Un altfel de ambasador al românilor – părintele Dumitru Stăniloae

Despre români și România pot curge șiruri de cerneală plecând doar de la un nume sau un loc bine ales. Istoria și geografia acestui neam vorbesc de la sine despre frumusețea cu care Dumnezeu ne-a înzestrat ca popor. Parcă dintotdeauna au existat „mari români”, personalități care, prin viața lor, nu au urmărit să câștige admirația și simpatia contemporanilor sau a urmașilor, ci și-au slujit și iubit țara, pe care au făcut-o, prin cruce, sceptru, armă, condei și unealtă, marea Românie. Cu siguranță, unul dintre ei este părintele Dumitru Stăniloae. Prin cruce, voce și condei a arătat tuturor în ce neam s-a născut și a viețuit. De va vrea cineva să promoveze imaginea României oriunde în lume, un portret al părintelui Stăniloae va fi mai mult decât suficient pentru a trezi interes. El, însă, nu a procedat așa; să alegi o imagine consacrată, o personalitate a oricărui domeniu și să o atașezi unei țări e lucru simplu și, oarecum, neconcludent. Apogeul la care ajunge un om nu este, neapărat, rodul mediului în care a trăit și cu atât mai puțin se poate identifica un om cu o țară. Părintele Dumitru Stăniloae a depășit, însă, toate aceste tipare, vorbind și scriind despre românul simplu, despre limba, portul și datinile sale. Dovada cea mai clară că tot ce spunea despre neamul său spunea din inimă. Fie că le vorbea credincioșilor la predica duminicală, fie că avea în față un auditoriu academic de cel mai înalt nivel, se făcea la fel de bine înțeles.

Privind harta Europei, identifică în spațiul României un unicat: singurul popor de origine latină și credință ortodoxă răsăriteană, puntea ideală de legătură între cele două lumi, care unește luciditatea latină cu sentimentul de taină al Răsăritului. „Noi am apărat Europa de năvala otomană sute de ani; o năvală care a putut să treacă pe lângă noi, prin Ungaria, până la Viena, dar peste noi n-a putut să treacă și, într-un fel, am salvat Europa!” – „noi” – zicea părintele Stăniloae.

Poporul român are virtuți deosebite: cuviință, delicatețe, blândețe, bunătate, generozitate, căldură, curăție, dar mai ales lumină. Suntem un popor luminos răsărit într-o mare slavă a misticii întunericului, a umbrei specifice Balcanilor. Până și lumea o raportăm, etimologic, la lumină. Omului i se cere să facă un lucru „ca lumea” – prin aceasta se afirmă că lumea e făcută printr-un simț conștient al rânduielii, al frumosului. Fața omului bun răspândește lumina; de aceea sfinții au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos.

Remarcabil este modul în care a reușit părintele Dumitru Stăniloae să devină „dascăl al rugăciunii”, într-un limbaj variat, de la exprimarea neaoșă a ardeleanului, până la conceptele dogmatice de nivel academic. Înaintea lui Dumnezeu, putere au și rugăciunile filocalice ale celor îmbunătățiți pe calea sfințeniei, dar și invocarea țăranului brașovean care se ruga să-i ocrotească maica și taica, să-i țină vitele sănătoase și să-i sporească agoniseala, să-l ajute și pe el să nu se mai facă de rușine prin sat. Câtă vreme este Hristos prezent, înălțimea cuvintelor nu primează. Avea să afirme că țăranul este cel mai nobil om din poporul nostru, țărănimea este cea mai nobilă: „Prea ne-am lăsat așa disprețuiți, socotind că alte clase sunt superioare. Țărănimea a desăvârșit arta noastră. A păstrat datinile noastre minunate, a păstrat unitatea noastră. Să luăm pildă de la solidaritatea țărănească. Să rămânem credincioși predaniei noastre”. Ne recomandă să urmăm pilda țăranului… un personaj repudiat de oamenii simpli și intelectuali, deopotrivă. Când majoritatea tinde să se simtă net superioară vieții rurale, el vine și ne îndeamnă să facem din simplitatea ei un model. Când țelul nostru este progresul, înaintarea ierarhică în diverse domenii, uităm parcă de imaginea blajină a unui bunic, trecut prin prea multe greutăți, care încă mai poartă acea sfințenie naturală în chip și comportament.

Ne învață, de asemenea, unde se oglindește poporul român, pentru a nu ne pierde identitatea: „Unde este, dar, acest popor? Este în inima mamei tale, este în limba pe care ai învățat-o de la ea, este în cântecele care te cuprind până în adâncul sufletului, este în privirea copilului tău, este în credința unui prieten, în iubirea unei femei, este în amintirea morților tăi, în chipul marilor bărbați ale căror caractere te-au înălțat, ale căror idei te-au îmbogățit”.

Dumitru Stăniloae a fost preot, profesor, doctor, academician, titluri pe care nu doar le-a meritat, ci chiar le-a depășit. Sătean, discipol, dascăl și corifeu al Bisericii Ortodoxe Române. Totuși, când îi evocăm memoria, avem tendința de a-l numi simplu „părintele”. Aceasta, nu pentru a-i nega vreuna dintre demnitățile de care s-a învrednicit, ci pentru că așa îl simțim, ca pe un părinte. Ne rămâne doar să primim testamentul-tezaur ce ni l-a lăsat și să-i arătăm că iubita-i patrie încă mai naște fii ce o prețuiesc!

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 13 februarie 2009)

Comentarii Facebook


Știri recente