Triodul, râvnitoare pregătire

Cu Duminica Vameșului și a Fariseului a început perioada liturgică a Triodului. A început să adie a post și de aceea trebuie să ne pregătim cum se cuvine pentru această călătorie. Noi toți trebuie să luăm aminte la faptul că postul a fost rânduit spre pocăință și spre îndreptarea vieții. Să pornim cu bucurie și cu nădejde că ne va aduce folos și că vom primi ajutorul lui Dumnezeu ca El să deschidă ușa inimii noastre împietrite și astfel să ajungem la Dumnezeu prin ușile milostivirii Lui. O scurtă radiografie liturgică a acestei perioade face în interviul ce urmează părintele lector dr. Marian Mihai, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.

Părinte profesor, înainte de a intra în registrul specific perioadei liturgice pe care tocmai am început-o, spuneți-ne câteva cuvinte despre ce înseamnă pentru fiecare dintre noi timpul bisericesc și cum ar trebui să ne așezăm, să ne pregătim.

Prin întocmirea fiecărui an bisericesc și prin toate rânduielile liturgice din cadrul cultului creștin, Biserica urmărește ca Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos și lucrarea Sa mântuitoare să fie prezente în mod tainic, real și continuu în viața fiecăruia dintre credincioșii ei, care caută mântuirea sufletului și viața veșnică.

După mărturia nemincinoasă dată de Domnul nostru Hristos: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”, suntem încredințați că în lumea aceasta nu există clipă pentru orice făptură umană în care Dumnezeu să nu fie cu noi.

„Cu noi este Dumnezeu…”, câtă bucurie, mângâiere și siguranță poate avea omul, căci nu este singur; singurătate care, după mărturiile multora, este cea mai grea boală.

Și dacă Dumnezeu este cu noi, Biserica, în înțelepciunea ei, a rânduit ca în timpul unui an bisericesc să fie reînnoite întreaga viață și activitate a Domnului în toate cele trei laturi ale activității Sale: cea de Învățător, cea de Arhiereu, cea de Împărat, și în felul acesta omul să-L caute pe Dumnezeu, să-I urmeze Lui: să petreacă în el cu Dumnezeu.

Fiind Arhiereul care aduce jertfa, dar și jertfa care se aduce, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae, Învățător și învățătură, Călăuzitor, dar și Cale, Adevăr și Viață, omul își trăiește viața aceasta pământească cu privirea îndreptată către cea de dincolo, cea din Împărăție.

Vrednicul de pomenire patriarh Nicodim spunea în una din cuvântările sale că viața aceasta este o școală, în care omul își pregătește veșnicia.

Aici, în școala aceasta, i s-au pus omului la îndemână și dascăli sau profesori minunați – proorocii, apostolii și drepții – și minunate manuale de școală – cărțile proorocilor și apostolilor, cărțile Sfintei Scripturi – care-l călăuzesc și-l învață cum să facă pentru a-și pregăti o viață veșnică fericită. Peste toate acestea i s-a trimis și cel mai mare Pedagog al cerului și al pământului – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Omul -, Care i-a pus la îndemână cel mai vestit manual de școală cu reguli sigure de pregătire pentru viața veșnică.

El nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta a arătat oamenilor chipul de pregătire pentru veșnicie, și când s-a despărțit de ei a zis: „Mă duc să vă gătesc loc, și dacă vă voi pregăti loc, voi veni iarăși să vă iau, ca unde sunt eu să fiți și voi” (Ioan XIV, 3).

Și dacă viața aceasta pământească îi este dată omului să-și pregătească veșnicia și pe aceasta omul o dobândește cu ajutorul acestei vieți, atunci ea este de aceeași însemnătate ca și veșnicia.

Viața trebuie trăită în Dumnezeu și cei care se plâng de această viață înseamnă că sunt în căutarea unui alt scop și pierd din vedere pe Acela care este „Răsăritul cel de Sus și Lumina lumii”, precum și sufletul prin care devenim nemuritori.

Ilie Miniat spune că „oamenii parcă ar avea toată mintea în ochi, numai ce văd cinstesc; nu cinstesc nimic din cele pe care nu le văd. Ei văd lumea aceasta și o cinstesc mai mult decât trebuie, sufletul nu-l văd și de aceea nu-l cinstesc așa cum trebuie”.

În decursul anului bisericesc omul se gândește totuși mai mult la sufletul său în perioada Triodului, o perioadă care ne aduce aminte de activitatea Mântuitorului de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin jertfă, adică prin patimile și moartea Sa pe Cruce. Cu Duminica Vameșului și a Fariseului creștinul pornește într-o călătorie.

Nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să intrăm într-o rânduială a Bisericii și să dăm naștere în noi unor așezări sufletești pregătitoare, arătate de Biserică, prin temele ei majore, și prin osteneală să curățim sufletul și să îndreptăm viața noastră.

Stările acestea de umilință, specifice acestei perioade, sunt pregătite de Biserică din vreme pentru ca simțămintele sufletești ale creștinului să fie întărite și acesta să nădăjduiască spre Domnul. „Nădăjduiește în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mărturia feței mele este Dumnezeul meu” (Ps. 41, 7, 17).

Ce înseamnă propriu-zis perioada Triodului?

Perioada Triodului începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului, care este și duminica a XXXIII-a după Rusalii, și se termină cu Sâmbăta Mare. Cartea care cuprinde rânduiala serviciului divin din această perioadă se numește Triod. Este o perioadă care cuprinde zece săptămâni, dintre care trei dintre ele sunt săptămâni pregătitoare pentru Postul Mare. Celelalte săptămâni, șapte la număr, sunt săptămâni ale postului. Toată această perioadă liturgică este rezultatul unei îndelungate evoluții care urcă până în perioada de pruncie a Bisericii.

Importanța pe care o dădeau creștinii primelor veacuri morții și Învierii Mântuitorului Hristos îi făcea pe aceștia să trăiască atât de intens „clipa veșniciei”, încât fiecare zi era pentru ei „o Vineri Mare și un Paște”.

Originea Triodului se confundă cu perioada de pregătire în vederea sărbătorii Paștelui prin post. Postul acesta pascal avea o lungime variabilă. O zi sau două înainte de Paști în primele trei secole, și mai târziu Săptămâna Mare era o săptămână cu post pentru toți creștinii.

De la epoca apostolică mulți dintre creștinii mai zeloși își vor prelungi postul pascal până la patruzeci de zile, care reprezintă o imitare a postului Mântuitorului Hristos în pustie, înainte de începutul activității Sale. Cele patruzeci de zile de post s-au răspândit în toată lumea creștină.

Sfântul Atanasie cel Mare, în anul 330, la sărbătoarea Botezului Domnului, când la sfârșitul Liturghiei se anunța data Paștilor, semnalează o pregătire de patruzeci de zile pentru a putea sărbători cum se cuvine Paștile. Trebuie însă observat că în Epistolele festale ale Sfântului Atanasie postul Săptămânii celei Mari, săptămâna înainte de Paști, rămâne distinct de cel al Păresimilor, fapt rămas până astăzi în conștiința Bisericii.

Cauza extinderii perioadei Triodului cu două săptămâni pregătitoare în sec. IX-X și în sec. al XII-lea cu săptămâna vameșului și a fariseului poate fi atribuită aceluiași zel al credincioșilor. Deci începând cu sec. al XII-lea vedem Triodul aproape în forma pe care o are astăzi.

Introducerea sărbătorii Sfântului Grigorie Palama în sec. al XIV-lea, după disputele isihaste, ne conduce către încheierea definitivă a ciclului duminicilor și sărbătorilor și la compunerea Sinaxarului care comentează momente importante din perioada Triodului.

Secolul al XV-lea ne aduce ultima intervenție în Triod prin adăugarea Prohodului Domnului în Sâmbăta Mare, Prohod ce reprezintă punctul culminant al Săptămânii Mari.

Tezaurul acesta, ce reprezintă rodul a zece secole de trăiri ascetice și liturgice, pentru credincioșii zilelor noastre se rezumă la o ascultare smerită și la o încercare de a pune în practică, de a trăi temele importante concentrate în formă de virtuți teologice.

Vorbiți-ne despre imnologii Triodului.

Marea înflorire a imnografiei este situată după sec. al VII-lea prin autori ca Sfântul Sofronie al Ierusalimului, care a alcătuit majoritatea troparelor și idiomelor din Săptămâna Mare, Sfântul Andrei Cretanul, care a fost unul dintre cei mai străluciți compozitori de canoane.

Cel mai cunoscut este Canonul cel Mare, care se cântă integral în săptămâna a V-a a Postului Mare, în ziua de joi (miercuri seară) și parțial în primele patru zile ale postului, la Pavecernița Mare.

Sfântul Ioan Damaschin, „corifeul corului melozilor”, pe lângă frumosul canon al Învierii, a alcătuit unele piese pentru Săptămâna Mare legate de Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. Cosma de Maiuma, prin idiomele sale, este cunoscut alături de alți autori care s-au format în școala palestiniană.

La acești autori se adaugă Sfântul Teodor Studitul, care, pe lângă canoanele și stihirile compuse pentru sâmbete, duminici și sărbători, este autorul unei serii de canoane de trei ode. În Octoih și Minei canoanele sunt de 9 cântări, dar în Triod canoanele sunt de 3 cântări (ode). Așa-numitele „triode” au dat numele Triodului.

Iosif Imnograful este un alt imnograf cunoscut care, alături de alți autori mai puțin știuți, a lăsat odorul lui sub formă de operă inspirată, care a dus la întocmirea veritabilei cărți de cult.

Multe din alcătuirile lor imnografice nu sunt prezente în Triod, dar au rămas sub formă de manuscrise și reprezintă un adevărat tezaur imnografic pentru Biserică.

Care sunt temele teologice majore ale Triodului?

Călătoria duhovnicească a credincioșilor începe în Duminica Vameșului și a Fariseului și continuă până în pragul Sărbătorii celei Mari – Paștile Domnului.

Omul se află în comuniune cu Dumnezeu în călătoria aceasta și numai în condițiile acestea el este un om liber. „Fiți robii mei, fiți robii libertății” – spune Mântuitorul, și din aceste cuvinte înțelegem că libertatea în afară de Hristos reprezintă o robie.

În Triod se vorbește de căderea și ridicarea omului, iar gândul la moarte este presărat în toate troparele care alcătuiesc această carte minunată. Nu numai Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoșătoarei Judecăți) reprezintă un prilej de comemorare a Judecății de Apoi, ci fiecare zi ne amintește prin texte vremea sfârșitului nostru.

„Gândul la moarte, nemurire îmi este”, spune Sfântul Antonie cel Mare – acest gând reprezintă mersul credinciosului alături de Hristos către ziua Parusiei.

Smerenia așezată de asemenea la început de drum este virtutea cu valoare distinctivă a creștinului. Această „maică a tuturor virtuților”, după cum o numește Sfântul Ioan Gură de Aur, este prezentă pentru că fără de ea nu putem dobândi starea de căință și nu putem câștiga, în felul acesta, iertare pentru păcate.

Pentru smerenie și iubire (față de Dumnezeu și față de aproapele) nu există înlocuitori și numai prin ele ajungem la cunoaștere de sine și cunoaștere de Dumnezeu, dar și la unire cu dumnezeirea.

Pocăința, „metanoia”, reprezintă de fapt întoarcerea la Dumnezeu și această virtute este presărată pe toată durata postului, dar concretizată mai ales în Duminica Fiului risipitor.

Așa cum fiul risipitor se întoarce la tatăl său, creștinul este îndemnat să se îndrepte în timpul Postului Mare spre Cer, pentru a regăsi statutul său de fiu, prin înfierea făcută de Mântuitorul Hristos.

Modelele de pocăință prezentate prin Maria Egipteanca, tâlharul de pe Cruce, fiul risipitor, poporul din Ninive sau vameșul smerit alături de femeia desfrânată sau cea cananeancă reprezintă tot atâtea exemple care fac să fim încrezători că mântuirea este posibilă dacă există căință.

Vă rugăm să ne oferiți câteva detalii despre unicitatea și specificitatea slujbelor din această perioadă.

În perioada Triodului slujbele sunt deosebite, multe dintre ele sunt unice, specifice numai acestei perioade. Ele sunt mai lungi, metaniile se înmulțesc, hrana se împuținează, postul cunoaște o asprime și aduce după sine și rugăciune multă.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Pavecernița Mare, Deniile sunt unele din slujbele specifice, care dau frumusețe cultului și îndeamnă pe credincios la trăire duhovnicească și liniștire sufletească.

Cântări de o frumusețe rară și cunoscute mai de toți creștinii: „Cu noi este Dumnezeu…”, „Doamne al puterilor…”, „În mormânt Viață…”, ne fac să fim cu sufletul plin de bucurie pentru această perioadă a anului.

Astfel, perioada Triodului începe cu o duminică a iertării, a îmbrățișării, iar după parcursul a patruzeci de zile de post, rugăciune și priveghere stăruitoare, în care toți lucrăm, fiecare după putere, cu smerenie curățirea și restaurarea firii noastre, ajungem la finalul călătoriei în Duminica Învierii, duminica îmbrățișării întru bucurie, când cântăm: „Ziua Învierii, să ne luminăm cu prăznuire și unii pe alții să ne îmbrățișăm. Să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere…”

Comentarii Facebook


Știri recente