Un interviu cu părintele Petroniu Tănase : Discuții de taină sub vârful Athonului

Astăzi, 22 februarie 2012, se împlinește un an de la trecerea la Domnul a protosinghelului Petroniu Tănase, fost egumen al Schitului Prodromu din Sfântul Munte Athos, unul dintre cei mai cunoscuți părinți duhovnicești plămădiți de pământul Ortodoxiei românești, un chip ales rămas în conștiința ortodocșilor de pretutindeni. La scurtă vreme după strămutarea la cereștile lăcașuri, redăm întru pomenirea părintelui Petroniu, cu nădejdea purtării în rugăciunile cele de sus, un interviu inedit pe care duhovnicul erudit și iubitor de pravilă l-a acordat cu puțin timp înaintea plecării părintelui arhimandrit Timotei Aioanei.

Ce credeți că ar trebui făcut astăzi pentru revigorarea vieții duhovnicești din schiturile și mănăstirile țării noastre?

Trebuie să fie, în primul rând, oameni care să vrea să țină rânduielile călugărești, care trebuie respectate. O mănăstire care nu-și ține rânduielile stabilite de Sfinții Părinți își pierde sensul. Sfântul Macarie, Sfântul Antonie cel Mare, când au fost întrebați ce să facă un călugăr ca să se mântuiască, au spus că trebuie să aibă întotdeauna prezența lui Dumnezeu înaintea ochilor; de unde te-ai așezat, să nu te muți degrabă și în tot ceea ce faci, să ai mărturii din Scripturi și din Sfinții Părinți. Noi nu inventăm viața călugărească, n-am scris-o noi; au scris-o părinții, a trăit-o mulțimea mare a sfinților care sunt în calendar și pe care Biserica îi cinstește mereu. Rânduielile acestea sunt stabilite de Sfinții Părinți prin suflarea Duhului Sfânt și transmise așa cum le-au moștenit. Ei au fixat rânduielile din propria lor experiență, au întemeiat rânduielile și prin descoperire dumnezeiască. Mănăstirile s-au format din oameni care au trăit în acest fel. Dacă vrem să știm cum trebuie să fie viața călugărească, ne rugăm la Sfinții Părinți, pentru că ei au trăit astfel și viața lor a fost plăcută lui Dumnezeu. S-a discutat problema aceasta înainte de venirea comunismului în țară la noi, înainte de 1941. Sfântul Sinod se gândea la reorganizarea monahismului. S-a stabilit cum să se facă această reorganizare, căci li se părea că monahismul este bine prezentat, cu mănăstiri multe, călugări mulți, dar nu erau încredințați că monahismul era la nivelul care trebuia să fie.

S-a întrunit o comisie sinodală de arhierei care să studieze problema și să facă o propunere la Sfântul Sinod al Bisericii noastre despre cum ar trebui privită această reorganizare. Comisia a făcut o anchetă, în sensul că a pus întrebări unor personalități bisericești de seamă din țară, arhierei, exarhi, stareți de mănăstire, părinți duhovnicești; să spună ei cum ar trebui să fie viața mănăstirească. S-a strâns un dosar întreg de propuneri privind viața monahală. Unii voiau să fie monahism social, să aibă activitate socială, fiindcă li se părea că în mănăstire monahii nu fac nimic.

În Occident, călugării au activități sociale, filantropice, dar la noi stau degeaba în mănăstiri, spuneau unii. S-a înaintat, așadar, o mulțime de propuneri, dar cea mai competentă a fost cea care privește rolul călugărului de rând. Atunci era profesor la Facultatea de Teologie din București Teodor M. Popescu, foarte luminat, foarte învățat, profesor de patrologie și istoria Bisericii universale. Era cunoscător al acestor probleme. Chiar teza lui de doctorat avea titlul ‘Divin și uman în istoria bisericească’, adică a studiat felul cum erau reprezentate diferite categorii de viață creștină în istoria bisericească, reprezentate de călugări și credincioși, după cum s-a dezvoltat viața creștină prin ei în cursul istoriei.

Vorbind despre viața călugărească, a spus că cea mai reprezentativă formă creștinească este viața monahală. Pe lângă mucenici, al doilea număr mare de sfinți l-a dat viața călugărească.

Părinte, sunt diferențe între teologia trăită a Bisericii noastre și orientările occidentale moderniste de astăzi?

Teologia trăită pe care se sprijină Biserica Ortodoxă este monahismul. Cântările bisericești, viața bisericească și liturghiile sunt scrise și alcătuite tot de călugări; lucrările muzicale și toate lucrările bisericești sunt rod al ostenelilor călugărești.

