Un mare episcop și un mare împărat

Un creștin aflat pe drumul sfințeniei înaintează în virtuți și în har, dar trăsăturile personalității sale nu pot fi șterse cu desăvârșire. El își va păstra impetuozitatea sau timiditatea, sociabilitatea sau, dimpotrivă, interiorizarea. De asemenea, atunci când doi creștini duc o viață înduhovnicită, acest lucru nu garantează automat că se vor putea pune de acord în privința tuturor aspectelor vieții.

Uniți în har și credință, cu gândul ațintit mereu către desăvârșire, ei pot ajunge totuși la dezacorduri în ceea ce privește feluritele întâmplări ale vieții. Așa a fost și relația dintre Sfinții Constantin cel Mare și Atanasie al Alexandriei.

Prima întâlnire între Sfântul Atanasie al Alexandriei și Sfântul Constantin cel Mare s-a petrecut la lucrările Sinodului I Ecumenic întrunit la Niceea în anul 325. La vremea respectivă, Constantin cel Mare unificase deja întregul Imperiu Roman în subordinea sa, după bătăliile decisive din anul 324, când îl învinsese pe Licinius și preluase și partea teritorială răsăriteană. Pe de altă parte, Sfântul Atanasie cel Mare se afla încă la începutul activității sale pastorale, fiind doar diacon și participând la Sinodul Ecumenic numai în calitate de membru al delegației conduse de episcopul Alexandru al Alexandriei. Cu toate acestea, contribuția sa teologică și spirituală la desfășurarea întrunirilor sinodale a fost neprețuită. Sfântul Atanasie a explicat cu multă precizie de ce este necesară utilizarea termenului „deoființă” (homousios) pentru a descrie relația dintre Tatăl și Fiul în interiorul Sfintei Treimi. Acest punct de lucru s-a dovedit crucial pentru expunerea și apărarea credinței ortodoxe și a fost dezvoltat mai târziu de Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul pentru a preciza și deoființimea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Așadar, considerăm că nu este deloc eronat să îl apreciem pe Sfântul Atanasie cel Mare drept cel mai important personaj participant la lucrările sinodale. Dacă Sfântului Constantin cel Mare i se pot atribui meritele legate de efortul organizatoric bine susținut și de desfășurarea optimă a lucrărilor sinodale, Sfântul Atanasie cel Mare trebuie să fie lăudat pentru modul în care a expus cu claritate credința ortodoxă, determinând practic condamnarea ereziei ariene. În ceea ce privește relația dintre împărat și diaconul episcopului Alexandru al Alexandriei, putem presupune că aceasta a fost una foarte bună pe parcursul desfășurării Primului Sinod Ecumenic. Cu toate acestea, lucrurile nu urmau să rămână astfel.

Primul punct de conflict: reîntoarcerea lui Arie

După condamnarea sa, Arie s-a orientat către regiunea Siriei și Palestinei, unde a găsit ajutor din partea unor episcopi pe care îi cunoștea de mult timp. După ce a reușit să îl convingă pe Constantin cel Mare de „sinceritatea” intențiilor sale și după ce a semnat o mărturisire formală de credință, din care lipsea termenul „homousios” precizat de Atanasie, Arie a primit încuviințarea împăratului de a se întoarce în Alexandria. Nu trebuie să îl acuzăm pe împăratul Constantin cel Mare că a dat dovadă de lipsă de precauție, deoarece vina le aparține în special „consilierilor” săi – Eusebiu de Nicomidia și Eusebiu de Cezareea – buni prieteni și susținători în ascuns ai lui Arie. Evident, episcopul Alexandru al Alexandriei a refuzat, indignat, să îl primească în comuniune pe Arie, în special pentru că era clar că acesta nu se lepădase de erezia sa. După moartea lui Alexandru, Atanasie cel Mare, ales ca urmaș al acestuia pe scaunul episcopal, a refuzat să îl primească pe Arie, ceea ce a generat un conflict deschis între el și consilierii împăratului. Constantin cel Mare a fost biruit la vremea respectivă de intrigi. Atanasie cel Mare nu avea prieteni la curtea imperială, iar adversarii săi nu conteneau să îl pârască împăratului pentru tot felul de pricini. Astfel, Atanasie a fost acuzat inclusiv că ar fi omorât un episcop pe nume Arsenie, dar, pentru a-și demonstra nevinovăția, episcopul Alexandriei l-a căutat și l-a identificat pe acesta într-o comunitate monahală din pustie și a venit însoțit de el la judecată. Rușinea acuzatorilor săi i-a făcut să renunțe la celelalte acuze, pentru moment.

Sinodul de la Tir

A durat puțin până când adversarii Sfântului Atanasie au obținut ceea ce doreau: un sinod pentru a-l condamna. Încrederea prea mare în proprii consilieri l-a făcut pe Sfântul Constantin cel Mare să își plece urechea la intrigile acestora din nou. Convocat la Tir, sinodul respectiv, alcătuit preponderent din adepți ai arianismului, l-a condamnat pe Sfântul Atanasie. Acesta a plecat imediat la Constantinopol unde s-a întâlnit cu împăratul și i-a reproșat acestuia că îi susține pe cei care îl acuză pe nedrept. Inițial, Constantin cel Mare i-a dat dreptate, dar apoi au intervenit din nou intrigile. Constantin cel Mare se temea de revolte locale foarte mult. Pentru el, unitatea imperiului era de o importanță covârșitoare și, speculând acest punct slab, intriganții au reușit să îl facă să își schimbe decizia. Au renunțat să îl mai portretizeze pe Atanasie drept un om cu o credință greșită. L-au acuzat, în schimb, că vrea să deturneze vasele cu grâne destinate întreținerii Imperiului Roman. Egiptul era locul de unde se alimentau multe provincii imperiale. Astfel, l-au convins pe Constantin cel Mare că Atanasie plănuiește o revoltă. Datorită presiunii puse asupra lui, Atanasie cel Mare a reacționat un pic aspru, spunându-i împăratului că Dumnezeu va judeca între ei, de vreme ce este de acord cu cei care îl calomniază (vezi prezentarea excelentă a lui Peter J. Leithart în: „Defending Constantine”, IVP Press, Illinois, 2010, p. 184). Rezultatul a constat într-un exil la Trier, o veche reședință imperială.

Pentru majoritatea cercetătorilor, concluzia asupra acestui subiect este că Atanasie cel Mare și împăratul Constantin au avut mereu relații încordate. Desigur, acest lucru este la fel de adevărat precum a spune despre controversa existentă la începutul anilor â90 între doi mari duhovnici, respectiv părintele Paisie Aghioritul și părintele Porfirie, că reprezintă dovada lipsei de sfințenie a unuia dintre ei. Faptul că nu s-a căzut de acord într-o problemă care privea mai mult prezența Sfântului Atanasie cel Mare în Egipt decât credința ortodoxă, ne arată din start că acest conflict a fost unul întreținut de alte surse. Vina aparține în primul rând episcopilor arieni care își ascundeau bine intențiile sub masca bunăvoinței în fața împăratului, dar nu ezitau să îi picure în urechi otrava clevetirii. Așa cum spuneam în debutul acestui material, este clar că fiecare sfânt își păstrează personalitatea pe drumul desăvârșirii. Pe de altă parte, doi oameni meniți să conducă nu au cum să nu aibă un conflict atunci când unul dintre ei trebuie să se supună celuilalt. Iar dacă la mijloc se regăsește și o problemă de credință, atunci lucrurile pot escalada foarte ușor. Putem fi însă siguri că acum Sfinții Atanasie și Constantin sunt în pace și liniște, împăcați pe deplin în Împărăția cerurilor. În definitiv, dragostea este cea care biruiește întotdeauna, în timp ce intrigile nu au cum să dăinuiască veșnic. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 10 octombrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente