezămintele monahale pe unde a trecut și a viețuit, după ce și-a însușit temeinic limba greacă, a tradus multe pagini patristice alese, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Prin priveghere, înfrânare, pocăință și celelalte eforturi ascetice și-a modelat întreaga lui viață, trăind ca un înger în trup muritor. Fericitul Ioan își onora pe deplin și numele chipului îngeresc, trăind în duh de pocăință și vestind pocăința, asemenea Înaintemergătorului Ioan: ‘O, Prea Milostive, Doamne,/ Să nu lași până-n sfârșit/ Să amân eu pocăința/ Cel prea mult ticăloșit!’.
Îndemnuri la post prin poezie
Ca un iscusit îndrumător al practicării virtuților, Sfântul Ioan afirma cu tărie că purificarea de noroiul pasiunilor înrobitoare se realizează prin sădirea și dezvoltarea acestor însușiri morale. Culmile desăvârșirii morale nu pot fi atinse dacă nu ne deprindem cu lucrarea virtuților așa cum constant o împlinea Sf. Ioan și cum ne spune: ‘Ca să-mi fie moarte bună/ Eu pregătesc acum,/ A virtuților merinde/ Să o am atunci de drum’. Prin versurile ‘Iar auzul și vederea/ Dacă nu le stăpânim,/ Mare pagubă la suflet/ Totdeauna suferim’, Sf. Ioan ne arată modul cum și-a trăit întreaga sa viață, în asceză, condus fiind de învățătura filocalică. Înfrânarea sau cumpătarea este una dintre virtuțile pe care le posedă monahii care urmăresc ca ideal desăvârșirea. Versurile ‘Gânduri care azi te luptă/ Și pe mine m-au luptat/ Dar la patimi ca acestea/ Înfrânare am lucrat’ sunt întocmai ca vorbele avvei Ilie Ecdicul care în Pateric spune ‘Amestecă înfrânarea cu simplitatea și însoțește adevărul cu smerita cugetare și te vei vedea șezând la masă cu dreptatea’. Pustnicul hozevit urmează cuvintele avvei Iperehie pentru împlinirea înfrânării: ‘postul este frâu asupra păcatului’, ajungând să postească multe zile în post desăvârșit. În poeziile sale găsim multe îndemnuri la un post integral. Versurile ‘De câte ori priveam în zare/ Simțeam de mic așa un dor/ Ca să colind pământ și mare/ Să fiu departe călător’ arată dorința de a atinge sfințenia așa cum a regăsit-o el în Viețile Sfinților sau în scrierile cuvioșilor îmbunătățiți. Toată perioada tinereții a fost însetat de dorul după un efort ascetic, după înfrânare desăvârșită.
Îndemn la schimbarea vieții după învățătura Mântuitorului Hristos
Dorul irezistibil după patria cerească a fost una dintre temele pe care le-a creionat cel mai mult în versurile sale: ‘Vino astăzi către Mine,/ Jugul meu e bun,/ Iar a traiului povară/ Tu o vei simți ușoară! Lasă rude și prieteni,/ Slavă și plăceri,/ Și venind, urmează-Mi Mie/ Spre cerească veselie!’, ‘…un singur țărm acum rămâne/ Străin de valul cel lumesc:/ Ierusalimul cel din ceruri,/ Putea-voi ca să-l nimeresc?’. Dorea să atingă piscul muntelui ceresc, precum Ilie care, sălășluindu-se odinioară pe muntele Carmel, a bineplăcut lui Dumnezeu. În Acatist îi zicem: ‘Viețuind în Valea Iordanului, ți-ai petrecut viața ca pe o treaptă a urcușului ceresc, având în suflet dor de liniște și cer’. Acest dor de patria cerească i-a marcat întreaga viață: ‘Ajută-mi Doamne, mai degrabă/ Să-mi văd dorința împlinită,/ Să-mi port eu pe-a Tale ‘urme’/ Ființa mea slăbănogită. S-aud și eu în taină, Doamne,/ Prea dulcele și sfântul grai,/ Prin care să câștig nădejde/ Că nu mă voi lipsi de rai’.
Toți cei care au descoperit frumusețea și dulceața scrierilor literare ale sihastrului român, ca și specialiști în domeniu, pot susține că ‘Sf. Ioan Iacob a îmbogățit literatura națională cu o rară operă de spiritualitate ortodoxă în adevăratul înțeles al cuvântului, în care sufletul românesc vibrează puternic, regăsindu-se în universalitatea și comuniunea creștină autentică’ (George Alexe, Diorame și eseuri teologice și literare). Într-adevăr, toată creația sa arată preocuparea permanentă a sfântului față de credință, cunoașterea adevărului și modelarea sa și a contemporanilor săi după modelul Hristos. Pentru Sf. Ioan de la Neamț, credința în Dumnezeu a fost cel mai stabil suport moral care i-a cumpănit întreaga viață, alungând din minte și suflet toate sentimentele și gândurile de singurătate. Credința puternică ce a avut-o i-a întărit convingerea întâlnirii cu Dumnezeu în împărăția sfinților.
Cu aceste podoabe ale virtuților, ca un sol de veghe al neamului românesc și nu numai, Sfântul Ioan ne cheamă permanent să ne schimbăm viața după învățătura Mântuitorului Hristos, să ne înmulțim credința și faptele bune și să căutăm să-l avem ca model de sfințenie: ‘Fiți mie următori, precum și eu sunt lui Hristos’.(Articol semnat de pr. prof. Viorel Laiu, publicat în data de 5 august 2010 în „Ziarul Lumina”)
