Unicat în România: Biserica din nuiele de la Izvoarele

Satul Izvoarele din județul Constanța nu iese din tiparele tradiționale ale satelor dobrogene de pe buza Dunării, din zona celebrelor mănăstiri Dervent și Peștera Sfântului Andrei, informează cotidianul „Ziarul Lumina”. Și totuși, în acest sat, aproape uitat de lume, există o misterioasă biserică, cu pereții făcuți din împletitură de nuiele, bulgărită și lipită cu pământ, „un relict din epocile cele mai vechi ale acestor locuri” care, „împreună cu cele din satele vecine Satu Nou și Strunga, formează un grup restrâns, cu totul aparte în arhitectura sacrală de lemn din România și din Europa”, cum spune arhitectul Vlad Calboreanu, inițiativei căruia i se datorează consevarea ei.

Despre această biserică nu se poate vorbi în date certe. Nu se cunoaște cine a ridicat-o, nici cărei comunități creștine i-a aparținut, nici alte lucruri care să o poată încadra exact într-o anumită epocă. Toate sunt relative. O corabie a Domnului, ancorată la cerul Dobrogei, în care, de secole, se zidește neîncetat cetatea cea mare a credinței mântuirii, în sufletul creștinilor de pe malul drept al Dunării, aici, unde Apostolul Andrei însuși, împreună cu ucenicii săi, apoi, peste secole, alți sfinți ai acestor meleaguri au propovăduit adevărul Evangheliei lui Iisus Hristos. Existența ei astăzi se datorează arhitectului Vlad Calboreanu, prin strădania căruia edificiul ajuns în paragină a renăscut din dragoste și credință, spre înălțarea credincioșilor.

Biserica din localitatea Izvoarele – numită cândva Pârjoaia, sau Prejoaia – are dimensiunile unei case tradiționale din zonă și poartă hramul „Sfântul Dimitrie”. Nu are turlă, dar posedă toate elementele unui lăcaș ortodox: altar semicircular, pronaos, naos, pridvor, bolți din lemn, icoane extraordinare, foarte bine conservate etc. Este semiîngropată, cu nivelul podelei altarului sub nivelul de călcare, având doar pridvorul cu o treaptă peste terenul în pantă.

Pereții originalei construcții sunt realizați din împletitură de nuiele bulgărită și lipită cu pământ, întăriți și susținuți cu stâlpi din lemn îngropați un metru în pământ. Și, foarte interesant, toate îmbinările structurii sunt cioplite cu toporul și cu dalta, din lemn de stejar, carpen, frasin sau brad, netăiate cu fierăstrăul, realizate cu cepuri și cuie din lemn. Numai la acoperiș au fost folosite și cuie forjate de mână, cu siguranță provenite de la reparațiile ulterioare, dar nici un cui produs industrial, cum a constatat arhitectul Vlad Calboreanu.

Minunata ctitorie creștină uimește și prin alte detalii arhitechtonice: nu a avut niciodată fundație, pardoseala inițială urmând aproximativ înclinarea terenului; stâlpii pereților au fost înclinați vizibil și voit către interior, pentru a prelua împingerile orizontale și pentru a da o stabilitate mai bună ansamblului.

Încercările de datare a bisericii au rămas însă fără un rezultat cert, până în prezent. S-a constatat că biserica, de la altar până la poartă, este așezată pe o veche necropolă, foarte posibil din neolitic, aparținând culturii Gumelnița. Toate materialele arheologice descoperite în zonă (monede romane, bizantine, turcești și mai puține românești din secolul al XIX-lea), unele chiar în curtea bisericii, atestă o locuire intensă din secolele al IX-lea – al XIX-lea. În timp ce pictura de pe icoane ne trimite la secolul al XIX-lea, înainte de 1870, singurele surse biografice cunoscute atestă faptul că în dreptul satului, pe la 1812, exista pe Dunăre un loc de iernat pentru vase. Nu se poate afirma dacă acest element istoric are vreo legătură cu ridicarea bisericii. Este mult mai probabil ca lăcașul să fi fost construit pentru necesități cultice ale populației locale, în el venind la slujbe, probabil, și creștinii de pe vasele care pe timp de iarnă rămâneau ancorate la mal în dreptul localității lor.

În decursul anilor, biserica a suferit numeroase renovări, toate făcute până la epoca cuielor industriale. După cum apreciază domnul arhitect Vlad Calboreanu, care a început din proprie inițiativă renovarea valorosului și unicului edificiu creștin din România și din Europa, prin înălțimea sa mică și prin absența turlei, biserica ar fi putut fi ridicată oricând în vremea Imperiului otoman sau poate mult mai devreme.

În anul 2001, Vlad Calboreanu și locuitorii din Izvoarele au restaurat misterioasa biserică, redându-i strălucirea de odinioară, eternizând întru Domnul o lucrare dedicată credincioșilor de pe aceste meleaguri, rugători Mântuitorului Iisus Hristos, propovăduit de Apostolul Andrei, cel dintâi chemat la slujirea Adevărului Domnului. „Important este că Biserica «Sfântul Dumitru» din satul Izvoarele, județul Constanța, apare ca exponenta unui tip de biserici – puține rămase în toată țara – care poate da un răspuns la întrebarea: ce fel de lăcașuri de cult au existat în secolele întunecate ale Evului Mediu în care locuitorii acestor meleaguri au rămas creștini, dar nu au rămas monumente religioase creștine?”, spune arhitectul Calboreanu.

Fără îndoială, biserica de la Izvoarele este un semn unic al vechimii creștinismului românesc care și-a dobândit identitatea prin autocefalia Bisericii sale. De aceea, putem spune și noi, la fel ca arhitectul restaurator, că, „lângă astfel de monumente, poți simți măreția unui lăcaș mic, care păstrează în interior o atmosfera de credință creștină, la fel de impresionantă ca aceea resimțită în marile monumente”.

Comentarii Facebook


Știri recente