Ultimul apologet, primul mare istoric creștin

Perioada apologeților se încheie odată cu retorul creștin Lactantius. Dincolo de aspectele pozitive ale demersului său în direcția amintită, autorul latin ne-a lăsat și o moștenire istorică valoroasă, fiind, poate, primul care a decis să ne ofere o descriere scurtă a perioadei persecuțiilor din primele trei veacuri. În pofida unor lacune la nivel teologic, Lactantius a dat dovadă de un stil îngrijit, o minte limpede și o atitudine fermă, veșnic pregătită să apere, dar să și acuze acolo unde era cazul.

Lucius Caelius Firmianus Lactantius s-a născut în jurul anului 250 în Africa. Despre familia sa nu cunoaștem efectiv nimic. Primul moment în care Lactantius apare pe scena politică a Imperiului Roman se produce în anul 290. Recunoscut pentru calitățile sale retorice și literare, ajunge să fie chemat de împăratul Dioclețian pentru a ocupa catedra de retorică din Nicomedia, loc unde se afla în momentul respectiv reședința oficială a acestuia. Așadar, putem considera că retorul african se bucura de o amplă apreciere în perioada respectivă. Cu toate acestea, decizia de a da curs invitației lui Dioclețian s-a dovedit în scurt timp una nepotrivită. Lactantius era versat în limba latină, în timp ce orașul în care tocmai sosise beneficia de o populație de origine greacă, puțin dispusă să învețe o limbă care era utilizată rar în regiune. Patrologul J. Quasten consideră chiar că Lactantius a fost nevoit să se îndrepte către o activitate conexă pentru a se putea întreține din cauza lipsei de oameni dornici să îi asculte prelegerile (vezi lucrarea sa intitulată „Patrology”, vol. II, Ave Maria Press, Illinois, s.a., p. 394). Nevoit să se întrețină și din alte activități, Lactantius a fost grav afectat și de înrăutățirea relațiilor dintre puterea politică și creștinism de la începutul secolului al IV-lea. Astfel, persecuția care a izbucnit în anul 303 l-a obligat efectiv să se retragă de la curtea imperială și să trăiască în sărăcie. Cu toate acestea, perioada dificilă nu l-a împiedicat să scrie o serie de opere importante precum „De opificio Dei” ș”Despre opera creatoare a lui Dumnezeu”ț sau să lucreze la capodopera sa „Divinae Institutiones” ș”Instituțiile divine”ț. De asemenea, stagiul petrecut la Nicomedia l-a ajutat să îl cunoască pe Sfântul Constantin cel Mare, aflat de asemenea acolo. H. Drobner consideră că este posibil ca Lactantius să îl fi instruit pe Constantin cel Mare în privința limbii latine („The Fathers of the Church: A Comprehensive Introduction”, Hendrickson Publishers, Peabody, 2007, p. 182). Acest fapt ar explica, de altfel, relația bună pe care cei doi au păstrat-o de-a lungul timpului. Totodată, după încheierea persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor, probabil în jurul anului 315, Constantin cel Mare l-a chemat la Trier pentru a-l instrui pe fiul său cel mare, Crispus. Respectul acordat de doi împărați care au avut o atitudine total diferită față de creștinism îl plasează pe Lactantius într-o categorie aparte. Acest fapt a fost recunoscut și de umaniștii din perioada renascentistă, precum Pico de la Mirandolla sau Erasmus de Rotterdam, care l-au descris pe Lac-tantius drept un „Cicero creștin” (pentru mai multe detalii privind viața sa vezi C. Moreschinni, Enrico Norelli, „Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine”, vol. I, trad. Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 431).

Stilul și sursele sale

Lactantius a fost renumit pentru stilul său elegant de a scrie, întru totul conform modelului pe care și l-a ales încă din tinerețe, și anume Cicero. Cu toate acestea, așa cum afirmă majoritatea cercetătorilor, în special St. Papadopoulos și J. Quasten, i-au lipsit atât o cunoaștere filosofică profundă, cât și o inițiere mai amplă în cadrul învățăturii de credință creștină. În ceea ce privește calitățile sale oratorice, este clar că avem de-a face cu o adevărată personalitate a vremii, un om experimentat, stăpân pe sine și capabil să predea și altor persoane știința pe care o acumulase. Însă, la începutul activității sale din Nicomedia, Lactanțiu nu era convertit la creștinism. Este posibil să fi fost catehumen, cu toate că nu putem afirma cu exactitate acest fapt. Convertirea sa a avut loc cel mai probabil în jurul anului 300, cercetătorii considerând că avea aproape 50 de ani la momentul respectiv (vezi Stylianos Papadopoulos, „Patrologie”, vol. II/1, trad. lect. dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, București, 2009, p. 97). El utilizează rar Scriptura în scrierile sale, ceea ce demonstrează, în opinia lui J. Quasten, că nu era destul de informat cu privire la credința pe care o adoptase. Desigur, argumentul este destul de puternic, dar, de vreme ce Lactantius și-a adaptat operele pentru a servi și ca mijloace de atragere a lumii păgâne, în special a filozofilor și retorilor vremii, putem considera că a preferat să pună esența creștină într-un înveliș cultural ceva mai amplu, fără a pierde astfel din valoarea acesteia. Din păcate, Lactantius a dat dovadă de neglijență la nivel teologic din anumite puncte de vedere, dovedind astfel că avea unele carențe, dar acest fapt nu confirmă așa-zisa sa superficialitate. De vreme ce ne aflăm încă în perioada anterioară primului Sinod Ecumenic, nu putem considera că ar fi fost adeptul vreunei erezii sau al unei secte, fapt confirmat și de patrologii contemporani.

Calitățile de istoric veritabil

În mod incontestabil însă, Lactantius este primul mare istoric creștin, precedându-l pe Eusebiu de Cezareea. Lucrarea sa intitulată „De mortibus persecutorum” ș”Despre morțile persecutorilor”ț prezintă toate domniile împăraților care au fost potrivnici credinței creștine. Dând dovadă de un ascuțit simț istoric, de o capacitate de sinteză remarcabilă și de un stil remarcabil, Lactantius reunește portrete ale unor personaje celebre precum Dioclețian, Galerius, Decius sau Domițian. Lucrarea respectă principiul enunțat de cărțile scripturistice ale Macabeilor. Astfel, fiecare împărat persecutor primește o pedeapsă asemenea celei pe care o are de îndurat Antioh al IV-lea Epifanes. Niciunul dintre aceștia nu își încheie zilele în liniște. Deși lucrarea poate fi bănuită de subiectivism și cu toate că anumite detalii din aceasta nu sunt conforme cu realitatea, ea cuprinde o serie de informații interesante. Dispunem aici de o descriere pozitivă a lui Licinius, precum și de o prezentare a acțiunilor sociale negative ale împăraților romani. Astfel, aproape fiecare personalitate prezentată a efectuat, în opinia lui Lactantius, și o serie de acte negative la adresa poporului roman. Acolo unde aceștia nu sunt acuzați de corupție, sunt învinuiți de calomnie, asasinate, lăcomie, desfrâu etc. Împărații respectivi nu au fost niște simpli persecutori, ci adevărați dușmani ai Imperiului Roman. Lactanțiu ne evidențiază, astfel, și latura socio-politică a guvernărilor în cauză. Nu este un autor obiectiv, adeseori pare de-a dreptul neinformat, dar, așa cum am spus, ne oferă detalii care, mai târziu, nu pot fi regăsite la Eusebiu de Cezareea. În concluzie, putem afirma că Lactantius nu a fost numai ultimul apologet, ci și primul mare istoric creștin. (Articol apărut sub semnătura lui Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 1 august 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente