Ucenic și duhovnic într-un șantier al durerii

Din 1998, părintele Ștefan Oproiu slujește zilnic în Spitalul ‘Sfântul Pantelimon’ din București, ca într-un imens șantier al durerii, în care la fiecare pas viața își țipă fragilitatea, înfățișându-se frust, cu chipurile ei schimonosite de durere sau licărind fulgerător de speranță. Nicăieri ca într-un spital nu se acumulează atâta suferință, nu se topește atâta disperare, nu se ard atâtea regrete. Și tot aici solidaritatea și iubirea de semeni transformă uneori oceanul de lacrimi în grăitoare tăceri sau rugăciuni, ca semn de mulțumire pentru cei ce salvează. Pentru cei ce vindecă. Și peste toți și toate veghează de sus Adevăratul Vindecător Hristos.

În această intersecție a suferinței am pătruns într-o zi de la sfârșitul acestei ierni, însoțindu­l pe preotul Ștefan Oproiu într-una din miile sale ‘intervenții’ de urgență, la căpătâiul unei bătrâne bolnave care, prin fiul său, i-a cerut asistența.

După săvârșirea celor de cuviință, m-am retras cu sfinția sa în bisericuța spitalului, unde am discutat despre ucenicia la căpătâiul suferinței și despre slujirea creștină într-un spital de urgență. Căci despre felul în care părintele este prețuit aici mă convinsesem încă de la sosire, când deopotrivă medici, asistenți și bolnavi îl salutau, îi căutau privirea, discutau cu sfinția sa, precum o fac rudele între ele.

Spitalul, ogorul pe care ucenicește și preotul

‘Spitalul este un teren special. Sunt doar câteva locuri în această lume în care omul nu vine de bunăvoie: spitalul, tribunalul și închisoarea. Fiind un teren special, și activitatea preotului se modifică. În sensul că are de-a face cu oameni în situații-limită. În spital se modifică valoarea timpului. Pentru că unii dintre cei de aici își trăiesc ultimele clipe. În acest perimetru al suferinței se naște o sensibilitate aparte a bolnavului. Aici însă preotul poate să lucreze foarte frumos, dar cu o condiție: să fie prezent lângă bolnav. Într-un spital de urgență, toate cazurile sunt excepționale. Îmi amintesc lucruri grozave petrecute aici. Eu i-aș purta în acest spațiu mai ales pe cei care uită valoarea vieții, valoarea clipei, valoarea zilei, aceste daruri pe care ni le dă Dumnezeu. Să vadă de câtă suferință au parte unii dintre noi. De pildă, cei care își pierd familiile în accidente. Și i-aș mai purta aici să-i vadă și pe cei care rezistă cu tărie încercărilor și care m-au îmbărbătat și pe mine. Care în fața suferinței nu dau înapoi. Dar am trăit la Urgență și momente frumoase, cum sunt cele când se nasc copii. Un amalgam de momente care uneori te bulversează, dar care îți dau și putere să mergi mai departe’, spune părintele Oproiu.

Slujirea deopotrivă a medicului și a preotului

Într-un spital, munca preotului și cea a medicului se întrepătrund perfect. ‘Ajungi de multe ori la bolnav înaintea doctorului, și după el, dar asta nu înseamnă că ceea ce ai făcut tu se delimitează de ceea ce face medicul. Bolnavul este un întreg. Omul trebuie privit în alcătuirea sa de suflet și trup. De multe ori, de sufletul lui nu se mai ocupă nimeni. De aceea uneori atrag atenția personalului, când mă îndrumă către un bolnav și-mi spune: ‘Mergeți în salonul 3, patul 2, pe dreapta’. Le amintesc că acolo nu este ‘patul 2′, ci un om care are un nume, o suferință, o viață, care petrece o situație în care cere ajutorul nostru’, mai spune părintele Oproiu.

Sfinția sa ne-a vorbit apoi despre momentele delicate, de mare sensibilitate, când este chemat la vreun bolnav. De grija cu care se apropie de el și comunică pentru a nu-i trezi bănuieli sumbre, suspiciuni în legătură cu starea de sănătate, durere și mai mare, suferință și deznădejde. Despre bucuria pe care o simte când vede că bolnavul înțelege rostul rugăciunilor preotului, împărtășaniei, și le primește apoi cu seninătate. Părintele ne-a vorbit foarte mult despre durere, spunându-mi o vorbă memorabilă: ‘Durerea este ceva pe care o înțelegi doar când suferi. Se spune că cei mai buni medici sunt cei care au suferit la rândul lor. Care au trecut printr-o durere. Sigur, durerea fizică este în legătură și cu durerea spirituală, pentru că sufletul nu poate fi despărțit de trup. Vindecarea este absența durerii. Omul acestei lumi mai mult repară, mai mult întregește. Dar nu desăvârșește, pentru că adevăratul vindecător, adevăratul doctor este Hristos’.

Ce spune medicul despre preotul de spital

Bulversat de multele și uneori nedreptele judecăți cu privire la medici și preoți, o zi petrecută alături de ei într-un spital de urgență te poate vindeca de nedreptate. O discuție înainte de plecarea din Urgența ‘Sfântul Pantelimon’, cu doamna dr. Teodora Vlădescu, șeful Serviciului de anatomie patologică al spitalului, despre slujirea la căpătâiul bolnavului este lămuritoare și ziditoare totodată. Căci, cu prețuire, modestie și discreție, domnia sa mi-a vorbit despre slujirea preotului și cea a medicului la altarul vieții ca despre o binecuvântare.

‘Cred că activitatea unui preot de spital este foarte profundă și foarte importantă. În mod cert, preotul de spital este aproape de bolnav din momentul în care i se solicită serviciul. Și acest lucru se poate întâmpla chiar imediat după internarea bolnavului, după ce terapia a fost stabilită. De multe ori pacienții au probleme de sănătate, care necesită și puțină empatie. Iar un preot are această capacitate de a-i oferi suferindului o vorbă bună, de a-l încuraja și de a-l determina să fie puternic și să lupte mai bine cu boala. Cred că lucrul acesta este deosebit, și sunt foarte bucuroasă că în ultimii ani am constatat că în Spitalul ‘Sfântul Pantelimon’ serviciile pe care le aduce preotul sunt importante și făcute cu foarte multă dăruire și dragoste.

Suferința este un concept foarte complex. Este percepția durerii și a unei stări particulare pe care o are omul bolnav, pe care o conștientizează și pe care încearcă mai mult sau mai puțin să o stăpânească.

Sunt oameni care suportă dureri inimaginabile cu demnitate și curaj. Dar și persoane disperate în fața ideii de durere. Sunt oameni care numai la gândul că ar putea avea durere se dezechilibrează mintal, și asta face ca ei să lupte mai puțin cu boala.

Spitalul nostru are peste 20.000 de internări anual. Aici ajung cazurile disperate, foarte mulți accidentați, oameni în mare suferință. Noi facem tot ceea ce putem din punct de vedere medical, prin medicii care sunt foarte dedicați și care încearcă să rezolve toate problemele de specialitate. Pe de altă parte, este foarte important să știm că există și un sprijin psihologic, pe care câteodată nu avem cum să-l oferim noi, medicii, din cauze multiple legate de specificul muncii în Urgență și de numărul foarte mare de cazuri care se succed zilnic. Din acest motiv, un preot care este permanent în spital poate să aducă alinare atât bolnavului, cât și familiei lui, căci, în general, la necazuri mari, familiile suferă alături de pacient, și poate chiar mai mult. Iar un gând bun și echilibrat din partea unui om îmbrăcat în haina lui Dumnezeu, care crede în bunătate și în competența medicilor, poate să aline suferința atât a pacientului, cât și a familiei lui’, ne spune doamna doctor Vlădescu.

Comentarii Facebook


Știri recente