Canoanele vechi au rânduit conducerea Bisericii călugărilor și de aceea faptul că arhiereii sunt aleși din rândul călugărilor este o recunoaștere a meritelor acestora, a strădaniei pentru înflorirea Bisericii Ortodoxe. Teodor Popescu, analizând monahismul în scrierile lui, ca un bun cunoscător al patrologiei și al istoriei Bisericii Ortodoxe, a spus: Să trăiască monahii în rânduielile pe care le-au trăit sfinții dinaintea lor; toți care au trăit în aceste rânduieli au ajuns sfinți mari. Să trăiască și călugării de azi rânduielile cu care poți să fii sfânt, alte rânduieli pentru a ajunge sfânt nu știm, dar aceste rânduieli le știm, deoarece cu ele s-au sfințit mulți oameni. Unii zic: ce mă iei tu cu vechiturile astea, să mai înnoim viața, căci nu se potrivesc, cum zicea un profesor de la Teologie: Măi, astea se potriveau în vremea Sfinților Părinți, a Sfântului Vasile și a altora, dar acum nu se mai potrivesc, e nevoie de o altă așezare. Și atunci s-a plecat după regula aceea simplă. Copacul acesta al monahismului are roadele vieții liturgice, ale teologiei, de aceea și rămân în continuare aceleași, nu vin cu noutăți.

Lumea occidentală vine cu modernismul născut în această lume, în care nu s-a dezvoltat linia tradițională a Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți. Occidentul are învățătura lui străină de Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, învățătura e cu totul diferită; a pierdut dimensiunea Sfinților Părinți. Un teolog catolic, care a venit pe aici acum câteva zile și era preot, a remarcat faptul că în Occident s-a pierdut dimensiunea spirituală a vieții creștine, a trăirii autentice.

Ortodoxia nu este numai o învățătură, ci și o rânduială de viață creștină, o expresie a trăirii Sfinților Părinți; asta înseamnă o luptă împotriva vrăjmașului pentru a se înduhovnici omul. Toată viața creștină constă în lupta cu ispitele și în împlinirea rânduielilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos; numai așa se pregătește omul pentru viața cea fără de sfârșit. Occidentalii au schimbat acest fel de a înțelege lucrurile. Nu mai înțeleg că tot ceea ce face omul bine sau rău îl modelează pentru veșnicie și că omul trebuie să se înnoiască pe sine. Viziunea Ortodoxiei este aceea că viața creștină angajează pe om cu toată ființa lui. Monahismul renunță la toate lucrurile lumești, la viața familială, cu multele ei probleme, la viața socială și dedică toată activitatea lui slujirii lui Dumnezeu, preocupat fiind să-și împodobească viața cu virtuți și să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu.

Vă rugăm să transmiteți câteva cuvinte de îndemn, de învățătură pentru credincioșii din țara noastră care, în ultima vreme, trece prin multe schimbări din punct de vedere social.

Credincioșii își dau seama că, dacă doresc să aibă o viață deosebită și să treacă mai ușor prin încercările vieții, trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl găsesc în Biserică. În măsura în care Dumnezeu va fi mai prezent în viața noastră cea de toate zilele, sunt convins că și problemele noastre se vor rezolva mai ușor. Nu se poate întâmpla nimic în viață fără voia lui Dumnezeu. Și încercările din viața noastră sunt îngăduite de Dumnezeu. Dacă oamenii își vor da seama de aceasta, și anume de faptul că Dumnezeu le îngăduie și pe cele rele, sunt convins că altfel le va fi viața cotidiană.

În măsura în care românii îl vor face mai prezent pe Dumnezeu în viața lor, în aceeași măsură se va îmbunătăți și viața familială și socială în care trăiesc. Și această prezență a lui Dumnezeu o putem face mai simțită luând parte la slujbele Bisericii în duminici și sărbători, mergând la duhovnic să ne curățim de păcate. Toate acestea sunt mijloace prin care ne îmbunătățim viața personală și socială și ne ajută să tratăm cu dreaptă socoteală așa-zisele bune civilizații ce năvălesc peste țara noastră. Nu se poate face bine săvârșind păcate și călcând poruncile lui Dumnezeu.

Și dacă dorim fiecare să trăim mai bine, numai cu ajutorul lui Dumnezeu este posibil acest lucru. Căci zice: Fără Mine nu puteți face nimic. Este o mare greșeală să credem că se poate realiza ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate îmbunătăți viața. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 22 februarie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente